Dumnezeu le-a creat pe toate, Diavolul a făcut doar o selecție. Lui Dumnezeu i-a plăcut acestă selecție și i-a dăruit Diavolului un muzeu pe măsură…

Viața este ca un rol care odată terminat impune scoaterea costumului. Nu îmi vine în minte deocamdată o definiție mai bună a durerii morții

Din punctul de vedere al actorilor scena este pretutindeni iar restul înseamnă nicăieri. Nu mă pot desprinde de acest gând: “Scena și oamenii”

De nicăieri poate să apară orice, un precursor, care să ocupe scena și să reclame întregul în virtutea a ceva ce a fost și va să vină. Să justifice orice doar pentru că a fost și în concluzie noi nu mai trebuie să fim. În mod ciudat orice ființă știe să dispară, știe să părăsescă scena.

Școala nu ne învață decât un lucru: să ne facem liste cu acele aspecte ale vieții la care trebuie să renunțăm. A învăța deocamdată însemană a renunta.

Ce este organul durerii? Unde este durerea? În minte? În corp? Obsesia morții este inevitabilă, este axa verticală a balanței plăcere / durere. În acest context dispariția este matematica existenței. Fiecare ființă știind cu desăvârșire să dispară.

Am început din copilărie cu stângul. Lumea zicea că la bătrânețe o să am două picioare stângi. Și ce? Încă respir, chiar bine de tot. Mama lor de guzunoi. Așa îmi încep zilele. Cu gânduri de doi bani încât pe la amiază totul este din topor. Până și cafeaua intră pe partea stânga. A, da. Am uitat să mă prezint. Sunt un biet suflet mizer aflat la vama dintre normalitate și amintiri. Aminitiri care, îmi place să cred, nu mai există. Pula mea. Am și uitat să îmi amintesc și m-am rătăcit în lumea amintirilor. Cred că de fapt sunt un batranoc schizoid. Nu mă văd nicăieri. Nu am nici o siguranță în suflet, de aia cred că nici nu pot crede în nimic.

Bag pula. Mă doare capul de la atâtea amintiri. Și ce mai amintiri. Mă uit pe geam și privirea mi-o ia razna în aburii de pe geam. Două babe nefutute se ceartă cu un chinez student la pula lui știe ce. Facultatea de dezorientare aplicată cred. Își parcase nenorocitul Gelly-ul pe locul unuia. Un random shit de bloc la care nici mă-sa nu se mai gândește și babele astea scurse, tocmai ele îl protejează în absența lui.

– Da de ce parchezi acolo?!

– Da mai, ești chiriaș aici!?

– Hong ting tong tiomping

– Da ești și nesimitit mai. Bine că te țin ai tăi de acasă. Ai văzut dragă că nu știe umbla pe jos. Da tu știi mai că băiatul ăla al cărui loc l-ai luat tu acum e la muncă și trage din greu să își poată plăti locul de parcare?

– Tig, hong pula

Face pe handicapatul dragă

Era cald, muștele bazaiau în pubelă cu care se învecina locul de parcare al prostului, babele cu bigudiuri și țâțe stafidite aveau curent în ele că și chinezul și soarele de pe cer vor fi fost de mult uciși când astea două aveau să crape. Poate că se uscă așa încet, la infinit….îmi tot luau ceața de pe creier și mă tintuiau în realitatea lor de căcat ca două ancore infernale. Îmi băgau muștele de gunoi în gât și mă uscam încet, deodată cu ele, spre infinit.

– Pula mea de chinez! Da du-te în măta înapoi în China cu jeleul tău de mașină cu tot. Pfoai, cu gâtul uscat am urlat de după geam. În secunda următoare toți trei, stafidele și Tomping erau evaporați care pe unde.

Seara mă uităm la Rambo. Era pe ProTv. Da îl aveam și pe VHS, pentru zile negre când ți se mai face poftă. Nu se știe niciodată. Aveam un rând de Timișoreana la rece. Tocmai mă duceam să îmi mai iau una când aud bătăi ca de copil în ușa. Pula mea. Imediat îi gata pauză de reclame, mai trebe să mă și ușurez și uite, mânuța groazei bate la ușa.

