Simțeam că mă uit de prea multă vreme la norii de pe cer, însă cine poate refuza o după amiază clăduroasă de primăvară în iarba de pe malul unui râu. Suspinele vin târziu după ce răul s-a consumat, ele au ceva din lumea amintirilor. Este asemeni bătăii unei inimi care pompează ultima picătură de sânge, un adio al vieții, o îmbrățișare a morții. Susurul vadului mă împingea tot mai adânc în nori și brațe invizibile mă trăgeau în regatul cerurilor. Gelozia, da ea trebuia să fi fost și da, mi-am permis să mă gândesc la gelozia zeilor cum taie carnea caldă de lângă mine în acest suflet blând, într-o fiica a pământului. Da, voiam să fiu iubit cu forțacare mișcă râurile, cu forța care desenează norii, cu forța brațelor din ceruri răpind inimile muritorilor.
– Mai vrei prăjitură?
– Maria, tu mă iubeșți?
– Ce întrebare e asta? Normal.
– Nu știu, pur și simplu am simțit nevoia să te întreb.
În ochii albaștri se vedeau în ritmurile valurilor îndoială, nesiguranță și da, o altă pereche de brațe, acele brațe care te trag în pământ, acele brațe mânate de o inimă seacă.
– Trebuie să încetezi cu chestiile de genu, mie nu mi-a plăcut niciodată să pun sub semnul întrebării buna-credință a apropiaților.
– Tocmai ai pus punctul pe i. Vezi tu Maria, între doi îndrăgostiți sălășuiesc deodată fericirea și nefericirea, gelozia și loialitatea, apropierea și îndepărtarea precum muritorul de rând are îngăduința zeilor să poată
privi cu ochiu-i trecător eternitatea și clipa, întunericul și lumina în puterea nopții.
– Nu înțeleg nimic și sincer nu văd unde ar putea duce discuția asta.
– Iartă-mă te rog, sunt doar aberațiile cu care sper că te-ai obișnuit deja.
Zâmbetul a pus pace înainte că furia divină să întâlnească indiferența morții. 
– Ce prăjitură ziceai că avem?
– De care preferi?
– Ghici!
I-am simțit buzele nesătule, răzbunând în încleștarea lor absența mea; am simțit cum mă crucifică în lumea asta clădită din foi de prăjitură, din dulcețuri și da din fapte bune care poartă în ele însele gustul amar al răzbunării și regretelor. Oare ce regretă Maria? Oare din ce lume poate veni o ființă care își poartă dragostea în forma unor prăjituri, zâmbete, dulcegării și promisiuni? “Mă iubeșți?” “Mă iubeșți?” “Mă iubești?”
– Ce faci deseară?
– Din păcate trebuie să mă culc devreme. Se anunță o zi grea la serviciu.
– Ai mâncare acasă?
– Aaaa…Da da da.
– Atunci eu o să iau autobuzul.
– Hai că te conduc până în stație.
– Nu e nevoie.
– Hai, mai acordă-mi câteva minute.
O văd cum strânge totul cu mâinile superbe, mâini de marmură, mâini care nu vor fi niciodată ale mele, nu vor fi niciodată ale cuiva și pământul le va lua înapoi fără regrete, fără să fi însemnat vreodată ceva. Cum poate fi atât de ușor să răstorni munți de tăcere și să te aflii la porțile fricii, la porțile nimicului, la porțile dispariției? Prăjitura asta va deveni orfanda pe care o mamă o va aduce pământului să primească o amânare și apoi impalcabil dragostea mamei transformată în bunătatea resemnată a unei bunici; o amânare și mai scurtă. M-a sărutat iar cu pasiune. Am luat-o de mână și în clipele următoare am știut că îmi este frică cu adevărat, frică de mine, frică de ea, frică de ceea ce aveam să fim.
