Tot timpul îs conectat, agățat în afara mea și o să mă întind până o să mă sfâșiu tot. Fumul țigărilor ei, eșapamentul inhalat în timpul plimbărilor cu ea. Ochii agățați, lipiți de orice altceva decât de sine. Sine străin de sine. Nu mai pot. Serios?! De câtă vreme nu mai pot? Dintotdeauna

Bem bere, fumăm.
Lucrăm
O luăm iar de la capăt
Murim
Ne oprim.

– Ce facem deseară?
– Mergem într-un bar?
– Sau la plimbare?
– Hai totuși într-un bar.
– La un film?
– Ce film?
– Hai uită-te și tu. Tot eu să mă îngrijesc de genul ăsta de probleme.
– Probleme?
– Păi?
– Și să ne distrăm este problematic?
– Mi se pare mie sau chiar ai chef de ceartă?
– …

Mă duc să fumez pe balcon. Nu suntem supărati unu pe celălalt însă ne-am plictisit unu de celălalt ca doi colegi de celulă. Care celulă? Păi aia a libertații. Sigur se duce să facă ceva de mâncare, cum dracu poate să fie nervoasă cu bune intenții? Deja îs la a doua țigară. Chiar face de mâncare. O să aivă motiv să plângă și să suspine adânc. Mă copleșește cu fazele astea. Reușește cumva să se sustragă relației în rutină obligâd la un comportament definit. Îmi stă un zâmbet în colțul gurii. Nu o să zâmbesc și o să ma abțin de la orice gând să pot duce zâmbetul ăsta pribeag până în bucătarie.

– M-ai pus la zid.

O pufnește râsul și mă îmbrățișează, se gudură ca o pisică și apoi sfârșim în pat. Știm că nu o să meargă la infinit. Până la urmă nici noi nu o să mergem la infinit așa că digerăm procedura asta. Procedeul prelungirii relației în timpul liber. Uite ce chestie, da, chiar așa. Cât suntem la lucru relația noastră funcționează perfect. De ce? De ce nu ne certăm cât suntem la muncă. Pentru că pur și simplu lucrurile nu merg așa. Nimeni nu are chef de noi. Doar noi trebuie să avem chef unu de celălalt. În curtea închisorii trebuie să ții la aparențe. Acolo este locul public al fricii, al spectacolului nimicului unde toți se tem de toți. Dacă ai curajul te poți dizolva în marele nimic și atunci este de preferat să te dizolvi în afara pereților închisorii, într-un loc spațios, în lumina soarelui…într-un loc cu verdeață…
O iau razna și asta mi-e starea de suflet. Dacă toți suntem așa atunci e trist și de pomină. Că vin unii cu dictoane de genul că toți suntem oameni, deci să fim mai buni, nu pot să o înțeleg. Mda, mai corect  este faptul că ne merităm unii pe alții. Mizerie trage la mizerie. Doar nu o să lăsăm de la noi nimic pentru o bunătate închipuită.

–  Deci, ce facem până la urmă?
– De ce trebuie să facem ceva?
– Păi acum suntem liberi.
– Și trebuie și libertatea să ne constrângă să fim liberi.
– Hai nu mai despica firul în patru.
– Încerc să înțeleg ce dracu se întâmplă.
– Mihai, iar o iei de la zero.
– Bine că nu îmi arăți propriul meu buletin…
– Du-te dracului.
– Sincer am impresia că suntem amândoi deja acolo.
– Suntem, și?
– Păi unde vrei să mergem dacă deja suntem la dracu!? Nu e asta o finalitate, un scop în sine? Am ajuns la dracu si vrem totuși să mergem la film, la un film mai prost decât viețile noastre. Nu!
– Cu tine nu se mai poate.
– Ce anume? Mă mir că mai pot vorbi, o să mă trezesc că îs un dobitoc mugind.
– Deja ești!

O apucă din nou râsul și iar suntem la un pas să ajungem în pat dar ne oprim și fiecare merge să își fumeze țigara. Nu putem să abuzăm de amor, oricum se termină. De ce? Pai suntem ca doi condamnați la moarte care trebuie, în lipsa personalului închisorii, să se omoare unul pe celălalt. Dar cum? Își tot servesc unul altuia ultima masă, apoi se duc până la scaunul electric și îi pufnește râsul după care se duc să mai ia încă odată ultima masă? Cred că logica s-a născut în închisoare. Doar am mâncat ultima masă dinainte de marea despărțire. De ar fi un paznic autorizat al închisorii poate ar decurge totul ca uns. Dar am zis că nu există. Trăim într-un paradox și nu înțeleg de ce ne deranjează. O fi ceva în adâncul ființei noastre care e încredințat că nu există paradox doar insuficientă preocupare. Dar mă preocup, uite, îmi prăjesc neuronii și tot la film ajung. La ceva porcărie mai puțin paradoxală decât situația asta. Ne-am terminat țigările și mergem să mâncăm. Ne îmbracăm și părasim bula libertății. Strada te obilgă să treci, nu te lasă să stai, picior după picior, mână în mână, eșapament după țigările păcii. Am impresia că se pune la cale un război la nivelul fiecărei celule. Libertatea asta mare formată din celulele libertății asemeni celei pe care tocmai am părăsit-o se va transforma într-o hemoragie internă. Vom avea parte de o libertate unificată bazată pe mai mulți condamnați. Și ăștia o să își facă de petrecanie până la ultimii doi de care oricum nu îi mai pasă nimanui. Nu este deloc plăcut dar are sens până într-un punct, până la aia doi nenorociți care suntem noi doi, ăștia de acum. Oare de ce mai avem nevoie de spectacol?

– Două bilete va rog.
– Vizionare plăcută.