Sufletul amorezului este o farfurie murdară din care a mâncat Frigiderul însuși, pe care chelnerul a lăsat-o pe marginea chiuvetei, nespălată, plină de mâncare încrustată, în semn de protest, în ultima seară de lucru, pe post de demisie “demisie”. Poate e și felul lui de a spune că ura și iubirea nu mai sunt boli transmisibile…

Viziunea perfid-închinătoare și busculant-„demachiantă” a trupei Hteththemeth stoarce și curentează cu o ironie sadică (de Elf răutăcios și obscen-sfidător…în felurile în care are îndrăzneala de a se mira) gonadele Netransmisibilului pentru a-L forța pe acesta din urmă să-i instruiască și, până la un punct, să-i și învețe, limba Lui: este vorba despre darul de a arăta (printr-o serie de glume [schimonoseli pseudo-fandosite și neo-baroc-teatrale] la care nu știi cum să râzi) o față nebănuit de spontană a singurătății – aceea care face corpul să reacționze la ceea ce mintea nu poate (încă?) percepe (deoarece, nu a priceput [și nici perceput] încă pe deplin forța de remanență a mârâitului agregat din descendențe invazive strivite între configurații, cu adaosuri de cadre dezmembrate din istorii personale): „Luci: Avem un track care rulează în timp ce cântăm, dar la frecvențe pe care urechea umană nu le aude, însă corpul le percepe. De aceea hipnotizăm publicul.(…)” [1]

Stilul neo-noir pe care mizează diferitele registre vocale utilizate de trupă se apropie, în ceea ce privește inflexiunile declamatorii, de norvegienii de la Arcturus, Vulture Industries sau chiar Madder Mortem și Atrox – lucru reliefat printre pronunțiile schizoide ale liniei „Happy to be sad” de pe piesa cu același titlu, ale lui Lao Kreegan, unde se încearcă înscrierea artistului într-o ordine simbolică capabilă să producă o ruptură în formă  de „acoladă” (sau, dacă nu, măcar o „virgulă”), un soi aproape enciclopedic respiro, în supraetajări și în nevolniciile cuceritor-nesemnificative:  „So… through this morning I awake, / Oh, this morning is so bright! / I am now happy to be sad, / I am in the end… all right! / So, through this morning I awake, / Now, even my death is mine! / And with my dreams I will defeat / My so-called life! / I live the morning of my life, / Oh, this morning I feel fine! / And Loneliness is now my friend, / My only friend… mine!/ And through this morning I’ll awake / With my tear transformed in smile.” (versuri extrase de pe piesa Happy To Be Sad) [2]

Afirmații de genul „Now, even my death is mine!”, sau „with my dreams I will defeat / My so-called life!”, sau „With my tear transformed in smile / And all my sadness will prevail / Against your world, against your lie!” – dincolo de orice contur al zâmbetului menit să reproducă conturul (și chiar căscatul) golului, dincolo de orice „aproximativ” devenit cu timpul ultimul, și mai apoi unicul sens al largului…dar nu și al adâncului! – pot fi cel mai bine resimțite în povestea alegorică a ursului prins în capcană, „gnoză” istorisită de personajul Lorne Malvo (interpretat de Billy Bob Thornton) în serialul Fargo, episodul The Heap: „Lorne Malvo: [to Mr. Wrench] I watched a bear once. His leg was in a steel trap. It chewed through bloody bone to get free. It was in Alaska. Died about an hour later facedown in a stream. But it was on his own terms, you know?” [3]

Libertatea, ca un steag făcut din propria piele și vânturat convulsiv dar cu o reînviere înverșunată,  nu mai funcționeazã ca un simbol, ci se repede ca un pivot  (piston) de efracție, ca o undã de șoc în economia iconologicã a simbolului… ca un efect de memorie ce face ca timpul să(-și) devină la fel de credibil ca Sfîrșitul: “you are my last girlfriend”

Voinţa și dorinţa cea mai mare a ghicitorii (secretul ei parșiv și mârșav) este de a fi adevărată…în sensul de a fi nici mai mult nici mai puțin decât aceea care aduce decât Sfârșitul. Ea poate, dacă e lasată, să dăinuie, în mod înşelător şi neobișnuit, prin cleşti pupători și prin cozi de ceapă ale stilului, la început în stilul capodoperei, pentru ca mai apoi, când nu ești atent, să aducă Sfârșitul peste tine.

Muzica Hteththemeth e o ghicitoare pentru dezertori împânzită (și păzită) cu  polonice dârdâind sperioase, dar care știu să imite sutiene și să se substituie lor, ascunând răceala indiferentă a sufletelor de carne și de mătase (Camil Petrescu) și pretinzând că e a lor. Polonicul – un metal bun și nobil care hrănește, aduce mereu la sine și pe ale cărui margini fac spumă și spuză clocotindă, în microcosmosul bucătăriei, supele și ciorbele regnurilor. Când polonicul va înceta să mai hrănească și să mai ascundă (o prezență masculină de fier și de lemn dar înzestrat cu o apropiere și cu  înțelegere maternă), ghicitoarea ne va sări la față și-și va mușca și înfige sfârșitul în noi (Olga a bucătăreasa care poate totuși îngenunchea și alunga polonicul, atunci când acesta ne o va mai servi, mascându-i și protejându-isânii): „Olga e o tipă voluptuoasă (…) afurisită creatură / Olga e bună de…soție! / Și firea-i foarte jucăușă, (…) / Ține secrete după…ușă / Transformă totul într-un joc / (…) În seara asta, desuet / Voi dezlega al ei…corset / (…) Olga are un secret./ (…) Olga has a dirty secret / Olga is a naughty girl / (…) You’re my sweet revenge / Bleeding always on the edge / Same old song / Same old cliché / Memory that fades away / You’ve opened my heaven’s gate / In the dark / Whispering hate (…) / It’s much too late / (…) Olga, you little flower / Olga you make me coward / (…) Olga is not my friend / Olga’s secret is the end!” (versuri extrase de pe piesa Olga’s Little Secret).