***
Autobuzul a înghițit-o pe Maria și eu am mai rămas pe banca din stație preț de câteva minute timp în care prezentul își lua adio de la el însuși. Secretul era următorul: trebuia să mă feresc de orice minune, de orice era ieșit din tipar. Eu sunt un om care s-a descoperit pe sine, eu sunt un om aflat pe calea înțelepciunii, un om care știe să se ascundă de alții și niciodată de sine. 
***
Am început într-o iarnă cumplită să merg la muncă câte nouă ore pe zi pentru o nimica toată. Era ca într-un lagăr și îmi era frică să fug de acolo. “Dacă nu îmi găsesc altceva de lucru? Dacă se supără părințîi? Dacă ajung un om al străzii? O să mor de foame? O să rămân dator pe viață? Nu vreau să fiu o povară.” Acestea și altele de acest fel mi-erau gândurile peste care mintea se așternea la început îngrijorată, apoi indiferență. Nu mai îndrăzneam să îmi doresc ceva, orice. Aveam încredere într-un singur lucru: rutina. Una este să fii rutinat și altă să-ți scrii tu rutina, să o numeșți disciplină și să o înalți ca pe un turn de fildeș desupra celorlalți. Ori eu asta făceam; la început stângaci și mai apoi cu o precizie demnă de un chirurg. Îmi vedeam colegii cum își transformau ura pentru muncă în false libertăți care luau forma evadarilor în baruri, în excursii, seriale și alte cele. Una mai diferită de cealaltă, tot mai extravagante și tot mai exotice pe măsură ce înaintăm înspre acel ceva care deocamdată pentru mine nu însemna decât un mormânt. Cu alte cuvinte nu acceptam leacuri și voiam ca moartea să vină în ritmul ei, în dansul ei, cu tot alaiul din lumea de dincolo. Nu vreau o moarte falsă, dacă va fi să mor nu vreau amânări. Zilele s-au transformat într-un acum permanent; eu așteptând moartea, lumea din jurul meu dându-i alt chip, alt nume: libertatea. Este oare moartea justă? Este oare însetată de dreptate? Mă va iubi când v-a vedea că nu i-am pocit chipul, că nu i-am stâlcit numele? Încet au dispărut toate: la început alcoolul și odată cu el lumea care mă chemasă ieșim în oraș. Mai apoi cafeaua și odată cu ea mesagerii muncii, extravaganței și ai comfortului. Am ajuns să mă simt ca și cum aș fi avut două schelete, unul identic cu orice om și celălalt era lumea dispusă să mă aștepte; lumea asta exo-scheletică avea liniștea așteptării morții, mă învăța tăria răbdării și a singurătății. Eram cumplit de singur, eram un semn de întrebare pentru oricine catadicsea să zăbovească o clipă în preajma mea. Acestor renunțări le-a urmat o simplitate care se manifestă în felul în care îmi era casa. Camerele erau văruite în alb, într-una din ele aveam o saltea și un dulap, în cealaltă o masă care funcționa și pe post de birou. Pe acest birou țineam o foaie goală și un creion. Nu va gândiți că scriam, eram în așteptare. Ce așteptam v-am spus adineaori, dar ce m-a făcut să am o camera, o masă, un scaun, o foaie de hârtie și un creion? Mă încăpățânam să mă ascult pe mine însumi. De fiecare dată când îmi aminteam ceva mă uitam la foaie și râdeam în sinea mea că nu aș scrie niciodată nimic din ce îmi vine în minte și începeam să mă simt tot mai puternic pe zi ce trece. Nu voiam să fiu un surdo-mut; mai mult, știam că nu sunt mut în lăuntrul meu. Am început să simt că sub timpul care trece se află îngropat acel ceva căruia i-aș scrie numele pe foaia care trona în mijlocul camerei. Da, sunt îngropat sub un morman de timp și că vremea care trece îl da la o parte în cel mai firesc mod cu putință. Așadar lăsam zilele să treacă și am uitat ce este grija, ce este frica, ce este iubirea. Nu voiam bogății, nu voiam copii, nu voiam să cred în ceva și nu voiam să fiu altundeva. Nu mai știam dacă atunci când închid ochii dorm, dacă atunci când sunt treaz există vreo diferența față de visele care se risipeau odată cu venirea dimineții. Am uitat cum arăt, nu aveam oglindă în casă și nu mă uitam la reflexia mea cu interes. La început mă miram că nu mă calcă mașinile, că nu fac greșeli la lucru, că nu rămân flămând și uitasem cu totul când am fost ultima oară bolnav. Cea mai mare eliberare a survenit când am conștientizat că încetasem să mă mai compar cu cei din jurul meu și că treptat faptele, deciziile, deși puține, îmi aparțineau întru totul. Știam ce să aștept, știam cum să aștept și din răbdare și încrâncenare totul a devenit firesc. Timpul nu mai trecea, el curgea filă cu filă inplacabil spre o concluzie: voi fi tare dacă voi rezista să nu scriu nimic pe foaia cu pricina.