– Ce faci Ioane. Frumos i-ai pus la punct azi la amiază.

Era Mirela. Fată făină acum 40 de ani. Terminase literele și suferise din greu atmosfera de școală generală până a ieșit la pensie anul trecut. Încă nu acceptă starea de fapt. Plus că fiind fată de litere nu se știa deloc cu tehnologia. Gustă și ea neselectiv, tot rahatul de la televizor. Însă o plăceam și îmi surdea că m-a prins așa la o intersecție de mici decizii. Nu mă puteam ascunde, eram cu totul acolo. Vezica mă strângea, berea și filmul mă chemau așa că i-am zâmbit fără să mă pot abține și am poftit-o înăuntru. Eram ca doi studenți marginalizați și virgini care se găsesc în necropola Cluj cu toată resursă futerii neatinsă. Doamne cât îmi plăceau serile astea. Ceva întunecat și catifelat mă cuprindea și simțeam cum încetul cu încetul ne cuprinde pe amândoi stând acolo pe holul pitic vopsit cu vopsea de lac.

– Du-te fă-te comodă. Aduc două beri.

Am pipăit berile pe întuneric să văd care sunt mai reci și am luat două. Îmi era frică să aprind lumina să nu risipesc magia momentului. Magie care mă așteptase pe mine și pe Mirela până la bătrânețile noastre. Dacă am fi fost morți amadoi oare era acolo pentru alți doi boșorogi, alți doi studenți, alții…

Cu berile într-o mână m-am dus șontâc până la budă. Am eu o schemă de ridicat capacul cu piciorul și să mă golesc până nu cade înapoi. Când am terminat de golit vezica și de tras apa în același timp Mirela deja se puse pe locul meu. Îmi place când femeile folosesc lucrurile mele. Și mai mult îmi place când folosesc urma mea. Ca o pisica experimentată se bălăcea în absența mea care încă îmi purta imprimată căldură. M-am aruncat lângă ea. I-am pus berea în mâna și a desfăcut-o în secundă următoare. Pesemne că era însetată. Am ciocnit și până s-au terminat reclamele deja golisem dozele. Stăteam și nu vorbeam. Era perfect. Aveam curajul amândoi să nu zicem nimic.

Rambo și șeriful malefic își făceau numărul a suta oară pe sticlă mea. Bănuiesc că și Mirelei îi era totul cunoscut. Mă puteam desprinde liniștit de toate. Ancorele realității erau acolo. Dormeam adânc în oceanul realității, îmi băteam joc de ea (realitate) în înseși inima și intimitatea ei. Asta făcea și Mirela. Eram doi evadați în față televizorului care se repetă făcând un double-check asfel încât toate ancorele erau la fix. Nu ai cum să scapi. Nimeni nu scapă. Nici de Rambo, nici de vârstă nici de gânduri. Și totuși eram evadați în curiozitatea și organicul bătrâneților, al singurătății misterioase din apartamentul meu de boșorog. Nu aveam prea multe lucruri: un frigider (pe asta îl luasem nou de două luni – pentru bere), un pat, televizor, masă și patru scaune. Vasele le țineam în debara. Minimalismul asta disconfortant mă caracteriza, deși chinuitor, femeilor le plăcea. Lor le plăcea eu îl urăm. Mă rodea ca lâna la os. Eram așa și în mod trivial nu puteam fi altfel.

Ca prin vis am mai adus două beri. Astea erau și mai reci. Iar erau reclame. Am topit berile până la sfârșitul filmului. Am ieșit după aia cu Mirela să fumam o țigară pe balcon. Ea avea tot timpul țigări. Eu nu. Însă fumam mult mai mult. Nu îmi plăcea să fumez dar mă simțeam bine în compania fumătorilor. Am băgat după aia Rambo II de pe VHS, l-am pus pe pauză și m-am dus la magazinul din stația de autobuz să mai iau niște beri. Mirela nu a vrut să coboare așa că am lăsat-o cu VHS-ul pe pauză.

– Zece beri și patru lămâi vă rog.

