Era o iarnă năprasnică. Fața îmi înghețase și am intrat într-o scară de bloc să mă dezmorțesc. Din fericire nu aveau interfon. M-am cuibărit la intrarea din spate. Nimeni nu o folosea. Locatarii se pare că o umpluseră cu plante. Era și un calorifer acolo. Chiar călduț. M-am lipit de el și am tras fără zgomot un ghiveci cu o plantă mare în față să nu pot fi observat. Scara se umplea treptat cu mirosuri de mâncare. Simplu, carne și garnitură. Grozav, o să ma duc la gunoi dimineață să văd ce îmi rămâne din acest festin. Doi băieți s-au oprit în fața blocului. Erau prea subțire îmbrăcați și tremurau. Cu toate astea și-au mai aprins o țigară. Țopăiau de pe un picior pe celălalt. Erau foarte satisfăcuți de discuția din care nu auzeam mare lucru. Câteva nume de băieți, câteva nume de fete. Părinți. Vacanță. Cam atât. Unu din ei s-a îndepărtat și celălalt a intrat în scară. A urcat un etaj și s-a auzit ușa apartamentului trântindu-se în spatele lui. După calculele mele trebuia să fi intrat la apartamentul patru. Vis-a-vis de cum stăteam eu. Am privit pe geam și lumina aprinsă în noapte mi-a confirmat calculul de pomină. Trebuie să mă opresc, nu are legătură cu mine. Am plecat de acasă cu un gând simplu. Trebuie să mă eliberez. Nu o să mai muncesc, nu o să cerșesc pentru că și cerșitul este o muncă. Nu o să mai fiu amabil, nu o să… Dar ce o să? Foamea deja mă tulbură neașteptat. Toate gândurile s-au risipit și mirosul cinei din scară mă obsedează. Visez că stau cu tacâmurile în fața tomberonului. Că mănânc din el și că o bunicuță simpatică mă ademenește să îl curăț.

– Hai, mănâncă tot. Nu lăsa nimic. Cine papă tot din farfurie este îngeraș.

Și mă apuc să îl ling. Cu toată limba îl ling. Și apoi cu limba ruginită mă uit la bunicuță și o întreb dacă totul este în ordine.

– Așa nepoțel orice bunici își doresc.

Îmi zâmbește și arată cu degetul zbârcit spre scara vecină.

– Pentru că ai fost așa cuminte ți-am mai pregătit o porție.

Și se apropie cu privirea duioasă de bunică spre mine să mă conducă la următorul tomberon. O iau de mână și mă duc alături cu pași timizi. Dar parcă nu ne apropiem de tomberon. Deși mergem spre el parcă se face tot mai mic. Nu se poate! Mă forțez și din forța închipuită parcă mi se fisurează stomacul. Simt mirosul de tomberon, mirosul de bunicuță. Un țipăt de cucuvea taie noaptea ca o sabie japoneză. Mă uit în ochii bunicii. Deși sunt secați de bătrânețe șiroaiele de lacrimi și teroare se revarsă peste chipul meu. Îi rodeam mâna cu poftă. M-am oprit când m-am uitat în ochii ei și printre suspine mi-a zis. Da mi-a zis.

– De ce faci asta? Nu ți-am spus că ești un înger?

– Buni, mi-e foame. Mi-e atât de foame. Nu mă pot opri.

– Te implor, ia mâna cealaltă. Te rog.

Și i-am luat mâna cealaltă în dinți și urletele nu mai conteneau. Cu cât mă apropiam mai tare de os cu dinții parcă se apropia și tomberonul. Și urletele bunicii se transformau în mângâieri. Da, când osul de la mână era curat bunica îmi cânta la multi ani și tomberonul promis era în fața mea. Am zâmbit ca un nepot fericit că își primește tortul. Bunicul a apărut și el și mi-a zâmbit cald. Am sărit de fericire cu dinții în marginea tomberonului și am simțit cu toată dantura mi se face praf. O pulbere albă, o aură care se ridică în jurul meu. Și bunica căzu în genunchi, cu mâna roasă împreunată cu mâna ciot.

– Ți-am spus că eşti un înger. La multi ani!

Dimineața m-au trezit oamenii care făceau forfotă fugind care încotro, la muncă, la grădiniță Am mai stat așa chircit după plante vreo oră două. Pierdusem noțiunea timpului. Apoi m-am ridicat cu grijă și m-am dus spre mult doritul și închipuitul tomberon. Când m-am aplecat deasupra lui, doi copii ai străzii mâncau ce mai rămăsese dintr-un pui rotisat de Kaufland. M-am prefăcut că arunc gunoiul și m-am îndreptat spre locul de muncă. Deocamdată se pare că nu am curaj să fiu liber. Nu îmi place gustul. Eram bine îmbrăcat. Pe stradă nimeni nu bănuia nimic. Când am intrat în birou lumea șușotea. Un coleg mi-a atras atenția, după o oră, că îs cu var pe spate. L-am mințit că am tras o căzătură, doar era iarnă. I-am și mulțumit că m-a atenționat. Foamea mă înnebunea. Am rămas peste program. Apoi m-am dus la coșul de gunoi de la bucătăria de pe palier. Iar mi-am zis că nu pot mânca de la gunoi. Că nu îmi place gustul libertății.

Ajuns în stradă mi-am dat seama că foamea este turbată. Treceau oameni cu covrigi în mână, cu fastfood și alte cele. Toate bunătățile. M-am întors la birou și am început să mănânc resturile din gunoi. Da, erau delicioase. Erau bune. Aprope ca tomberonul din vis.

– Îmi place libertatea. Pofta vine mâncând!!!