Sunt o păpuşă stricată şi nefolositoare. E prima dată când vorbesc despre mine. O pădure de ilex. Mama nu a văzut aşa ceva decât pe ecran, eu pe pânzele înfăşurate. Acolo, în vis, boabele stau adunate şi roşii ca fetele în curtea şcolii. Am apărut într-un singur film, Bettie goes into the Hollywood. La un moment dat mor şi nimeni nu e încântat de asta, în afară de regizor, Mario Lazzaretti, un italian bizar ce nu contenea să repete că „de ce ne pasă doar de moarte când alţii trăiesc în chinuri?” Suzanne D. s-a jurat că e comunist, că cine a fost odată într-o extremă sigur va cădea şi în cealaltă, că cine vine de departe e plin de păcate, şi mai ales că, pe asta o ştia ea ca pe o rugăciune, că oamenii cu albul ochilor îngălbenit au multe de ascuns. Ce-i drept pe asta am văzut-o chiar eu, albuşul ochilor lui Mario Lazzaretti era ca din pucioasă. Şi unde altundeva, dacă nu în ochi, poţi citi adâncimile, ocolişurile şi ascunzişurile sufletului? Aici toată lumea pare rea, aici totul e aparenţă. Suzanne D. pe de altă parte a fost o fată bună, venise şi ea în vest tot cum am venit şi eu, adusă de-un val oblic necunoscut. Muncise. Câştigase. Este actriţa principală în filmul vieţii mele, păpuşa plenară, mereu nouă, mereu proaspătă. Suzanne e Bettie, Suzanne e Camille, Suzanne e Dahlia, Suzanne e Jane Doe, Suzanne sunt eu.

M-au sunat acasă la Suzanne. Telefonul a ţârâit usturător. Ea a fost cea care a răspuns, ea a fost cea care mi-a confirmat, mie şi lor deopotrivă. În braţele ei mă simţeam exact ca un fluture în crisalidă, mare, moale, colorată, catifelată, dormind fără întrerupere. “Laboratoarele. E locul secret în care se ţin audiţiile reale. Dacă vrei, mergem împreună.” Voiam dar am refuzat. Merg singură. M-a sărutat pe frunte şi mi-a ţinut, pentru o secundă, pumnii în pumnii ei reci şi fini. Tremuram. Rolul ei împărţit cu mine.

… laboratorul. Mii de oameni zâmbind. Păpuşi stricate. Numai membre. Păpuşi noi. Păpuşi înaripată. Păpuşi reparate. Retuşuri, ajuotare, păpuşi de fond. Păpuşi latente. Torsuri. Nimfe. Păpuşa plenară. Păpuşa fără mâini. Baby Jane. Nemuritoarele. Oameni din plastic şi din carne. Oroarea adevărului reproducerii. Maşinăria de rulat viziuni, de înlocuit vise. O colecţie impersoanlă de femei, bărbaţi şi copii. Totul pare a fi posibil, totul pare a fi, înainte de orice, mişcare reală. Am ajuns, în sfârşit. Un platou bine luminat, lipsit de pereţi laterali, înţesat cu pereţi centrali îmi încâlceşte privirea. O infinitate interioară şi camerele agăţate-n fel şi chip de luminile reci. De jur împrejur e o forfotă înfiorătoare. Mogâldeţele identice, lipsite de vârstă sau de sex circulă fără întrerupere ca pe nişte culoare mentale, neţinând cont decât de datoria lor. Necunoscutul pare înfiorător, nu pot spune decât ceea ce şi exact aşa cum cunosc. M-aş îngrozi, însă, peste măsură dacă aş constata că am ajuns într-o sală a oglinzilor, parcursă de un singur corp descreierat, umplută doar de imagini, îngustată de vedeniile mele. Îi prefer pe toţi, aşa cum sunt, nenumăraţi şi identici, în plinătatea realităţii lor.

Câtă vreme am înnoptat în Aztec Theatre, cu Al Jolson cântându-mi legănat Now I Lay Me Down to Sleep, Suzzane D. a brodat, cu mâna ei veşnic rece, un văl de vise, destinul meu înfăşurat. Înspre dimineaţa am plecat amândouă spre casă, Dorothy era supărată pe ea că lăsase o hoinară, o fată oarecare, o păpuşă stricată, „o autostopistă, Sue! o autostopistă!?!”, să doarmă acolo şi se comporta de parcă peste noapte, cinematografele ar deveni exclusiviste. Dacă voiam să văd stele, nu aveam decât să stau afară. Spre amărăciunea unora, cerul şi drumurile şi ploile şi noaptea sunt pe gratis, e ca şi cum te-ai naşte cu ele. Cinematograful în schimb, se umple încet încet cu stele morte. Suzzane D. mută şi surdă ca o durere de măsele mi-a aranjat mecanic părul încâlcit, Dorothy cu faţa boţită s-a închis în cutia ei de făcut bani, noi am pornit fără vorbe şi fără vreo abatere spre casă.