– Aveți mărunt?

– Am numai mărunt. Cât?

– Douăzeci și șapte de lei și cincizeci de bani.

Vânzătoarea, o grăsună tuciurie îmi zâmbea de parcă i-aș fi pus plicul cu trei salarii pe tejghea. Trebuie să fie ceva mai mult decât banii pe lumea asta. Mai mult în orice caz decât condiția impusă de lumea banilor, fie ei și puțini sau aproape deloc. Bucuria grasunei era numai și numai din partea ei. Nu știu de ce, dar fazele astea mă întristează. Oi fi în sufletul meu un stoic ciotos, noduros ca un stejar. Deja îs în fața liftului. Lift verde. Comunist. De bază. Am tot trecut pe langă el. Dracu știe ce gânduri triste mă mai apucă dacă intru și în cojmelia asta. Îi asemeni unui căcat în mațul blocului. O să mă obosesc pe scări și o să revin cu picioarele pe pământ.
Mirela era acolo. Nu se gândise la nimic, asemeni VHS-ului pus pe pauză. Era un gest de respect. Mă așteptase păstrându-se exact așa cum am lăsat-o. Numai pentru mine. La bătrânețe nu îți mai rămâne decât prietenia sau nimic. În cele mai multe cazuri nimic. O iubeam pe Mirela în seara asta. Milioane de tineri și-au scofâlcit creierii teroretizând prietenia când de fapt ea este posibilă numai la bătrânețe. Asta dacă nu te acresti, dacă gustul măselelor putrede nu reușește cumva să ți se strecoare în suflet.

– Te-ai întors?

– Am luat și patru lămâi.

– Când te-ai mutat aici?

– Hmm. Aveam patruzeci și ceva de ani. Nu mai știu exact. Am crezut că pică lumea pe mine când am intrat în scară blocului. Asta pot să îmi amintesc cu exactitate.

– Mie mi-a plăcut de la început. Nu am sperat mult de la casă pe care urmă să o am așa că mi-a plăcut.

– Nu i-am mai răspuns și i-am întins o bere. Nici nu cred că aștepta vreun răspuns. Voia doar să îmi confirme că îi acolo așa cum sunt și eu.

Rambo II, preferatul meu, ne lumina în adâncul nopții. Nu știu de ce dar nu pot dormi deodată cu toată lumea. Mi-e prea plin capul de gânduri și alcool. Citisem undeva că alcoolul inhibă în creier substanța necesară declanșării somnului. Dacă este așa, ca spurcăciunile cu bigudiuri, o să mă stafidesc încet, la infinit, fără somn. Poate mâine dimineață, dacă nu mă iau gândurile cu totul, o să încerc și eu să fiu Cerberul parcărilor din curtea blocului. Mirela bea cuminte din bere în timp ce John Rambo aruncă în aer tot ce ar fi vrut și trebuia să stea pe suprafața Pământului.

– Mirela, te iubesc.

– Mă duc să mă culc.

– Bine.

Eram fericit. I-am auzit pașii mărunți pe scări și apoi ușa de la aprtament (stătea în apartamentul de sub mine), apoi recameul cum trosnește și își deschide filele somnului ca o carte misterioasă în care Mirela alunecă fără sunet. Am mai rămas treaz până am terminat berile. Toate se învârteau cu mine. Am adormit într-un somn etilic de foc cu vise grele, mlăștinoase.

