O moartă vie face trotuarul, noaptea cade umedă şi grea ca un bulgăre de pământ. O zi defectuoasă nu se termină niciodată, e ca un măr murdărit pe dinăuntru.

„Am avut o zi de tot rahatu’” zice. Nu aud nici un răspuns, nu văd nimic. E negru de întuneric şi doar faţa ei, moartă, vie luceşte în beznă ca un felinar.  „Când am ieşit din baie, o femeie, o bătrână cu voce moale, îmi zice vă rog să mă scuzaţi nu am ştiut că. Mormăi că nu e nici o problemă nu aveaţi de unde să ştiţi că şi în oglindă îi văd faţa. A intrat. Apoi, de la masa noastră, o văd iar. E în sala de nefumători. Nu-mi pot lua ochii de pe chipul ei” zice.  O cafea. Plăteşte pe loc. În faţa mea, un băiat urât, doar urât, în costum, fumează atent. Fixez cu înverşunare mâna lui oloagă. Îi lipsesc două degete. Despicate de la a doua încheietură, flangele arătătorului se mişcă leneşe, sigure şi independente ca limbile de foc al infernului. Mă fixează. Fumează. Se mişcă. Bătrâna, cu o grijă magică, răstoarnă ceaşca de cafea. Dintr-un clopot invizibil se preling sunete de sticlă. Pe şerveţel zac întinse trei dâre ruginii unite într-un mănănchi. Cineva, în bucătărie, a spart farfuriile. Fata care ne servea îi zâmbeşte lui, cu delicateţe. E un client aparte. Apropierea morţii e mai puţin înspăimântătoare decât pulsaţia clocotită a cărnii murdare. Flăcările iadului sunt umede şi reci. De chipul băiatului îmi e tot mai silă. Inelele de fum se lărgesc. Mă fixează. El ştie şi cum să te mângâie, el ştie şi cum să te atingă, se uită la tine acum. E un client aparte. Bătrâna iese. Pe şerveţel se preling trei lumi pământii unite într-un mănunchi. Mirosul zaharisit al morţii. E la locul ei, din nou. „Ada zgribulită îmi povesteşte cum a lăsat-o Mihai pentru o dansatoare cu cancer de piele” zice. Îmi e cald. Baia e lângă boxa nefumătorilor, pe tărâmul morţii. „Am avut o zi de tot rahatu’” zice. Nu o mai aud. E o beznă rece, umedă. Noaptea e ca un fruct găunos. „Mi-e silă de toţi, de bătrână, de Ada, de chelneriţa curăţică” zice. De şorţul ei curăţel, de viaţa ei apretată, de zâmbetele delicate pe care le fixeazā, ai crede că fac parte din meniu, pe destinul diform al băiatului urât. Nesfârşitele ziduri ale fatalităţii. De ce nu i-ar săruta mână, ea lui. Mâna aceea, cu sila celor lipsiţi de orice mângâiere. În spate e întuneric, nu te văd, nu-mi e greaţă, dacă vrei, dacă-ţi place, mergem. „Adei, cafeaua îi face rău” zice. Băiatul mă prinde de mânecă şi începe să o scuture. Încet la început, ca un câine turbat după câteva secunde. Ieşim. Trecem pe la mine prin grădină, e drumul cel mai scurt, ajungem repede şi e întuneric. Are dreptate. Şi o voce ce-l poate înlocui oricând. E un client aparte, mi-au zis. Nu-mi vine să fac nimic ziua în amiaza mare. Nu vreau să cunosc oameni. E profan. Stau în spatele şcolii. În casa aia? Da, în casa aia. În curtea aia? Da. Ce ai păţit la? M-am născut. Nu era momentul să-l întreb. Trecem prin grădina mea! Simt pe spate cum, ca o lighioană la asfinţit, mana lui se târăşte umedă. Cu ură, parcă, îmi numără vertebrele. Mă împinge. „Mi se face rău, zice Ada. Trebuie să ies. Băiatul a plecat, nu am observat când a trecut pe lângă noi.  Pe masa lui, scrumiera şi un pahar. Mă ustură buzele. Coborâm. Bătrâna se uita lung după noi, Ada întoarce capul şi, lividă cum e, îi scoate limba. Îmi spune că a deocheat-o baba. Usturimea devine insuportabilă. Intru în baia femeilor. Buzele începe să-mi zvâcnească şi, în oglindă, îi văd acum faţa” zice. Ştii ce înseamnă? Cel mare e domnul, următorul e fiul, cel din mijloc e sufletul. Ulimele două sunteţi voi, carnea murdară. Putreziţi în drum spre infern. Noaptea cade grea şi umedă ca bulgării de pământ pe cutiile de brad ale fricii.

