Totul pare a fi un moment de cotitură care vrea și amenință că vrea să se impună atenției dar, nu se știe de ce, adevăratul moment de cotitură pândește. Preistoria pândește de pe la toate colțurile deoarece vrea să se răzbune. Deoarece destinul însuși se cere a fi energia ultimă – dâra lungă și foarte consistentă de energie rămasă după ciocnirea dintre materie și antimaterie și totodată saltul izbăvitor în afara epuizării. Dezastrul: o fantomă agațată de o altă fantomă mai mare și într-adevăr insuportabilă; mai mult un instantaneu nimicitor decât acel crunt observator tăcut pe care-l știu toți cei cărora “nu le-a mai rămas nimic altceva de făcut”.

Se așternea încetul-cu-încetul seara peste dealurile din jurul Corporației, ca o dăruire a unor foste izbituri. O activare abstractă reducea de undeva valurile de liniște și acestea erau foarte slabe și astâmpărul lor nu ajungea deloc până la iubire. Ceva incredibil și cu adevărat  înfiorător avea de fapt loc acolo: toate aceste lucruri pregăteau ultimul val – o emanație ca o răceală a florilor timpului nostru, ce combina actul de a fura cu momente de pierdere cu firea. 

Poate cândva o să și uitam. Dar până atunci avem nevoie să știm din ce și de ce suntem făcuți așa. Acum sunt momentele în care nu te mai interesează destinul pentru că pe destin însuși îl interesează persoana ta mai mult decât ar trebui sau ar fi normal. E un alt fel de a spune că un semnal de alarmă începe să se tragă singur în clipa în care e nevoie de intervale tot mai lungi ca lucrurile să se producă. E adevărat și că „cel mai puternic leac împotriva mâniei este amânarea” dar același Seneca a observat cum “sub marmură şi sub aur locuieşte robia”: din spatele geamului acvariului corporatist, oamenii comit pur și simplu socoate în loc de filosofări și adiacentizează permanent stări, în gol, mimând rămășițele de sentimente din ei – despre care nu mai înțeleg de la ce (fost întreg) vin și pentru ce au (mai) rămas în ei. Cu viitorul pe care alții îl tot amână acum trebuie intrat în contact direct. E singura modalitate de a afla cât anume a mai rămas din adevăr și dacă nebunia nu s-a extins ireversibil înspre toate și prin toate. 

Portarul Corporației fuma o țigară într-o doară și într-o lehamite absurd de exasperată, de învinsă și de depășită de orice situație, pe un scăunel mic de lemn, aplecat într-o rână cu cotul pe genunchi. Singura plăcere care îi mai rămăsese în viață și despre care știa pe bune că și-o poate explica la orice oră a zilei (și la care se gândea acum) era pepene verde de acasă, care-l aștepta seară de seară, cuminte, pe masa din micuța lui bucătărie de nefamilist. Ajuns acasă de la serviciu, obosit de toate cele pe care le tot are, îi plăcea să îl încălzească puțin pe o plită de pe aragaz, să taie în el o gaură numai-bună și apoi să-și bage acolo ștromlegeaga învârtoșată dar obosită până peste poate și accentuat necăjită.   

Ștromlegeaga încercănată se gudura atunci nevoie-mare, precum scroafa bătrână care vine la asfințit să lipăie și ea ceva pe la baltă, să se lăbărțeze și să se zborșească în tihnă în cocleala noroiasă dar plăcută de acolo. Plăceri de bătrânețe…care își pot avea farmecul lor doar și numai la timpul lor.  Se trezi până la urmă din reveria lui de la oră fixă și-și spuse numai-și-numai pentru el, cu o ciudă cumplită, singura înjurătură care-l obseda efectiv și care-l mai interesa: “BMW-ul e tractor de cărat pizde!”

Deodată! Brusc…parcă se sperie fără să-și dea bine seama de ce anume, pentru că i se păru că i-a trecut pe la ureche așa…un fel de șoaptă de metal mai iute ca o coadă de zvârlugă. Și voia să vadă unde anume pe lângă el a plesnit până la urmă cuțitoaia.