Că după orice beție, și mai ales după o beție de însingurat, a două zi a fost de pomină. M-am simțit mai singur că de obicei cu toate că Mirela mi-a adus o caserolă cu pricomigdale. Erau delicioase. După fiecare înghițitură focul alcoolic își biciuia victima fără milă. Am așteptat după Mirela să plece după care am căzut într-un somn adânc vecin cu leșinul. M-am trezit de cap pe la unsprezece seara cu o durere de cap care voia parcă să mă îndemne să îmi desfac calota și să îmi bag acolo cele patru lămâi. Știam că trebuie să mănânc. Ca orice bețiv rămămsesem cu frigiderul gol. Și de beri și de mâncare. Îmi ardeau ochii în cap. Am băut un pahar cu apă pe care clorul din el m-a făcut să îl vărs la două minute după ce l-am băut. Nu mai suport starea asta. Stările astea de fapt. Îs un bătrânoc care cerșește destinului un nou început. Nici nu cred că avusesem douăzeci de ani când am început să mă gândesc prima oară la “un nou început”. Deși nu sunt un perfecționist, mă simțeam nu numai cu două picioare stângi, așa cum am amintit, ci ca fiind fapt din două părți stângi cu totul. Nu aveam stare și starea de a nu avea stare se întețea. Cu secundă, cu oră, cu vârstă. În pula mea. Îmi simt dinții încărcați cu tutun și bere ieftină. Păcat că m-am păcălit cu frigiderul. Orice bere este bună dacă este destul de rece. Ce prostie de maimuță. Sunt o maimuță.

– Salut Ioane!

– Salut Mitrule. Ce mai faci?

Era Mitru, fost coleg la una din slujbele de căcat pe care le-am tot schimbat. Aveam nevoie de bere, mâncare și un stil de viață care să îmi permită să mă plâng ca o ființă superioară. Așa mi-a ieșit în cale Mitru acum spe’ mii de ani și uite că așa îmi ieșise și acum. Lumea asta se învârte în cercuri și își roade dinții mecanismelor fine care o compun fără milă. Oare o să vină un al doilea Andre Citroen să îmbunătățească roțile care mișcă roțile mecanismului oricărui animal și atunci să mă pot întâlni peste alți spe’ mii de ani cu Mitică dar mai tineri sau măcar la fel? Îs dus rău dacă m-am trezit bântuind pe stradă. Era trecut bine de douăsprezece noaptea și toată energia pricomigdalelor Mirelei nu mai făcea făță.

– Ioane, nu fac mai nimic. Toată ziua beau, joc șah la clubul pensionarilor și apoi bântui străzile până pic lat în pat.

– Ce vremuri Mitică…ce vremuri…

– Te las Ioane, numai bine.

Nu îmi plăcea lumea lui Mitică. Semăna cu a mea pentru un ochi neformat. Însă știam că pe Mitică îl aștepta un iad acasă. Fusese un bărbat iubit de femei. Cu ochii negri ca și cărbunele, părul creț de latino american. Ce mai, de fiecare dată când eu eram, ca și acum, singur cuc pe străzi, Mitică era în compania celor mai frumoase femei din anturajul lui. Însă totul s-a degradat. La început Mitică, apoi femeile din jurul lui până a rămas singur.

Setea și foamea se amplificau în noaptea rece. Noiembrie în Cluj. Toți avem oasele încărcate cu frig, frică și o nesiguranță abisală. Oare de ce a fost făcut orașul asta aici? Sunt sute de argumente pro și mii contra. Am impresia că fiecare articulație îmi este ferecată cu lanțuri grele, reci. Nu am avut curajul niciodată să tremur cum am simțit. Aș face un spectacol de pomină.

– Bună seara, cu ce vă putem servi?

Îmi venea să îi cer ceva pentru mahmureală însă știam că nu există așa ceva. Răbdarea alcoolică, o coroană de foc, nu avea să fie înlocuită cu una cu două, cel puțin nu de generația mea și cele ce au urmat și sunt acum treji, treji pentru nimic. Ca prin vis i-am cerut un iaurt, o chiflă și cinci ouă.

M-am trezit iar în scara blocului trecând pe lângă același lift. Nu se aprindea becul cu senzor de mișcare nici în ruptul capului. Oare de ce? Ultima dată când am trecut mi-a luminat calea ca un…