În grădină era jilav şi întuneric. O iarbă mare udă şi pomi, mai toţi pe jumătate uscaţi, într-unii erau mere mici şi zbârcite acoperite cu pete ca de grăsime arsă. În alţii doar iederă, pânze de păianjen şi firişoare de vie sălbatică. Niciodată merele uitate peste iarnă în pomi nu arată a fructe. Orice altceva, o fotografie, un peisaj, un tablou, un presentiment, niciodată fructe. În brazi licăresc lumini, unele raze, rasfrânte în miile de ace, vin tocmai de la stâlpii de iluminat de pe Horea, altele răzbat din centru prin sclipiri intermitente. E grădina ta? Da, e a mea. E frumoasă. O fi. E frumoasă. Da, e frumoasă, apasă, de parcă ar călca în picioare, cuvintele. E frumoasă, zic pentru mine. Aici te-ai născut, nu-i aşa? Tace. Mă trec fiori reci. E, vorbesc fără mine, e destul de mare, aştept cu nelinişte orice răspuns, e şi urâtă pe alocuri. O fi, îmi răspunde imediat. Merge înaintea mea acum. Gardul de tuia e murdar, înţesat de pânze şi gălbejit. E un gard intermitent, e peste tot şi din loc în loc se pierde fără să sesizez. Apoi apare de nicăieri, parcă pentru a mă surprinde. Nu scoate nici un cuvânt. E umedă. E foarte umedă şi ciudată grădina ta. E mare, totuşi. Aş vrea, totuşi, să taci, îmi zice fără inflexiuni, fără să se oprească sau să-şi întoarcă faţa înspre mine.

„Ia te uită, are limbă geografică. Vino la trei după rezultate. Ies buimacă” zice. Ştii ce înseamnă asta? Limbile de foc ale infernului sunt umede şi reci. Aşa e. Te lasă să putrezeşti. Ai dreptate.

„Eşti studentă la medicină? mă întreabă. Se uită la mine, şi el şi ea, ca printr-un vizor. Nu. Eşti din Cluj? Am flotant. Părinţii tăi – feţele lor ţuguiate îndreptate spre mine mă fac să mă simt ca un peşte aproape mort care, prin pereţii acvariului, priveşte cu ochi răi viaţa lor înspăimântătoare – lucrează în spital? Vorbeşte prost şi se fâstâceşte în pielea lui. Nu. Ai vreo tangenţă cu. Nu, nu am. Despre ce e vorba? Se distanţează şi şuşotesc. Rămân suspendată într-un timp gol, pe marginea unui pat de spital. E o urgenţă. Revine, femeia iese. Mă întreabă ce am făcut ieri, azi. Când mi-au apărut. Vorbeşte de parcă şi-ar îngiţi dinţii. E urât, roşu, plin de negi. Îl rog, de câteva ori, să repete întrebarea. Se răsteşte rânjind. Nu înţeleg,” zice şi faţa ei se face mai albă şi mai mole. Vorbele lovesc goale în întunericul nopţii. Mă întorc înspre zid, acolo unde portretul ei se proiectează puhav şi usturător ca un var dospit. Nu zice nimeni nimic. Tace şi ea, fără să respire. Reîncepe după câteva secunde. O noapte înspăimântătoare, neagră şi murdară ca o confesiune. „Intră un bărbat cu părul vâlvoi şi cu bocancii plini de mâzgă. Miroase a urină. Se prezintă şi-mi cere buletinul” zice. „Pe degetul mic poartă un inel ieftin gros de alamă. Din cap îi face semn medicului să vorbească. Asistenta se aşează pe scaun lângă dulăpiorul cu medicamente, împătură şi despătură aproape nervoasă un şerveţel. E ca o mamă. Oare cine şi ce o aşteaptă acasă? Ce ai făcut în ultimele zile. Ce am? Cu cine te-ai întâlnit şi în ce locuri ai fost. Ce am? Cu ce te ocupi. Ce am?  Ieri, ce ai făcut ieri. După ce am băut cafelele Adei i s-a făcut rău, pe mine au început să mă usture buzele. Prietena ta unde e. Cu ce se ocupă. Ce am? Tot, absolut tot, până la ultimul amănunt. Spre seară mi-au apărut pete decolorate, ca de grăsime. Apoi herpes. Apoi afte. Abia vorbesc. Capul meu, o oală sub presiune. Faţa îmi clocoteşte. Ce am? Ştii ce înseamnă asta? E ultima întrebare,” zice şi tace. „Putrescina şi cadaverina sunt compuşii organici ce rezultă din procesul de putrefacţie” repetă mecanic şi, în lumina murdară a felinarului, singură, faţa ei începe să se descompună. „L-am cunoscut în pub. Ne-am dus, prin spate, în grădina mare, acolo e mai tot timpul întuneric. Mi-au zis să îl sun diseară,” zice îndepărtându-se. Nu-mi amintesc decât felul în care degetele acelea reci şi umede se grăbeau să-mi atingă faţa, gâtul, pleoapele, ochii deschişi, gura, dinţii, limba. Şi gustul dulce-vâscos de mere coapte. După un timp gardul viu a disprut cu totul. Era întuneric de-a binele şi-mi era frică de orice cuvânt. Până şi resipraţia, a oricăruia dintre noi, îmi provoca oroare. Ne-am oprit lângă o fântână părăginită cu apă murdară, acoperită aproape în întregime de mătasea broaştei. E murdară, am zis. Mirosea a ouă clocite. „Îmi e frică şi greaţă. Mi-au zis să îl sun numaidecât.” Lângă fântână un pom verde, bogat, mere, fructe colorate cum găsesţi în caserolele din supermarket, flori albe şi roz de magnolia şi miros dulce de caprifoi. Rupe un măr galben curat şi îl apropie de obrazul meu. Conştientizezi că e doar un vis, vine din urmă din ceaţa grosă, o voce moale. E vocea mea. Mărul e dulce şi zemos. Mă trezesc.