Auzisem în studenție că magicienii porniți pe calea înțelepciunii sunt acei oameni dedicați cu desăvârșire sinelui. Ce însemna asta? Însemna că acești oameni meditau la o regăsire a sinelui pur și că la un moment dat în viața lor își dădeau seama că sinele se desprinde de numele pamântesc și că acest eveniment trebuie marcat în felul următor: luau o foaie de hârtie pe care-și scriau numele cu propriul sânge după care ardeau foaia respectivă și păstrau cenușa într-un recipient sub forma unui pandantiv pe care trebuiau să îl poarte neîntrerupt. Pandantivul respectiv reprezenta gradul de cunoaștere de sine și totodată felul în care aceșți înțelepți se recunoasteau unul pe celălalt. Eram mândru că eu nu o să scriu niciodată pe foaia păstrată cu atâta grijă. De ce? Nu voiam să găsesc un sine, nu voiam nimic așa cum apare el în lumea asta. Mi-am dat seama că sunt produsul unei erori și că din două lucruri rele este cu neputință să iasă ceva bun. Lumea asta, în momentul în care nu m-a mai tentat, a început să se manifeste ca o tânăra fată extrem de atractivă dar în același timp pe măsură de geloasă. “Cadourile” pe care mi le făcea erau de cele mai multe ori rizibilie, s pre exemplu faptul că un gând străîn îmi trecea prin minte gata gata să mă arunce înapoi în brațele sociețatii; oferte de muncă, obiecte și realități toate la un loc menite să îmi schimbe viața în “mai” bine. La început ataca și se retrăgea precum un oponent pueril aflat în fața tablei de șah. Oare învățăm împreună? Cu certitudine pot să confirm că se maturiza, că devenea un oponent redutabil. Lumea voia să se joace și am început și eu să mă joc cu ea. Zilnic în aparență făceam aceleași lucruri dar foaia albă era acolo anuțând că drumul pe care eram începe să se concretizeze. Care era premiul acestui joc de șah și de ce eu trebuia să câștig, dar în același timp să evit să fiu premiat? Desigur, vorbeam cu oamenii pentru că știam că ei vorbesc doar cu ei înșiși, cu alte cuvinte mă transformasem în ascultătorul perfect. Odată cu asta am devenit, culmea ironiei foarte popular. Ziceam de un drum și acest drum, când primveam în urmă, îmi dădea o singură stare: ceva asemănător toleranței. Lumea-mi arăta cu fiecare partidă că fiecare om se află într-un anumit stadiu în trecerea timpului universal și că pentru unii foaia goală este deocamdată imposibilă. “Apropie-te, acum se poate!” Era vocea lumii, era blândețea camaraderească, era prietenia adversarilor, era jumătatea aceea de drum la care îți este îngăduit să faci un popas. Nu, să nu vă închipuiți că lăsam de la mine și că mă lăsam în voia sorții ci mai degrabă mă transformasem într-un arbore care creștea înspre ceruri și la umbra căruia se odihneau trecătorii. Fiecare cu drumul lui. Nu mai eram un biet fir de iarbă și nu mă mai simțeam amenințat cu dispariția. 