Nu îmi venea să cred, stătea acolo în întuneric, cu ochii reci ațintiți asupra mea, cu aburii respirației risipindu-se în jurul capului. Nu zicea nimic. Am trecut cu inima înghețată pe lângă ea. Nici măcar nu și-a întors privirea când ne-am atins în tocul ușîi. Cine era? Nu i-am văzut decât ochii și conturul siluetei. Parcă se hrănea cu focul care mă parazita. Am intrat în casă neștiind dacă halucinez sau toate fricile mi s-au întrupat în conturul acela de femeie cu ochi. Doar ochi. De frică am tremurat îndelug, cu spatele lipit de ușa apartamentului. Când mi-am mai revenit în simțiri am băut un pahar mare cu apă, apoi altul. Apa de la robinet mă calma, mă scoatea la malurile disperării. Nu mai era altul în sinea mea căruia să îi pot împărtăși frica și disperarea. Eram cu adevărat singur. Am spart ouăle și iaurtul când am tremurat însă nici nu mă puteam gândi la foame. Am aruncat punga cu cumpărături la gunoi și m-am băgat la un duș fierbinte. Îmi făcea bine, îmi închidea rănile și îmi deschidea lacătele care îmi ferecau cu reumatism încheieturile. M-am uitat în oglindă și m-am prefăcut că nu îmi pasă de ceea ce ar putea fi acolo afară, acolo în scară, poate lipită de ușă ascultăndu-mi grijile și disperările. Am aprins toate becurile din candelabru în camera de zi și am luat o carte de pe raft. Dacă nu ți se potrivește propria disperare o cauți într-o carte, într-o pictură și așa mai departe. Și eu o căutăm, cu inima cât un purece, cu pielea caldă de la duș. Urma să mă transform într-o pastă, într-o gelatină urâtă ca ouăle și iaurtul pe care tocmai le aruncasem la gunoi. Doamne, pune punct, fă ceva, ceva ce eu nu pot să fac. Eram la pagina 8 și nu mai știam ce citisem. Am reluat, am reluat până cuvintele începeau să [facă] aivă sens, până când lumina din sufletul artistului mi-a încălzit și luminat și mie locul acela gol, acolo unde este sufleul meu. Și am început să plâng, să îmi pufnească icnete din coșul pieptului. Făcem în sfârșit ce voiam. Tot ce voiam.

M-am trezit, lumina soarelui intra blândă în apartament. Am deschis ochii și am stat așa jumătate de oră. Mă simțeam ușor, atât fizic cât și mental. Blestemul alcoolului se risipise. Am coborât până în fața apartamentului Mirelei.

– Salut.

– Salut.

– Mirela, ai ceva de mâncare?

– Ouă cu barnza și legume?

– Perfect.

Am mâncat și am plecat. Știam că Mirelei nu îi place să iasă. Însă eu aveam nevoie de lumină și aer proaspăt. Voiam să îi răsplătesc bunăvoința. Nu știam cum. Era prea stoică. Avea nevoie doar de prezența umană. Și nimeni nu este în stare să îi ofere unui stoic timpul său. M-am întors. În următoarele două minute eram din nou în fața ușii ei. am bătut tare, hotărât.

– Sunt tot eu.

– Mi-a deschis.

– Vreau să vii cu mine la plimbare.

– Doar o secundă să îmi iau ceva haine mai bune pe mine.

Incredibilul s-a produs. Zâmbeam cu gura până la urechi. Eram cu Mirela pe stradă și mergeam fără scop, mergeam pe cele mai lungi străzi. Ne-am oprit în centru și ne-am așezat în vitrină unei cafenele. Am comandat câte o cafea cu mentă și biscuiți.

– Mai ții minte când Eroilor era plină cu arbori?

– Da, era frumos.

Era atât de bine acolo în vitrina încălzită a cafenelei încât simțeam că tot binele acesta o să dispară asemenei arborilor de pe Eroilor și va fi ca acum. Fără umbră, fără răgaz. Doar moarte și deșertăciune. Doar trecere. Trecere în neființă, în neființă absolută, mută și inodoră. În nefiița aceea unde nu există cafea cu mentă și căldura Mirelei. Îmi stăteau biscuiții în gât și o lacrimă stătea să îmi cadă pe obrazul stâng. M-am ridicat repede și m-am dus la baie. Am înghițit câtă apă am putut. Am tras adânc aer în piept și mi-am propus să nu mai fiu eu însumi. Măcar preț de o cafea. Îi eram dator Mirelei cu asta. Sau nu?

