Când am ajuns în Timișoara m-a trezit șoferul de autobuz.
“Hai micuțule, am ajuns.”
Pesemne că dormisem un somn vecin cu moartea. Șoferul a ajuns la autogară, a terminat ce avusese de făcut acolo și m-a mutat în timp ce dormisem în mașina lui personală de unde m-a adus acasă. (I-am povestit viață mea scurtă cât timp așteptasem în Topolovățu). Bărbatul, un om simplu, era impresionat că stau în inima orașului.
“La ce etaj?”
“Unu.”
M-a luat de mâna în semn de protecție și am urcat scările cu acest tată temporar. Când am ajuns în fața apartamentului mi s-au înmuiat picioarele și aș fi căzut dacă nu mă apuca șoferul. Ușa era larg deschisă, exact așa cum am lăsat-o când am plecat cu Siman. Dintr-o privire mi-am dat seama că nimeni nu mai fusese acasă de atunci. Nu era nici o pereche de pantofi la vedere, nu era nici o altă urmă de praf în afara celor făcute de mine și Siman. Șoferul m-a luat în brațe și a intrat cu mine în casă. Văzând ușa de la camera mea deschisă a intrat și m-a așezat în pat. S-a întors cu un pahar de apă de la bucătărie și m-a ajutat să îl beau ca pe un bolnav în stadiul terminal. Și-a tras un scaun la capul patului și a stat acolo. Vedeam ceasul de pe peretele de la hol și orele au trecut. Da, au trecut pe nesimțite și tensiunea creștea. Creștea în sufletul meu, creștea în sufletul șoferului. Când s-a făcut ora zece seara i-am spus că poate pleca, că mă simt mai bine, că mama este o persoană foarte ocupată și cel mai sigur a avut ceva urgent de rezolvat și, plecând în graba mare, nu a tras ușa bine după ea și de aceea a rămas deschisă. Omul nu mă credea, nici eu nu m-aș fi crezut. Și-a dat repede seama că se află în mijlocul unei stranietăți pentru care nu are nici o resursă. Bunătatea lui se consumase când m-a adus înapoi în Timișoara. Gratitudinea când m-a adus acasă și a stat la capul patului ca un tată pe care nu l-am avut.
S-a ridicat, mi-a pus mâna pe creștet. “Rămâi cu bine micuțule.” Mâna a început să îi tremure. S-a întors pe călcâie și a ieșit fără să se uite înapoi, fără să se uite în stânga sau dreapta. Când a trecut de tocul ușii s-a izbit cu umărul, și-a dres mersul și a închis ușa. L-am auzit cum coboară foarte repede pe scări. A scăpat. Dar de ce scăpase? Nu voia să ia parte la războiul spiritual în care eu tocmai fusesem înrolat. Eram atât de slăbit că nu puteam să mă ridic să mă duc la bucătărie să îmi potolesc foamea care mă ardea de dimineață. Am leșinat.

M-am trezit, ceasul arăta ora doisprezece patruzecisicinci. Mama nu era în casă. Am plecat spre tribunal. “Trebuie să fie ceva situație la muncă.” Alte obligații în afară de mine și muncă nu știam să aivă.

În Piața Unirii granitul era fierbinte. Din poarta clădirii am observat că lumea se uită insistent la mine. Da…erau hainele de înmormântare pline de noroi și praf, eram murdar pe mâini și pe față. Lumea credea că stau la cerșit sau să dau semnalul pentru un furt din locuințe. M-am întors în apartament și am făcut un duș, mi-am schimbat hainele și am luat câțiva bani din sertarul unde știam că ține mama rezerva pentru cazuri de urgență. Mi-am recăpătat invizibilitatea de copil. Lumea nu era atentă la mine. Se fereau doar să nu mă calce în picioare. Am pornit spre tribunal. În colțul străzii Palanca era o fetiță lângă un dozator de înghețată. M-am uitat insistent spre ea și ochii verzi mi-au zâmbit. M-am apropiat fără să zic nimic și obrajii ei s-au ridicat dezvăluind dinții perfecți.

“Dacă aștepți vine mama și te servește. Eu stau cu ea aici să o ajut. Mă cheamă Maria.”

Zâmbetul ei era mai răcoritor decât înghețata. M-am așezat pe celălalt scaun, cel pe care îl folosea mama ei.

“Nu te plictisești aici?”

“Deloc. Trece atâta lume încât simt că am toată vremea numai pentru mine. Tu ce faci aici?”

“Locuiesc acolo. O caut pe mama.”

“Vinde și ea înghețată?”

“Nu. Lucrează la Tribunal.”

“Clădirea aia mare de acolo?”

“Da.”

“Mă iei cu tine după ce vine mama?”

“Cum să nu. Chiar m-aș bucură să vii.”