Ridică privirea și greu putu să se convingă să creadă ce vede: toate dealurile de jur-împrejul Corporației erau împrejmuite („închise”! era de fapt cuvântul…) de o perdea constantă și drastic-inexpresivă de tafuri, unul lângă altul, într-o linie ondulatorie de 360 de grade, ce se desfășura de-a lugul crestelor colinare. Îl apucă un sentiment ce parcă îl întinerea în moduri neașteptate și în scopuri pentru care nu mai era chiar așa de pregătit – pentru că îl punea de-a dreptul și pe bune în gardă. Un sentiment pe care nu-l mai simțise de mult sau, cine știe, poate chiar niciodată – atât de bai mare – dar mare-de-tot (în imaginarul țărănesc, apocalipsă de metal îndârjit la soare: coasă irevocabil-corectivă; lamă de sapă ce își depășește cu mult prea mult atribuțiile și vrea să se apese în burta condamnatului culcat la pământ și să ajungă să o deschidă prin înjumătățire – în loc să se mulțumească și facă aceste lucruri în pământul de zi cu zi al strădaniei și al patimei ei cătrănit-resemnate; înverșunare încăpățânat-resemnată de plug; sențință grea și seacă de târnăcop ce nu mai vrea în niciun fel să mai prelungească situația etc) cât și de eliberare (pentru că toate acestea acum promiteau cu adevărat ceva – pentru că veneau toate deodată, legate unele cu celelalte și pentru celelalte, și nu doar proaspete ci de-a dreptul înviate, ai zice, anume pentru ceva decisiv ce avea să se întâmple, indiferent de scuze sau de rugăminți). Pracă ceva dădea să îl ridice și pe el la luptă și asta îl veselea și îi aducea înapoi, de nicăieri parcă, o fărâmă de bunătate și de demnitate pe care nu știa că o să le mai posede vreodată. Pur și simplu nu se putea dezmetici de cum îi veneau în minte,  de-a valma unul peste altul, citate direct din Ernesto Che Guevara, de genul: „Nu fac nimic remarcabil, dar ceea ce fac este esenţial.” Sau: „Nu-mi pasă dacă o să cad, atât timp cât altcineva îmi va ridica arma şi va continua să lupte. ” Și mai ales: „Ar trebui să simţim pe propriul obraz palma pe care o dăm altui obraz. ” Toate auzite în tinerețe, la mesele câmpenești de 1 Mai, când se pregăteau cu romantism crud și nemilos marile greve muncitorești ce aveau să urmeze după 1990. În spiritul și întru pomenirea Marelui Tyukodi Antal. Își spuse ca pentru sine: “Doamne Dumnezeule! Ce m-a apucat….?!” Pentru că voia și el parcă mai mult decât orice să culce corporatiștii la pământ și să apese și să sape cu sapa direct în ei.

 Angajații de la Corporație au văzut și ei brâul de tafuri ce pândea amenințător de pe înălțimea dealurilor dimprejur dar nu știau ce e și dacă să se îngrijoreze sau nu, așa că se îngrijorară doar puțin, gândindu-se că pot lăsa liniștiți în seama mentenanței și a pazei să rezolve ei, în caz de ceva neînțelegere “legată de utilajele acelea”. Așa că își continuară linișiți și ei mica lor „grevă” de zi cu zi de la țigară, căci numai acolo mai îndrăzneau să-și critice cu jumătate de gură șefii cei răi – cu cealaltă jumătate de gură rugându-se nemărturisit ca acei colegi cărora li s-au confesat să nu-i toarne, în cazul în care într-o zi în viitor vor ajunge să aibă „interese divergente”.   


Porcul asculta precaut noile frământări ale oamenilor și nu știa nici el foarte bine de ce tocmai acum, dar de data asta parcă simțea că începe să se teamă cu adevărat. Și nu exact de ce…dar simțea prin toate mucoasele lui că ceva avea negreșit să se întâmple fără întârziere. Își simțea sufletul ca pe un tanc ce crede, sau își închipuie doar, în rătăcirile lui, că vrea să se sinucidă și astfel intră adânc și tot mai departe în mare, unde începe să se comporte ca un submarin ce știe că nu mai trebuie să facă nimic altceva decât să scurme, ascultând de ultima lui conștiință, adâncurile iluziei cremoase a nisipului fundalelor anterioare. Să-ți fie țărâna grea! Să-ți fie tărâna grea! … era tot ce mai știa să spună acum, dar oare cu cine vorbea el de fapt?!

Roata sorții venea învârtindu-se ca o roată greoaie și compactă de taf, de undeva dintr-o altă soartă, se pare pentru o altă primenire.