Când m-am întors Mirela stătea cu o rază de lumina pe față și îi zâmbea soarelui. Mâna dreapta îi stătea pe scaunul meu. Uitată acolo. M-am pus la fel de hotărât cum m-am ridicat și am dat cafeaua pe gât. Eram decis. Nu o să mai gust din biscuiții amărăciunii spirituale.
Am stat așa și am zâmbit și eu. Îi zâmbeam Mirelei. Un cuplu cu o fetiță trecură prin față noastră. Cu mânuțele roșii de frig ținea un kurtos mai mare decât ea. Mi-a zâmbit înapoi și au dispărut toți trei. Am lăsat banii pe masă și am strâns-o pe Mirela de mână și am scos-o din Cafenea. Era bucuroasă de avântul meu. Aroma kurtosului încă încadra ușa cafenelei. Zahăr cu mere și scorțișoară. Și parfumul mamei. Îmi amitea de maică-mea. Când mă lăsau ai mei la bunici și eram singur acasă stăteam cu nasul în bluzele pijamamlelor părinților. Le îmbrățișam și lăcrimam de fericire. Am urmărit aroma kurtosului și parfumul mamei vreo cinci minute după care ne-am oprit.

– De ce ne-am oprit, Mirela?

– Hai să mergem la operă sau teatru.

– Hai.

– Sau mai bine hai să luăm un taxiu până în vârful Feleacului.

– Și mai bine.

Lumea asta este mânjită cu sensibilitate. O mânjim noi. Este produsul nostru cel mai de preț și este îmbuibată lumea cu el până la refuz. O bucurie înseamnă o tristețe mai mare. O tristețe mai mare la rându-i nu duce dacât la o bucurie mai mare. Sentimente și sensibilitate. Ca o masă organică infinită care tremură în evoluția ei. Spre ce? Spre ea înseși. Ochiul s-a ivit pe piele să se poată vedea pe sine. El este doar un simbol al acestei mase organice întoarse în sine. Nimic nu întinde o mâna spre ceva superior. Nu. Toți întindem cârlige care se întorc în sine. În nimic. Aș vrea să îmi dea Mirela o palmă să mă aducă cu picioarele pe pământ. Pe pământ. Pe pământ…

Iată-ne în Feleac. Aer proaspăt, deasupra Clujului. Taximetristul a fost de treabă. Ceva intelectual ieșit la pensie. Ascultă muzică simfonică la radio. Pulover peste cămașă. Miros sincer de săpun. Era curat, onest, cinstit. Nu s-a mirat că vrem să mergem aiurea în Feleac.
Mai mulți din ăștia și totul ar fi mai bine. Dar cât de bine. Indiferent de bine.
Am trecut de sat când am luat-o spre pădurea dinspre observatorul astronomic. Aerul curat împletit cu miresmele fecalelor de porci, găini și vite ne făceau bine. Mirela ridică mâna dreaptă spre soare cu degetele palmei deschise orizontal.

– Mai avem 45 de minute până apune soarele. Pentru două degete câte cincisprezece minute

Când am ajuns la liziera pădurii cerul era roșu și frigul ne scutură binișor. Paltoanele noastre de orășeni erau bune doar să te muți dintr-o cafenea în cealaltă. Am luat-o încet spre sat. Dinou mirosul de grajduri, cotețe și acareturi. De dată asta însă întărit de aromele cinei care era servită dicolo de ferestrele mici, galbene. Am sunat la firma de taxiuri.

– O mașină în Feleac în intersecția cu calea Turzii pe nume Ioan.

– Treizeci de minute. Numărul 419. Suntem foarte ocupați. Mulțumesc.

– Mirela, hai să bem un ceai cald la birtul satului până ajunge mașina.

– Bine.

– Un ceai și o bere va rog.

Pe Mirela o pufnea râsul. Știa că o să cer o bere. Mă cunoștea de ceva vreme și în afară de cafea și bere nu cerusem niciodată altceva. Eram rutinat și înțepenit în mofturile mele. Deseori îmi făceau poftă limonadele, fresh-urile și toate băuturile însă aceeași limită care mă ținea prost îmbrăcat mă abonase și la bere. Trecuse vremea, eram la a două bere când un bărbat de vreo patruzeci de ani dădu buzna înfrigurat în birt și ceru o cafea. Se puse la masa alăturată cu spatele spre noi și dintr-un gest goli ceașca de cafea.