Contextul orașului modern: „o lume pierdută, o moară de produs mijloacele de a ieși din ea pentru câteva ore (…) [nota autorului: o lume în care istoria vieții personale a omului devine nimic] altceva decât istoria mijloacelor lui de transport: mai întâi o bicicletă cu motor, apoi un motoscuter, o motocicletă, acum un automobil de turism (…)” (Calvino, 2004, p. 222) – până în punctul în care omul însuși ajunge să gândească și să perceapă lumea ca pe un mijloc de transport, ca pe o mașină care știe că a circula noaptea înseamnă atât a distinge „printre umbrele și culorile subțiate ale peisajului seral (…) [nota autorului: cât mai ales a controla] un soi de tablă neagră care cere o lectură diferită, mai precisă, deși simplificată, de vreme ce întunericul șterge toate amănuntele tabloului care ar putea să distragă și reliefează doar elementele strict necesare (…): posibilitățile exterioare de distragere a atenției se micșorează, iar cele interioare ajung să te domine, [nota autorului: de o așa manieră încât] gândurile tale aleargă pe cont propriu într-un circuit de alternative și șovăieli pe care nu izbutești să-l dezamorsezi” (Calvino, 2004, p. 135, preluare modificată a citatului)

În contextul orașului modern (plin de circuite, motoare și bombe pe care nu mai știe nimeni să le dezamorseze pentru că nu le mai pricepe nimeni, dar care erodează nu neapărat la turație maximă dar foarte sistematic inocența) ghicitoarea proliferată, „anacronizată” și acutizată artistic devine, se pare, cu adevărat acea ghicitoare anti-ghicitoare, și mai precis ghicitoarea de supraviețuire despre care amintea Huizinga, atunci când afirma că „Ghicitoarea își vădește caracterul său sacru, ceea ce înseamnă ‘primejdios’, în faptul că pare să fie întotdeauna, în textele mitologice sau rituale, o ‘ghicitoare de supraviețuire’, adică o ghicitoare de a cărei soluție e condiționată viața, o ghicitoare a cărei miză e viața (…), [a]cestei trăsături corespunzându-i faptul că punerea unei întrebări la care nu poate răspunde nimeni e considerată înțelepciune supremă.” (Huizinga, 2002, p. 179, preluare modificată a citatului): în exprimarea Hteththemeth  – „They Will Not Believe What I Will Say!

De ce e nevoie de o atare ghicitoare finală? Pentru că aici, în acest oraș, domnesc “minciunile albe”. Cea mai mare minciună albă e șorțul de măcelar și beteala sacrificială nestropite cu sânge, iar pe Best Worst Case Scenario Lao Kreegan își face “tăietura de măiestru”, aducând pe masa ascultătorilor tot atâtea feluri de cărnuri câte amintiri cald-vinovate, preparate din chiar măruntaiele încă calde ale acestora din urmă, fără anestezie:

“După rânduiala breslelor, calfa de măcelar care avea să treacă în rândul măiestrilor trebuia să facă în fața starostelui și a oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiestru.

Însoțit de un zăvod și ajutat numai de un ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici și cu cârpe, pe care după tăiere starostele și oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte.

După ce starostele se încredința că juncanul nu e amețit cu spirt, ucenicul îi dedea lovitura în frunte, iar viitorul măiestru trebuia să-l înjunghie așa, ca până ce numeri zece să nu se mai miște, și să-l jupoaie iute și curat, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde, toate acestea fără ca panglicile și cârpele să se păteze. (…) să facă măcelărirea în șasesprezece feluri de cărnuri, fără ca să-și păteze mânile și șorțul alb și fără ca să lase fărîmituri pe butuc.” (Slavici, 1967, p. 178)

Note:

[1] Preluat de pe http://radiobloo.cnvranceanu.ro/2014/10/interviu-hteththemeth-undeva-din-univers-hteththemeth-vegheaza/, accesat la  data de 20. 12. 2015, 11:38 a.m.

[2] Preluat de pe  https://www.youtube.com/watch?v=MvQk8rLPmYM,  accesat la  data de 23.12.2015 11:42 a.m.

[3] Preluat de pe  https://en.wikiquote.org/wiki/Fargo_%28TV_series%29,  accesat la  data de 24.12.2015 16:21 a.m.

Bibliografie:

Calvino, Italo. (2004). Iubiri dificile. Traducere de Geo Vasile și Eugen Uricaru. Iași:  Polirom.

Huizinga, Johan. (2002). Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii. Traducere din olandeză de H.R. Radian. București: Humanitas

Slavici, Ioan. (1967). Mara. București:Editura pentru Literatură.