Disinter din Gherla a propus la începutul anilor 90’ acel gen de muzică în care „calitatea adjetivală [nota autorului: a imaginilor prietenos satanomorfe ar putea exprima] deosebirea în ceea ce privește centrul de greutate: arta este substantival frumoasă și atributiv adevărată (adică nu intră în conflict cu adevărul). [nota autorului: O muzică a echilibrelor subtil și cald împărtășite care, asemeni poemului] Ars Poetica al lui MacLeish, încearcă să împace cerințele frumuseții literare și ale filosofiei prin formula: poezia este ‘egală cu adevărul, nu adevărată’.” (Wellek și Warren, 1967, p. 62)

Cu ambiția de a re-aureola unitatea fragmentară a adâncimilor romantice prin strămutări și străluminări post-crepusculare, Marius Rotar (Pest), Dan Alexa (Agav), Dan Fulea, Alin Abrudan și Gabriel Ursuț au propus o muzică special gândită ca o substanță de contrast, capabilă să lumineze în mod necro-idolatru, de dincolo de formolul plăcut al după-amiezlor târzii de vară, coridoarele literare transcodificate prin simboluri, printr-un pathos derivat din sympàtheia.

Demo-ul înregistrat în 1995 și intitulat Sunset Beyond the Nectar Sea’s Billows debutează cu piesa instrumentală „Cascade of Dreams”, o mică acoladă (în sensul secund al cuvântului și anume, acela de „ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei” [1]) casiopeeică dezvăluind un tron gol al lui Dumnezeu, un tron de pe care Zeul Suprem a plecat în Iad, într-o încercare de a se deroba de responsabilitățile ce-i revin acum în mod deja mult prea (și chiar insuportabil de) definitoriu, în favoarea unor altfel de scene și episoade introspective și în căutarea unor noi revelații și motivații antropocentrice.

 Din Iad, Stârvinele Cardinale, înaripate cu volutele largi ale Biciului Remanenței Victorioase (prin magnetizări reziduale interminabile), precum niște mustăți monstruoase de somn, încearcă acum să-L alunge înapoi în Rai, cu maxima responsabilitate a stranietății inviolabile a liniștililor întunecat-reptiliene.

Următoarea piesă, „The Wrath is Unleashed”, instituie în mod cutezător și străvechi-treaz o relație de confruntare îndârjit-saturniană între Dumnezeu și Diavol, redând episodul în care aceștia își dispută mult râvnitul Tron al Iadului. Ca două „ateliere mari / Călind mișcării trupuri din metale” (Beniuc, 1963, p. 239), cei doi exilează clipe în epifanii reci (abstract și inexpresiv răcite până la mortificare prin pietrificare), își beau reciproc timpul până când devin transparenți și invizibili și acolo…avortează împreună Sepia Ancestrală a Mâniei.

 Vocea înecată în smoală cthulhuiană de pe această piesă redă, emfatic, cuantumul de inconsistență acumulat de istoria ușuratică a omenirii, acela care nu permite niciodată cu adevărat depășirea plăcerii sau a durerii, înspre ceva cu adevărat superior.

Resimțind pătrunzător (mușcător) acest framăt al entropiei, atât Dumnezeu cât și Diavolul vor să se hrănească iar cu carne crudă, și nu oricum ci violând și incursionând sălbatic înspre epicentrul / luminătorul întunecat-incandescent al creației; readunând cumulul imens de energii nevalorificate și colecția interminablă de prezenturi netrăite: re-încălzirea epifaniei răcite printr-o poezie a siajului imperceptibil, a “siajul unui [nota autorului: ultim] sentiment rămas viu în marea letargie a ființelor și lucrurilor, și care a continuat să-și traseze dâra în pacea unei mări închegate și a unui suflet atent.” (Richard)

Peisajul astfel dezlănțuit în mintea ascultătorului (rețeta ca atare în acest sens) dezvăluindu-ni-se pe ultima piesă a demoului, intitulată „Nativity”, și nu oricum, ci în stilul pictural al lui Eugène Fromentin din Dominique:

„‘Într-una din zile, vaporul aproape că nu se mișca. Curenți insensibili îl conduceau, abia făcâdu-l să se legene. Mergea drept și foarte încet, ca și cum ar fi alunecat pe un plan solid; zgomotul siajului nu se auzea, într-atât de încet se despica apa sub chilă (…) Marea era închegată de parcă ar fi fost plumb topit. Cerul limpede și decolorat sub strălucirea amiezei se răsfrângea parcă într-o oglindă mai întunecată (…)’ (nota autorului: pasaj din romanul Dominique de Fromentin reprodus aici de Jean-Pierre Richard) (…) mare de odihnă, pânze ale unei reculegeri pe care ușoara derivă a vaporului le împiedică să se închege în stagnare, dar în care toate elementele unei intruziuni exterioare nu riscă să tulbure pacea sufletului, oscilații ale valurilor, apă spintecată de tăișul chilei, strălucire a unui soare prea violent se află unite în toropeala tristă a fericirii și reduse să sugereze numai viața timpului ce se scurge. Sau, mai degrabă viața unui timp care s-a și scurs pe jumătate. ‘Când tovarășii mei s-au trezit, ei m-au găsit ocupat să privesc siajul..’ Siajul unui sentiment rămas viu în marea letargie a ființelor și lucrurilor, și care a continuat să-și traseze dâra în pacea unei mări închegate și a unui suflet atent. Dar pentru că fiecare nouă clipă face ca dragostea aceasta să devină din ce în ce mai împlinită, palpitarea siajului înseamnă în cazul de față doar viața amintirii care începe. Și sufletul se interesează doar de această amintire pe cale de a-și săpa culcușul. Sufletul se îndepărtează de la apele care se sfâșie sub etravă, de la prezentul pe cale de a opera în el veșnic dureroasa lui incizie. Dimpotrivă, sufletul se atașează de lentă dâră, de acum înainte legată de un întreg strat adânc al trecutului și care, în continuitatea lui liniștitoare, constituie parcă linia sorții iubirii sale. Poezie a siajului (…).” (Richard, 1980, pp. 270-271)