Înfăşurată-n mine însămi, trei zile şi trei nopţi în apartamentul Suzzanei şi am devenit celălalt om. Cel de acum, cel de aici. Nu mai sunt singură.

Captivitatea şi audiţia în aşa un paradis, iad, purgatoriu artificial e preferabilă, aerul e uşor şi îmi inundă plămânii. Până la urmă, spectacolul şi viaţa, la un capăt sau la celălalt, se întâlnesc. Pentru unii dintre noi tocmai pe vechea şi mohorâta alee a îndrăgostiţilor dinspre bulevardul Degnan.

În afară de mine şi de gândurile mele nimic nu a decurs nefiresc. M-au rugat să cânt şi, până ce s-a stins lumina, ochii lui Lazzaretti m-au fixat galbeni. După nici o secundă luminile s-au aprins, văpaia sulfurică s-a domolit, fiecare în parte mi-a mulţumit zâmbind. “Te contactăm noi…” Suzanne D. a răspuns şi de data aceasta la telefon. Obţinusem rolul. Amândouă. În film am murit cântând cântecul lor de leagăn. Îl înregistraseră, fără ştirea mea, în timpul audiţiei. Când mi-am auzit vocea m-am cutremurat de spaimă. Nu mi-a zis nimeni niciodată dacă am sau nu talent. Doar am cântat. Doar am murit. Lazzaretti mi-a ţinut, tacit, partea. După părerea lui a muri într-un film nu este chiar aşa de rău. Cei de la RKO Pictures au fost mult timp de altă părere, lanţul de crize şi nenorociri şi aşa spulberase vise, noi nu aveam dreptul ăsta. Eram actori, regizori, producători, eram aştri, dar nu zei. Suzanne D. era de acord. Lazzaretti o ţinea pe a lui: “Să trăieşti în chinuri!” Viaţa pentru el era, o zicea în fiecare minut ca pe o eternă reîntoarcere, seria cea mai scurtă de reprezentări terifiante. “Nu mă refer la benzi desenate, domnule Hughes! Nu mă refer nici măcar la producţia de film!” Nu se referea la nimic altceva decât la viaţă. Cei de la RKO Pictures însă nu erau interesaţi decât de film. Nu de monştri, nu de perversitate şi cruditate, nu de bombe care explodează. Oricum, părerea unei fete al cărei corp pluteşte tâmp pe Mystic River nici că mai contează.

După o vreme numele lui Lazzaretti şi al lui Suzanne D. au început să figureze, unul sub celălalt, într-o carte cu coperte negre din cauza căreia, zice-se, au fost ucişi câţiva oameni. Sigur nu a fost nimic, nici existenţa intermitentă a cărţii, nici numele lor, trecute unul sub celălalt, în ea. Sigur nu a fost decât că, după episodul acela, Suzanne D. şi Lazzaretti au început să se urască mult şi cu năbădăi. Dintr-un giumbuşluc al sorţii se face că, la Hollywood, întotdeauna te nimereşti în pat cu duşmanul.

În tot acest răstimp, timpul a stat suspendat în concavitatea oarbă a lumii. Am rătăcit, am hoinărit, am urcat şi am coborât însă niciodată nu am ieşit în afara ei. Când pe tata îl înghiţise neantul am crezut că are să cadă în afara lumii. Şi aşa nu-i mai rămăsese nici un motiv pentru care să trăiască. După prăbuşirea din ’29 nimeni nu mai avea nevoie de el şi de pistele lui de minigolf. Maşina cu uşile căscate jalnic pe podul de pe Mystic River, un albatros abătut, mama căutându-l şi luciul mut al apei mă asigurau că nu am să-l revăd niciodată. Apoi, când valurile l-au aruncat în Vallejo, tocmai în celaltă parte a timpului am conștientizat că limburile lumii sunt infinite şi că nu am unde să mă rătăcesc.

[…]

Am un vis care se repetă. Sunt un corp eviscerat atârnat în pioneze de un perete antiseptic, în biroul unui agent de asigurări. “Arta corpului lipsit de organe e o artă abstractă, e sublimul suprafeţei!” îi explică el unei doamne elegante care, zâmbind de sub o pălărie plată din catifea, îşi scoate încet mănuşile. Contul de economii şi teoria artei se împletesc simfonic. Stimata doamnă dorind să îşi asigure viaţa, se lasă sedusă de buzele mele, fixate senzual pe absenţa oricărei profunzimi. O privesc cu ochi de icoană. Ne rugăm cu toţii să nu explodeze bomba. Design-urile sunt frumoase şi sigure, le putem simţi emoţia. Dintr-o dată însă, un suflu incandescent mă absoarbe ca-ntr-un vertij, mă aruncă înapoi, aerul devine elastic. Adorm frântă în Leimert Park. Fulgi de cenuşă şi frunzele ude mă acoperă.

Am un vis care se repetă la infinit. E visul dinaintea morţii.

[…]

Albă-ca-Zăpada s-a rătăcit odinioară în pădurea de pitici. A murit ca o păpuşă Barbie
în mâinile ferme ale unui frate mai mic. 1947. A murit când ceilalţi începeau să se nască.