În următoarea clipă portarului îi trecu ceva prin spate și când se întoarse repede să vadă ce a fost și de unde a venit, își realiză, înspăimântat, că ce tocmai trecuse pe lângă el era un cauciuc mare de tractor, în flăcări Acesta se opri în gardul Corporației, unde continuă să ardă trimițând îndrăznețe și mai ales tânăr-amenințătoare limbi de flăcări, prin ochiurile gardului, înspre interioarele campusului. Se uită cu frică înapoi înspre tafuri și văzu că ăștia dădeau de fapt drumul pe dealuri în jos la cauciucuri aprinse – înspre Corporație. Era începutul entuziast al unui asediu asupra Corporației, de peste tot – ca însuși freamătul inviolabil și nemuritor al vieții noi și reci aduse de apa pârâului de munte, de jur împrejurul Soarelui ce-și revenea cu adevărat abia acum, la ultimele zvâcniri ale apusului. Mamele sătence dimprejur ieșeau și ele cu copiii de mână să vadă, parcă pentru prima oară de când își puteau aduce aminte, plăcerea de a rămâne încă și mereu vii; frumusețea cununii de flori tinere dar puțin mature și proaspete dar puțín întunecate ale unei nesperate-ultime-clipe. Totul era parcă acolo, ca o femeie încă tânără și iubitoare care s-a întors până la urmă… Toate aspirau către Soare cu o sălbăticie și cu o dăruire regăsită, chiar dacă la sfârșit…pe acolo pe unde se cam termină de obicei promisiunea, ca o fată duioasă și sfioasă dar care e în sceret perfect maturizată și știe foarte bine cum trebuie să arate ale dragostei lipmpezi și crude izvoare. Fiecare femie, copil și bărbat era iar neasemuiți și puteau fi recunscuți în singularitatea lor captivantă după unghiul de expansiune al focului tânar pe care-l generau agitându-l și pe care au știut să-l ascundă frumos atâta vreme… După direcția ce nu s-a putut pierde pentru că e, de fapt, mulțumirea de sine, în sine și pentru sinele fiecăruia, unica ce trebuie să existe, pentru că nu se poate să nu existe și să nu se arate până la urmă.

Toată lumea lovea și bătea din coate, din palme, din linguri, din polonice și din sulițele furcate, bifurcate și trifazate, în timp ce cauciucurile aprinse îndoiseră și semi-doborâseră deja pe mai mult de jumătate gardurile Corporației. Odată ca niciodată necruțătoare, venal-restrictive și veleitar-draconice, acestea  ardeau acum  triste, speriate, necăjite, cu capul plecat cu deznădejde în pământ, neîndrăznind să privească înspre noul lor stăpân. Supus-înfrânte, erau practic gata să facă orice doar pentru a li se mai da dreptul de a implora pentru ce e posibil să mai fi rămas (sau să apară pe neașteptate) din milă. După ce le-au lovit cu putere și le-au împrăștiat cu foc, cauciucurile stăteau acum peste ele și ardeau triumfătoare, mulțumite și liniștite, cu postura și cu alura unui baci ce s-a proțăpit victorios “cu călcăiul bocancului pe gâtul animalului aservit, pus la pământ”. 

După o perioadă relativ scurtă de satisfacție, începu faza a doua a năvalei: se apropieră de gardurile răpuse un fel de pedestrași improvizați, într-un cordon rarefiat de oameni, ca o ață subțire și lungă desprinsă dintr-o țesătură mai mult mai groasă. Erau trimiși la înaintare de către masivii și macabri stăpâni-șoferi ai tafurilor, pentru a monta acolo un fel de bombarde – strămoașe ale tunului fabricate din fier vechi, lemn și piele de vițel numai-și-numai la Rogojel și care pușcau pe bază de carbid. Carbid mult, mult-mult de tot. Trăgeau la intimidare înspre Corporație cu ghiulele de piatră mare, sau cu amestecuri de paie cu găinaț, pietriș, scaieți și excremente umane.   

Toți cei prezenți acolo deveneau un singur strigăt atroce, un scrâșnet grozav și nemaiauzit ce răzbătea în feluri necunoscute până departe, la Huedin și apoi mult-mult mai adânc, în întunecimea silhoasă a Munților Bihorului, unde făcea ca tot ceea ce s-a irosit în lume să intre înapoi în Munte și facă Muntele să fie mai puternic și mai întuncecat ca oricând.

Mărăcinii și scaieții din fieșce groapă și denivelare prinseră glasuri neașteptate de urechelnițe coropișnițate și doreau să se unească; unele ca să intre în urechile și în nările siminocului corporatist și să încerce de acolo să-i scoată culoarea (deoarece Corporația nu voia deloc să moară și deși se zbicea de-nu-mai-putea, se comporta ca un strigoi, ținând cu dinții de culoare ei veninoasă, captivă, respingătoare); altele ca să să atârne “doar”, din plin și din greu  de zidurile Corporației și de pieptul corporatiștilor o, vrând să-i strângă cu drag și de tot la piept pe toți, cu spinii lor devotați, nelipsiți, curioși și avizi nevoie-mare de atâta și atâta prietenie. 

Ceva parcă începea să împingă din loc, de sub pămând, Corporația, ca să-i ia locul și acest ceva era o pâine uriașă, mare cât un deal întreg.

Odată cu aceasta din urmă, porniră și motoarele la tafuri și întreg orizontul negru începu a se prăvăli în viteză crescândă peste Coroprație.

(va urma)