Dacă „The Wrath is Unleashed” își găsește un echivlent direct în „Nativity”, aceeași „rețetă” este aplicată de Disinter și în cazul pieselor 4 și 5 de pe demo-ul în cauză, respectiv, „The Greatness of Sentimental Horizons” și „The Hidden Treasure”: piese cântate în duouri succesive reproducând dansul viperelor la împerechere și a vracilor la decorporalizare.

 Ambele gravitează în jurul fenomenului de agravare existențială, și intuițională și o fac în puternice nuanțe simboliste (legate în principal de transubstanțierile metalelor prețioase) ce reproduc zgârieturile, șoaptele otrăvite și învaginările brutale dar emblematice ale microcosmului în macrocosm și invers.

Măreția orizonturilor sentimentale și comorile ascunse sunt exprimate prin anvergura împlinitor-dominatoare a aurului (metal venit din asteroizi și din meteoriți și care în mod normal nu ar trebui să existe pe Terra, unde le ia mințile oamenilor și împinge adesea la nebunie și la crimă) în stilul lui Alexandru Macedonski din „Rondelul de aur”:

 „În toți, și în tot, potopit, / El bate din aripi păgâne. – / Căldură de aur topit (…) / De-al soarelui jar cotropit, / Pământul, sub vrajă, rămâne, / Și orice femei se fac zâne, / Cu suflet din flacări răpit (…).” [2]

 Combustia interioară (cea care ține planetele în viață) și contra-conturul exterior oferit de flăcări purifică, desăvârșește, metamorfozează și eternizează măreția împlinirilor, a așteptărilor și a maturizărilor, în spiritul șopârlelor oniric-destinse ale depresiilor noastre odihnitoare de toamnă.

Totdată, cele două piese, prin simbolismul lor misterios, exprimă cel mai bine imaginea de pe coperta demoului, care îl înfățișează pe Gânditorul de la Hamangia: ființarea reiterând „Da”-ul originar hegelian ca act fondator al inconştientului simbolic, adică „răspunzând unui apel superior” şi astfel devenind responsabil sau, altfel spus, trecând cu bine prin noaptea dintre cele două morţi – Erebul la everi desemnând lumina care persistă şi după ce apune soarele şi care dimineaţa apare înainte ca să răsară soarele. Pacea serii e astfel, în mod deloc coincidențial, timpul predilect al transformărilor impunătoare / intimidante și al sacrificiului, ortodoxia numind și ea acest timp „timpul luminii neobservate”.

Ideea a primit o elegantă pentru că foarte simplă redare poetică (în sensul „elemental” [Lévinas] al armoniei și al naturaleții) în poezia „Un om așteaptă răsăritul” de Mihai Beniuc:

„Aici e o vatră de foc. / Sub cenușă – spuză. / Din crengile bătrâne / Țâșnește flacăra. / Trecutul e un butuc / Pe care stă un om / Cu fața luminată / De vâlvătaia focului. / Cu fața luminoasă / Un om / Așteaptă răsăritul.” (Beniuc, 1960, p. 115)

La capătul acestei încercări de acordare a sfidărilor siderale cu zvârcolirile focului Iadului, găsim o îmbietor-gravitațională „baladă de iarnă”, piesa cu numărul trei de pe demo, „Noturnal Wintermoon Whisper”, una capabilă să re-încălzească sângele exact la tonusul (la starea de ușoară tensiune) magic al dezinvolturii mature.

Sintoniile calde și în același timp reci-vizionare ale chitarei calmează și îmblânzesc „motorul cu aprindere” al sângelui, prin faptul că fac nu doar posibil ci și emoțional-recognoscibil (la nivel confortului personal) ceva ca o conştiinţă (care în sensul nietzschean al sângelui nu este „decât” căldura acelui sentiment chintesențial de înrâurire ce rezultă la confluența luptelor dintre forţele intrinseci inconştiente, dintre „organele subterane”).