– Salut, eu sunt Constantin.
– Salut, Marius.
– Fumezi?
– Nu.
– Nici eu.
– Ce tare!
– De ce?
– Cum ar fi ca doi oameni care abia se cunosc și nu fumează să fumeze?
– Hahahah
– Chiar așa. Hai să cumpărăm un pachet de țigări. Știi că e tocmai sfârșit de lună înainte să salar și stau rău cu banii.
– Clar că știu și eu sunt pe jantă.
– Cât ai la ține?
– Trei lei plus mărunții de pe birou
– Bun eu am patru
– Stai așa să iau banii de pe birou
Râdeam în sinea mea că mă reapuc de fumat și că totodată de fapt nu fumam.
– Uite patru lei cincizeci cu totul.
– Te duci tu te rog să cumperi un pachet de țigări că am ceva treabă în următoarele zece minute și ne întâlnim în curte la locul de fumat. 
– Cum să nu? Ce să iau?
– Marlboro roșu scurt.
– Perfect.
Care va să zică aveam de-a face cu o partidă de șah la un alt nivel. Am intrat în mica alimentară de lângă firma unde lucram, totul te făcea să râzi. O vânzătoare între două vârste cu părul pe jumătate vopsit roșcat, îmbrăcată cu un pulover de lână pe gât de pe vremea lu’ raposatu’ peste care avea o vestuță roșie cu verde. Nu știu ce pantaloni avea, pentru că vedeam doar jumătate din vânzătoarea respectivă, dar pot să zic că erau multe produse la jumătate de preț inclusiv aerul din încăpere. Lipsa de aer era compensată de o pereche de picioare superbe la care era atașat un zâmbet pe măsură. O promoteriță oferea la jumate de preț țigări la fel de exotice precum cămilele cu două cocoașe.
– Bună ziua, aveți un moment?
– Bună ziua, cum să nu?
– Sunteți fumător?
– Azi da.
– Și ce țigări fumați?
– Marlboro roșu scurt.
– Va pot oferi un pachet de țigări cel puțin la fel de bune la jumătate de preț.
În acest moment vânzătoarea ieșea de după tejghea și lasă să se vadă în toate splendoarea o pereche de pantaloni de trening roșii cu dungă albă extrem de scămoșați. Aceștia erau înfipți într-o pereche de cizme cu toc care la o privire mai atentă trădau un soi de grijă macabră pentru detalii. Îl conducea pe un bătrân la raftul cu pâine.
– Îs proaspete?
– Daa, daaa, cum să nu?
– Asta îmi place la voi, tot timpul sunt proaspete.
– Să nu uități că deseară apare Piața de la A la Z, să va țin o pâine și pentru atunci?
– Binențeles, nu am vrea să ratăm primele oferte.
Perfect, aveam un moment de răgaz, eram doar eu cu perechea de picioare interminabile. Aerul cremos supraîncălzit de la radiatoarele frigiderelor era străpuns de un miros dulceag de parfum care trăda aceeași grijă pentru detalii ca și cizmele vânzătoarei. Mi-am zis în sinea mea: “Mai știi, poate dacă investesc ultimii bani în pachetul ăsta la jumate preț, data viitoare aceste picioare superbe vor fi asortate cu un parfum o idee mai bun.”
– Jumate preț ai spus? Ce înseamnă asta?
– Cinci lei.
– Perfect, adjudecat!
Tocurile vânzătoarei m-au trezit la realitate așa că m-am întors pe călcâie și am alergat entuziasmat cu pachetul de țigări spre Constantin.
– Nu-ți vine să crezi ce am găsit!
– Ha?
– Am găsit țigări Cipsi!!!
– Poftim?!?!
– Cinci lei!
– Aaa…aveam poftă de Marlboro roșu scurt! Pula mea! Ce căcat îi ăla Cipsi??
– Hai să vedem.