“Serios?” Și pupila mică s-a făcut și mai mică.

“Cel mai serios.”

“Două înghețate va rog. Una cu vanilie și cacao și cealaltă numai cu vanilie.”

Ne-am uitat amândoi în direcția din care venea vocea. Era un lungan care ne făcea umbră ca și un copac. Avea pălărie neagră și un parpalac gri, un nas cu nările atât de subțiri de parcă cineva i-a înlocuit nasul cu două ace de cusut. A întins spre Maria o bancnotă foarte nouă de zici că o tipărise în buzunar.

“Mama încă nu…”

“Da, într-o clipă.” I-am înșfăcat bancnota, i-am dat restul și am pus înghețata în cornete.

“Mulțumesc tinere. Ce interesant că te-ai gândit să îmi dai restul înainte să am cornetele în mână.” Și nările subțiri au frematat de plăcere. Apoi s-a așezat pe o banca lângă o femeie foarte bătrână căreia i-a înmânat cornetul cu înghețată de vanilie. Actul s-a consumat. Maria se uită uimită la bancnota nouă.

“Niciodată nu am avut așa bancnotă nouă. Mama o să se bucure. De unde ai știut cum să foloseșți aparatul?”

“Nu știu. Nu cred că știu. A fost o apucătură.”

“O înghețată de vanilie.” Era un băiat de o vârstă cu Maria. Avea un pumn de bani mărunți. De la distanță părințîi îl observau atenți.

“Maria, servește-l tu de rog.” Și i-am luat mărunții din mână. M-am prefăcut că îi număr și i-am înapoiat o monedă. S-a uitat foarte bucuros. S-a întors către părinți și a ridicat moneda deasupra capului în semn de victorie. Am aruncat banii în cutia de după aparat și am pus din buzunar o bancnotă. Maria pornise aparatul și înghețata era deja extrem de mare când am sărit și am ridicat maneta. Copilul s-a dus spre părinți ținând cornetul cu ambele mâini. S-au așezat toți trei pe banca de lângă banca unde stătea lunganul cu bătrâna.

“Am reușit!” Maria era foarte mulțumită că servise de una singură pe cineva. I-am zâmbit și o liniște mi-a umplut mintea. Mușterii își terminaseră înghețata din cornete și se ridicaseră amorțiți de pe băncile de lemn. Au stat o clipă așa, fără gânduri, fără planuri, fără nimic. S-au uitat unii la ceilalți.

“Sărumâna!” Spuse copilul către lungan și bătrână când trecuse cu părinții pe lângă ei.

“O zi bună tinere!” Și lunganul își scoase pălăria în semn de respect zâmbind cu coada ochiului părinților.

Lumi în alte lumi, povești în alte povești. Tafara, Yedder, Siman, Lujia, toți erau departe de mine. Nu îi puteam vedea când închideam ochii. Știam că is acolo. Da, sunt acolo. Trebuie să mă întorc să mă asigur că toți există. Lujia în pământ, Tafrara în inima mea, Yedder cu cuțitul deasupra capului meu. Dintr-o dată am simțit o mângâiere în creștet și numele agățate de sufletul meu s-au risipit, și urmele se risipeau și ele.

“Maria, văd că ți-ai făcut prieteni.” Era mama Mariei. O femeie mică de statură, cu aceeași ochi verzi. Era Maria îmbătrânită.

“O lăsăți pe Maria să vină să vizităm Tribunalul? Mama mea lucrează acolo.”

“Mami, mă lași? Uite, am vândut trei porții de înghețată.”

Femeia zâmbi de după cearcăne și încuviință din cap după care ne întoarse spatele și începu să verifice dacă totul este în ordine cu aparatul apoi se așeză pe scaun uitându-se pierdută în zare. Se uită oare la băncile pe care tocmai au stat lunganul, bătrâna și familia? Simțea urma miilor de oameni pe care îi servise în toți anii, de când a fost și ea Maria cu ochii verzi și dintr-o dată și-a dat seama că nu se mai potrivește cu urma pe care ea a făcut-o și atunci a creat-o pe Maria. Maria trebuia să fie, ea trebuia doar să vadă.

“Vii?” Maria mă trăgea de mâna țopăind nerăbdătoare în timp ce eu mă uitam pierdut la Maria îmbătrânită. Mă trăgea viitorul de lângă el însuși. Unde? În necunoscut, acolo unde se poate cuibări, acolo de unde a venit, acolo de unde…acolo…

“Hai.” Și am luat-o de după umeri în toată răcoarea ei verde ca ochii verzi care așterneau viitorul verde în fața lor, verde precum câmpiile care absorbeau Topolovățu, care o păzeau în infinitul lor pe Tafrara.