Astfel, dacă anterior „Nefamiliarul [das Unheimische] ne împiedica să ne facem comozi şi prin aceasta devenea ceva copleșitor” (Heidegger, 1961, p. 127, adaptare, traducerea noastră), acum acest Superstrat (anterior covârșitor) devine acaparator-uterin și chiar mitral-adictogen, ca o curiozitate pe cale de a se altoi – de a-și deschide și de a-și însuși rețelele de posibilitate ale mediului.

Iarna și al ei alb care nici măcar nu e o culoare, e vacuitatea absolută și probabil cea mai cumplită stare (o expresie concretă a „feței la perete” și  o ultimă încercare fantezistă de a evita scufundarea prin îngheț) își dezvăluie și ea, la apus (prin căldura absorbită de la astru în sânge, căruia îi re-aprinde și îi restituie vigoarea și prospețimea epifaniilor), o nebănuită zonă favorabilă „retrocedărilor” ființiale.

Dacă Sloterdijk avea dreptate și dacă orice istorie a umanismului trebuie să ia în considerare latura „domestică” a acestuia, atunci o muzică precum cea propusă de Disinter din Gherla exprimă oroarea „peșterilor golite” dar, în același timp (în contra-pondere), și a „agitațiilor îngrijite”. Ea reprezintă o încercare de întoarcere la primele zvâcniri antropogene, simbolice și emoționale – la intensa (vorticala) peșteră anarho-păgână în care s-au crsitalizat axele mitologice din spatele dorințelor nemărturisite ce domină cotidianul.

*

Basistul Marius Rotar, de profesie istoric, apare și se prezintă ca o emanație aparte a donquijotism-ului academic contemporan, remarcându-se, nu doar prin muzica practicată alături de Disinter și mai apoi de Enitharmon, printr-o teză de doctorat (prima de gen din istoriografia românescă) despre moartea în Transilvania secolului XIX, printr-o istorie a crematoriilor autohtone publicată la Cambridge Scholars Publishing (History of Modern Cremation in Romania) și prin organizarea anuală la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia a unei conferințe internaționale dedicată muririi și mortii în Europa secolelor XVIII-XXI, unica de acest fel din Europa centrală și sud estică, intitulată Death, Dying and the Disposal of the Body. International Conference. Sau, în cuvintele lui, “(…) mă ocup în continuare de lucruri underground, pentru că asta e natura mea. N-aș putea niciodată sa merg pe ce alții au construit. Eu mereu trebuie s-o iau de la capăt și să ‘simt’ mortarul începutului cum îmi alunecă și îmi intră în piele.” [3]

În calitatea sa de realist radical, Marius a demonstrat în pionierat în România apetența dintre metalul extrem (Death Metal) și zonele febrile ale undergroundului cercetării academice românești, probând în mod foarte cinstit-convingător un mai vechi principiu Kierkegaardian: “ieftinul” și “flușturaticul” interesant („det interessante”) și interesul real și acut pentru cercetarea și arta individuală reprezintă două categorii fenomenologice „radical distincte”: „Cuvântul ‘interes’[inter–esse] este derivat din cuvintele latine ‘a fi’[esse] și ‘între’ [inter]. Interesul este opera conștiinței și poate fi citit în capacitatea acesteia de a se insera între realitate și idealitate, astfel încât să le poată relaționa pe cele două prin prisma unei preocupări autentice pentru adevărul etern. Fără această preocupare de a orienta relaționările idealității cu actualitatea, interesul degenerează în interesant – sau orice altceva îl distrage pe subiectul implicat de la plictiseală. (…) În cazul în care artistul/eseistul/cercetătorul nu-și reflectă cu un interes genuin obiectul preoccupărilor care îl domină, atunci el nu-și inserează cu adevărat conștiința între idealitate și actualitate, ci doar dublează idealitatea în mod tautologic, în fantezii goale (austere sau chiar nelocuibile).” (McDonald în  Pezze și Salzani,  2009, p. 69, traducerea noastră)

 

Note:

[1] Preluat de pe https://dexonline.ro/definitie/acolad%C4%83, 01.12.2015, 18:21 p.m.

[2] Preluat de pe https://ro.wikisource.org/wiki/Rondelul_de_aur, 03.12.2015, 11:11 a.m.

[3] Preluat de pe http://rodeathmetal.blogspot.ro/2010/07/interviu-cu-marius-rotar-despre.html, Romanian Death Metal Community, 08.04.2018, 13Ș48 p.m.

Bibliografie:

Beniuc, Mihai. (1963). Pe coardele timpului. București: Editura pentru literatură.

Beniuc, Mihai. (1960). Poezii. București: Editura de stat pentru literatură și artă.

Heidegger, Martin. (1961). An introduction to Metaphysics. Translated by Ralph Manheim. Garden City, N.Y.: Doubleday and Co.

McDonald, William. (2009). “Kierkegaard’s Demonic Boredom”, pp. 61-84, în Essays on Boredom and Modernity. Editori: Barbara Dalle Pezze and Carlo Salzani. Amsterdam, New York: Rodopi.

Richard, Jean-Pierre. (1980). Literatură și senzație. Traducere de Alexandru George. București: Editura Univers.

Wellek, René și Warren, Austin. (1967). Teoria Literaturii. Traducere de Rodica Tiniș. București: Editura pentru literatură universală.