Hai să-l deschidem pe ăsta! Hai să-l deschidem pe ăsta! Înainta fericită în cercuri prin pământul crud şi negru. E fata lui tata, nimeni nu ştie asta, toţi se mulţumesc să o asculte pe ea sau pe el aşa cum sunt. Îi văd, aşa cum numai el o vede, de la balcon în rănile pământului fugind ca tăişul unei grape în tranşee. Hai să-l deschidem pe ăsta! Hai să-l deschidem pe ăsta! Şi dincolo, în zare, curge marea înlăuntrul ei. Îl deschidem pe ăsta atunci, zice el şi noi toţi strângem coada lopeţilor în palme şi ea râde cu capul pe spate şi fuge şi vine râzând înapoi ca un demon de dincolo de vis, din lumina caldă a zilei, din rana grunjoasă a pământului lor. Balconul e gol. Ea e fata lui tata şi tata ştie şi e de vină, şi demonii uneori îl macină chiar şi acolo pentru vina asta şi poate că ştie şi ea cum îl zdrobesc lacomi, sus în balcon, ca-ntr-o moară cu vânt. Ştie că doar e demon. Acolo e Ion, râde gâtlejul ei odios şi crud ca mărul de vară, ca floarea de măr, ca bobul de strugure ce zdrobeşte piatra morii. Face un X obraznic din vârful piciorului întins, face ocolulul lui, vrăjitoreşte. Cu el în frunte, cu palmele strânsă ca o salvare de coada lopeţilor începem să brăzdăm şi săpăm şi ea fuge şi săpăm şi ea fuge. Pământul e plat şi rece şi nu ne-ajunge nouă gândul, darămite privirea, până la mare. Săpăm şi brăzdăm ca un dans de trib, ţoţi cinci, cu el înainte, cu ea peste tot, turbată de-atâte dorinţe şi de tot atâtea îndepliniri fără preget. Săpăm ca infernul în sufltele hainilor, brăzdăm ca paradisul în inimile netede ale nebunilor. Săpăm ca nebunii. Până când zice ea să ne oprim, dinapoia lui Vasi, cel mic şi cel harnic, cu dinţii pierduţi care pe unde în maţele nesătule ale pământului, în huietul viscerelor goale, pierduţi până la ultimul pentru aur, cu obrazul negru de-atâta noapte în toiul zilei, înnegrit până în carne, tot pentru aur. Rânjeşte zimţat înapoia lui Vasi cel ştirb. Gura ei gata gata să sfâşie gura lui fără apărare. Vasi zâmbeşte tâmp imaginându-şi scăparea. Şi ne oprim cu toţii, cu palmele arse de coada lopeţilor. Cu gura uscată. Cu spaimă. Cu ură. Cu poftă să-i smulgem muselina de pe carne şi carnea de pe oase, să o înghiţim bucăţi-bucăţi nemestecată. Aici e Ion, în sfârşit e Ion! Se aruncă asupra noastră, să-i facem loc la groapă. Să scormonească ea cu mâinile albe în pământul întors, să sape ea acum în groapa ei, în nelegiuirea noastră. Am scobit ca jivinele vizuina, cu unghiile rupte până-n carne, cu lopeţile aruncate care-n-cotro.
Şi-năuntru e chiar Ion. Nu ne mirăm nici unul, dar ne cutremurăm cu toţii. Numai ea nu. Înăuntru e tocmai Ion pe care îl căutam cum numai ea îl caută. Pe care îl căutăm cum numai el porunceşte. Şi el tace acum, cum numai marea în depărtare tace. El tace. E chiar Ion! ţipă fata ca o pasăre de pradă. E chiar Ion! sperăm muţi noi, restul, când Ion, cu capu-nvelit într-o pânză neagră, cu gâtul cuprins de o sfoară neroasă spulberă orice speranţă: Nu-s Ion! Şi pentru prima dată de atâta vreme nebuna, bestia, nemiluirea, zgripţuroaica, patroana tuturor viciilor, stâpâna tuturor sclavilor, vâlva viselor noastre tace împietrită. E Ion! auzim muţenia ei netâcând nici acuma. E Ion! auzim carnea crudă ignind sub muselină, zvâcnind în gura hulpavă a dorinţelor noastre, în măruntaiele noastre sclave. E Ion! suieră pământul până la marea cea mare şi marea se-nfioară. E Ion! aşteaptă ca o furie acordul tatălui, sentinţa lui, nefericitul care a poftit la propria lui fiică. E Ion! răspunde frica lui de furia ei şi oasele i se zdrobesc în văzul nostru de-o moară cu dinţi nevăzuţi. E …! şi carnea i se macină înaintea noastră, sfârâind pe bulgării lui proaspeţi un cuvânt fără nume. Iar mortul, ca-n faţa unei piese cu deznodământ tace şi-i lasă, pe el şi pe ea, tată şi fiică să-şi consume unul altuia măruntaile, să dea drumul la pofte nelegiuite. Că numai el e de vină ştie şi ea, că-i vâlvă şi furie şi demon. Că-i nebună de atâtea dorinţe împlinite, de atâtea pofte stârnite. Suntem fără valgă, aruncaţi care-n-cotro la marginea gropii, lopeţile-s împrăştiate, din vârful degetelor ne curge un noroi cu sânge. Şi mortul zice: Nu-s Ion! şi tace şi-n jurul lui se odihnesc oase împrăştiate de şoareci şi păsări şi păsărele de-o vârstă cu el, dar sunt acolo şi alte cioante adunate sub cranii minuscule de păsări, şoareci şi păsărele, cioante neliniştite care, trezite de dezgropăciune noastră mişună şi se ridică în zbor până în marginea gropii, cad înapoi pe hoitul descărnat al mortului ca izbite de-o raclă nevăzută, se ridică iar, cad, unele se împrăştie pentru vecie, altele chiţăi, altele ciripesc, altele se ridică iar şi iar ca-ntrun teatru mecanic, mortul spune că nu-i Ion. Şi vorbele, nu vocea lui, ne îngrozesc. Pământul e nesfârşit, marea e mai departe chiar decât abisul. Pământul nu are capăt, dar dincolo de zare marea curge înăuntrul ei.

Hai să-l deschidem pe ăsta! Hai să-l deschidem pe ăsta! aleargă ea, urlând cu poftă, râzând cu un râs crud. E fata lui tata, sclavul cărnii ei, e fiica tuturor, e o pasăre albă înfiorătoare, pasărea pământului fără mare, în survol deasupra hoiturile noastre săpând. Hai să-l deschidem pe ăsta! Hai să-l deschidem pe ăsta! E Ion! În urmă mii şi mii de stârvuri urlă înfrigurate chiar dacă nu le mai auzim. Balconul, acolo sus, e mereu gol. Fierul lopeţilor taie pământul. Săpăm groapa lui Ion până-n veci, până când. Cu el în frunte săpăm, toţi cinci, ca într-un ritual, sclavi pe-un pământ uscat, fără margini.