– Barman, adu-mi te rog o bere. Și cu vocea scăzută, că pentru el: și așa ies din tură.

Barmanul, un tip gras, roșcat și cu o privire blanda îi puse berea în față, o desfăcu și se uită cu poftă la poftă clientului sau.

– Sunteți taximetrist?

– Da. Trebuia să fac o cursă de Feleac Cluj dar se pare că mi-am luat țeapă.

– Pff. Uitasem cu desăvârșire de …

Trăiesc acolo unde fanteziile oamenilor se opresc, dincolo de înveliș, dincolo de piele, acolo unde obiectul este nerușinat și violent și mai mult decât orice: curios. Așa eram eu față de taximetristul acela. Voiam oare să intru în pielea lui? Pot face asta doar vorbind. Ce știu sigur este că vorbind mă ascund și ascunzându-mă penetrez învelitoarea celuilalt. Stăteam acolo, în birtul din Feleac cu Mirela ca doi prădători, liniștiți și ascuțiți, curioși și paradoxali. La granița dintre model și materie se formează conștiința asemeni unui registru continuu a orice trece dintr-o parte în cealaltă. Odată realizat acest registru el este repetabil până la paroxism. Curiozitatea se metamorfozează în conștiință. Sunt prea treaz pentru ora asta. Unde a dispărut melancolia din cafenea? Ce bună era uitarea. Avea aromă de mentă și cafea. De ce nu este Mirela o ființă speriată asemeni majoritatiii oamenilor. Cum de știe ea că în aparență penibilului de fapt se află sublimul proces al devenirii. Puternicul ochi contemplativ era unul cu el însuși. Neclintit pe obrazul acela îmbătrânit de femeie. Așa am simțit eternitatea alături de mine. Total diferită față de experiențele singurătății, beției și disperării. Oare dacă mă lăsăm îmbrățișat de femeia aceea din scara blocului? Oare așa este moartea? Ca un plămân plin de aer proaspăt. Vedeam puterea contemplării, o simțeam și știam că omul nu este zeu însă nici mai prejos. Oare îmi doream să mor sau murisem în noaptea aceea?

– Nu vă supărați, nu doresc să fiu intruziv, însă auzisem discuția dumneavoastră cu barmanul

– Mda…Și?

– Mai târziu vă întoarceți în Cluj?

– Da.

– Credeți că ați putea face o cursă pentru noi?

– Vă duc moca. Asta dacă nu va deranjează că mai bag două beri.

– Oh, deloc. Și noi intenționăm să mai stăm la o bere. Nu-i așa, Mirela?

– Chiar mai multe, dragă.

– Ce-ar fi să poftiți la noi la masă.

– Hai că vin. Și așa stau toată ziua singur.

Tăcerea s-a cimentat între mine și taximetrist așa că am deschis beri până la refuz. Beam bere și fumam. Beam bere și tăceam. Tăcere, bere,țigară. Pentru el, părea confortabil. Era. Omul era supărat ca și un tractor cu țeava înfundată. Sufla greu și dădea pe gât bere după bere.

– Așa m-am săturat.

– De ce anume?

– De faza asta. Să tot beau. Beau pentru că toți beau. Nu îmi place să mă doară capul.

– Mie îmi place să beau și nu mă satur. Dar da, nu îmi priește deloc a doua zi.

– Și foamea.

Mirela stătea și zâmbea. Era îngerul meu păzitor. Dar ce păzea? Iar liniște. Iar un pachet mort de țigări. Iar cinci beri suflate fără să știu.

– Barman, adu te rog o sticlă mare de apă.

– Acum.

– Adu-mi și mie una.

– Poftiți. Vă mai aduc și altceva?

– Serviți cumva ceva de mâncare?

– Nu, dar vă puteți comanda ce doriți de unde doriți.

– Stai măi să chem eu un coleg cu trei pizza.

– Mie nu îmi trebuie.