Când eram mic și mergeam la pescuit, că să alungăm țânțarii, furam din pachetul bunicului o țigară și un chibrit. Cotrenciurile alea omorau și un cărăbuș de mai, ba mai mult, am auzit povești pescărești chiar și cu o rădașcă trimisă pe lumea de dincolo. Cipsi putea trimite pe lumea cealaltă o cireadă de vaci dar în ciuda faptului liniștea se așternuse și ne bucuram de moment dar nu de țigări.
– Bă, sincer, ce pula mea îs astea!?
– Aaa…Cipsi?!
– Ba, parcă fumăm chiloții unei babe.
– Salut băieți!
– Ăăă..salut?
– Eu sunt Violeta și ea e Crina. Nu vi se pare că în firma asta lumea nu este destul de sociabilă?
– Noi nu suntem sociabili.
– …
– Da, pot să confirm, noi nu suntem sociabili
Cele două prințese, marca beci, se întorseseră de unde veniră; dracu știe de unde. Una blondă și cealaltă brunetă, una era mai frumoasă dar tot urâtă. Îl auzeam pe Constantin râzând pe sub mustață:
– Una urâtă și una proastă!
– Din același film cu Cipsi.
– Bă, eu chiar aveam poftă de Marlboro roșu scurt.
– Bă… și eu
– Mai băgăm un Cipsi?
– Nu acum.
– Ce faci după serviciu?
– Nimic important, ai ceva în minte?
– Da, mai am un sac cu cartofi și câteva ouă.
– Sună bine. 
Zis și făcut. După o zi în care ne-am intoxicat cu lucru și cu Cipsi, sincer nu știu care a fost mai rău decât celălalt, am ajuns la mine, stăteam într-o mansardă în curtea unei zgripturoaice căreia i-a crescut un bloc în grădină. Asta și fiul ei, doi dubioși, aveau câte un chiriaș inclusiv în garaj, camera centralei, peste tot câte un suflet rătăcit. Exista o singură regulă: poarta de la intrare, înaltă de trei metri, făcută din tablă de inox trebuia să rămână închisă non-stop. Mansarda era de fapt un pod nenorocit în care ajungeai urcând pe o scară șubrezită. Literalmente erai cu fundul în aer la douăzeci de metri desupra curții. Am stat cu Constantin și am povestit vrute și nevrute în special cum să facem comerț cumpărând calculatoare de pe E-Bay întrucât puțină lume din țară avea și știa să folosească PayPal. Luam calculatoare din Germania și le vindeam la preț dublu sau chiar triplu în România. După ce ultimul cartof prăjit și ultimul Cipsi au fost trimise pe lumea cealaltă, Constantin mi-a spus că trebuie să ajungă acasă și că mă roagă să îl scot din imperiul zgripturoaicei. 
– Bă… cu chiu cu vai am dat gata pachetul de Cipsi.
– Da mă…pfui
– Dar tot îmi este poftă de un Marlboro roșu scurt.
– Hahahah
– Hahahahha
L-am condus prin curtea super strâmta în care deoparte și de alta erau covoare făcute sul pe care băbornița le legase cu saci menajeri, pungi rămase de la pâine și alte nailoane aruncate de chiriași. De fiecare dată când treceai pe lângă ea și era în curte exclama întinzând o pungă: “Asta da invenție!” Am deschis poarta mare de inox. Luna era plină și revărsa o lumină palidă pe chipurile noastre. În secunda următoare am observat că orice urmă de zâmbet dispăruse de pe fața lui Constantin. Se uita înlemnit jos pe trotuar într-un punct fix. Mi-a pus mâna pe umăr și îmi arăta cu degetul în întuneric. Nu îmi venea să îmi cred ochilor. Pe jos, neatins, era un pachet nou nouț cu țigări, un pachet de țigări Marlboro roșu scurt.
***
Stația de autobuz fu luată cu asalt de o rafală de vânt extrem de rece. M-am ridicat și am luat-o spre casa Mariei, îmi era teribil de frig, vroiam să simt încă odată căldură cărnii.