Înainte să întrăm în Tribunal Maria mi-a cerut să înconjurăm de câteva ori clădirea. Am intrat de pe strada Palanca pe strada Țepeș. Când am trecut prin dreptul gangului un aer rece ne-a îmbiat să mai stăm așa preț de câteva secunde. Curentul de aer mi-a mângâiat chipul cu părul Mariei. Am strâns-o tare de mijloc și ea și-a cuibărit capul de păpușă la pieptul meu. O clipă care nu semăna cu nici o altă clipă. Ne-am dus pe strada Martin Luther. Ne-am așezat pe bordură și am lăsat timpul să treacă. Și timpul era oameni cu plase care treceau drumul grăbiți, mașini roșii, mașini galbene, mașini verzi, frunze foșnind, dâre de parfum și eșapament, zile de mâine și de poimâine. Totul era consumat. Totul era deja încă odată acolo, și alții ca noi erau pregățiți să stea pe bordură și să învârtă roțile grele ale timpului. Și eu eram momeala pentru Maria de acum și ea era momeala pentru mine. Ceva ne îmbia să mai stăm, să mai zăbovim, să nu ne grăbim. Și Maria din viitorul Mariei de lângă mine a venit și a luat-o de lângă mine.

“Vino Maria, s-a făcut târziu. Trebuie să ajungem acasă să ne pregătim pentru ziua de mâine.” Apoi s-a uitat spre mine și parcă vorbea cu bordura pe care stăteam. “O să vă vedeți și mâine.”

Am rămas acolo. Și Maria din viitor stătuse pe bordură la umbra Tribunalului? Și ea avea o zi de azi care era numai începutul zilelor de mâine?

Când și urma ultimului gând s-a risipit m-am ridicat și am intrat pe poarta Tribunalului. I-am spus portarului copilul cui sunt. În timp ce vorbeam cu el o colegă mai în vârstă a mamei se opri în fața mea.

“Ce faci puiule? Hai, nu-ți fie rușine. Spune-i la tanti Valentina.”

“O caut pe mama.”

Femeia se făcu albă la față. M-a luat de mâna și s-a uitat către portar. “Este în ordine George.”

Am traversat holul imens de la parter. Uși pe dreapta, uși pe stânga, uși, multe uși. Foamea și mirosul de motorină cu care fusese spălat parchetul îmi puneau capac. Tavanul și pardoseala erau unite într-un mic punct întunecat spre care mă trăgea doamna Valentina. Mintea începea să lase corpul în urmă să poată încăpea în punctul cu pricina.

“Vai de mine, cum să lași un copil așa în voia sorții!?”

“Măcar și-a pus cerere de concediu?”

“Da, și-a pus.”

“Hai să nu fim rele degeaba. Poate a pățit ceva.”

“Du-te cheamă-l pe George. Poate știe el ceva.”

“Să chemi un bărbat pentru probleme din astea mi se pare o totală irosire de timp. O să se agite și o să ne agite și pe noi degeaba.”

“Totuși, este un om cu relații. Poate află orice.”

“Tocmai. Eu cred că cel mai bine ar fi să nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala. Poate s-a dus cu ăsta micu undeva și s-au pierdut unul de celălalt și săracul a venit une a știut și el.”

“Tăceți, uite că se trezește!”

Aerul era greu, îngreunat de toate parfumurile colegelor mamei. M-au mângâiat pe obraji, pe creștet.

“Nu îți face griji. Suntem aici. Totul o să fie bine.”

Adevărul este că nu îmi făceam nici o grijă. Îmi era prea foame. Așa că am zis că mi-e sete. Un pahar de apă îți dă oricine și la fel oricine înțelege că ți-e sete, mai ales în Timișoara. Dar să zic că mi-e foame. I-aș fi făcut cu siguranță rău mamei. Așa că am mințit sfruntat după ce am băut două pahare cu apă.

“M-am jucat în piață și am căzut. M-am lovit la ceafă și m-am dezorientat. Credeam că mama e la muncă. Acum îmi amintesc că este acasă.”

M-am ridicat și cu o viclenie șerpească am strâns-o în brațe pe tanti Valentina, m-am întors pe călcâie și am tulit-o afară din Tribunal. Auzeam în spatele meu femeile sporovaind.

“Săracul.”

“Totuși, ce copil bine crescut. Ai văzut cum și-a cerut scuze și cum te-a îmbrățișat.”

“Era clar că nu își lasă Mirela copilul aiurea.”

“Bine că nu l-am chemat pe George.”

Și alte din astea se auzeau în spatele meu.

[Aparatul de înghețată stătea înlănțuit.] Maria, un suflet gata trecut, trecut pe malul celălat. Invulnerabil prezentului ca orice inocent. Inocența, marca trecutului care nu trece, care nu poate și nu vrea să treacă.