– Vreau eu una mare.

– De care?

– Diavola.

– Alo, Andrei, aici Liviu. Auzi măi, adu două pizza mari în Feleac la birt.

– Cum de care? Păi nu am zis că mari. Aaa… diavola, că și așa mi-a tras-o dracu azi. Clar că de aia îs în Feleac..ce p mea să fac în Feleac altceva? Unde zici că eram?

– Discutam despre beție.

– Acum mă simt și eu bine.

– Vezi, lucrul îți face rău.

– Da cui îi face bine?

– Nu știu.

– Nici eu.

– Îmi pari cunoscut.

– Și tu mie.

– Nu ai de unde să mă știi.

– Nu uita că ești taximetrist.

– Oare de acolo…

– Glumeam, nu te-am mai văzut în viață mea.

– Dar eu te știu.

Reparam televizoare pe vremea lu’ răposatu după ce ajungeam de la muncă. Mă știau toți. Nu ceream decât mâncare și băutură. Că bani aveam da știi și tu cum era atunci.

– Ești un moș.

– Știu.

– Chiar nu trebe să te superi. Da acuma că mi-ai zis cine ești mi-am amintit de ține. Plecai de la oameni de acasă și două zile numai de tine vorbeau. Îi faci și acuma pe oameni să se simtă bine. Uită-te la mine. Îmi lipsea puțin și luam pe careva la pumni și uite acum sunt mai vesel că oricând.

Am zâmbit fără să mă uit la el și am tras adânc din țigară. Eram în punctul în care ori rămâneam treaz ori picam în Groapa Marianelor și nu mă mai scotea nimeni de acolo.

– Chelner, mai adu o sticlă de apă. Da să fie mai rece.

Beam apă, nu mai fumam și îl ascultăm pe Liviu taximetristul. Era din Gherla. Mi-a povestit că nu îi plăcea nimic acolo. Nu pentru că era mic orașul, nici pentru că aveau ditamai parnaia. Nu îi plăcea pentru că era urat. Punct.

– Liviule, am luat trei pizza dacă nu te superi. Pot veni și eu cu voi la masă. Bună. Eu sunt Andrei, amicul lui Liviu.

– Dară că poți veni. El e Andrei. Pizzerul meu de încredere. Și îi lua pizzele lui Andrei după care îi strânse mâna cu putere.

Întotdeauna m-am simțit bine la masă cu un bucătar. Andrei zâmbi și înfulecă o felie de pizza, gest care mă făcu să mă simt bine, la fel de bine că și în cafenea. Mirosul de salam iute și de ceapă albă inundă birtul îndată și barmanul ne zâmbi.

– Poftă mare să aveți.

– Vino cu noi, îl îndemână Liviu.

Barmanul, care nu mai avea acum alți clienți în afară de noi se așeză lângă Andrei. Luă o felie de pizza și zâmbi la fel de cald că și pizzerul nostru angelic. Răsăritul era deja pe Aiton. Plămânii îmi erau reci și ușori deși fumasem ca un turc.Stăteam toți cinci și nu ziceam nimic. Tainuiam ceva toți, acolo, în răsăritul rece portocaliu? Nu știu, dar era bine și nu voiam să se termine. Băusem mult și nu ne-am îmbătat. Cred că oamenii sunt făcuți să tacă. Am tăcut și m-am bucurat.

Am ieșit cu Mirela pe ușa birtului la opt și jumătate dimineața. Liviu și barmanul dormeau cu capul pe masă. Andrei ne-a asigurat că îi va vegea el pe cei doi până mai prind putere și că o să îi ducă el acasă pe fiecare. Oare aștepta să iesmi să poată cădea și el liniștit cu capul pe masă asemeni tovarășilor săi? Nu știu, pur și simplu am plecat. Am coborât prin Borhanci. Jos, la Diana am luat un taxi spre casă. Mirela a urcat cu mine și a așteptat până m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat. Apoi s-a dezbrăcat și ea, a luat o cămașă de a mea și s-a băgat în pat lângă mine. În clipa aceea am știut că am să mor. Am zâmbit și am adormit.