„Trebuie să te comporţi normal. Trebuie să mă comport normal, repet mecanic. Ce înseamnă asta? În spatele meu, la trei mese distanţă, bărbatul cu părul vâlvoi cere un espresso, scurt, fără zahăr. Bătrâna, în sala de nefumători, îşi aşteaptă şi ea cafeaua. Tremur. Vii la mine, vii să vezi unde stau, îmi zice. Îl întreb unde stă, îmi spune că e un loc de vis. Mă ia de mână. Mă întristezi într-un mod plăcut, îmi zice. Are palmele fierbinţi. Mergem? Îi răspund că da. Bărbatul cu părul vâlvoi ne urmăreşte cu privirea.”

Poarta se deschide cu un suspin anorganic. Recunosc grădina, chiar dacă nu e aceeaşi. Aici locuieşti? Aici. Recunosc grădina, seamănă cu o grădină pe care o ştiu. Zâmbeşte. E un loc de vis, aici te-ai născut? Aici. Mă conduce pe o potecă.  Poteca îmi aminteşte de o altă grădină pe care o ştiu, zic prosteşte şi respir uşurată. Scoate un sunet scurt, ca un hohot care parcă i-a scăpat. Mă ia de după umeri şi ne îndreptăm, cu paşi de film mut, spre casă. Scoate-ţi haina. O scot cu un zâmbet flasc. Zâmbeşte buimac. Infernul e camera din faţă. O casă frumoasă cu pereţi sângerii. De pe peretele din dreapta lipseşte un tablou. Balustrada scării se deprinde sub o boltă decorativă şi atârnă înspre uşa dinspre apus. Bucătăria. Miroase a mere coapte şi a camere fără ferestre. Covorul, un plan de singurătate, stă încastrat în podea. De lângă balustradă ne priveste stingher o veneră. Pe pereţii umezi se prelinge tencuiala sângerie. În capul scării e lumina zilei. În stânga, camera din faţă. O casă fără suflet. Surorile lui dorm acolo, ziua, când e cald afară. De acum încolo va dormi el cu iubita lui. A vorbit în bucătărie cu fetele, ele au zis că nu la început, că le place acolo, că e răcoare. El nu a zis nimic, le-a lăsat se se răzgândescă. În cele din urmă au zâmbit de acord. Ca nişte spirite neliniştite au fugit vreme nelimitată în sus şi în jos, pe scară, în bucătărie, au bântuit toată casa încărcate cu lucruri mici şi mari, cu rochii identice, cu pantaloni de damă, cutii de pantofi, valori mici, valori sentimentale, valori nepreţuite, cărţi, muzică, amintiri, scrisori, flori uscate în folie foşnitoare, diplome de absolvire, cutii mici doar de fete ştiute. El a stat în bucătărie, cu gândul la proasăpta lui iubita. Şi-a privit mâna şi nu i-a mai păsat, chipul ei era îndeajuns. Ele chicoteau. În fugă, cea mică a scăpat un glob auriu care s-a rostogolit până la picioarele statuetei albe pitite nesigur după scară. O venus executată la comandă cu destulă măiestrie. E din mărul de lângă fântână, a zis el din cadrul fără vârstă al uşii. Chipul luminos al statuii arunca reflexe vii în oglindă. Mi l-a poleit o ţigancă, în piaţă, a zâmbit buimac. Contra-cost, au intervenit surorile. L-au primit cadou, fiecare câte o jumătate. Un măr de veci. Ştii ce înseamnă asta? Fetele au devenit răutăcioase, asemeni unor animale răsfăţate. Conştientizezi că nu eşti prima, chiar dacă el e aşa cum e, a sâsâit printre dinţişorii de jivină jumătatea bălaie. El, fără să scoată vreun cuvânt, şi-a pus mănuşile şi a urcat în camera din faţă. Lumina zilei se stingea în capul scării. Pe pereţi a început să se prelingă tencuiala. Şi nici ultima, a adăugat cealaltă jumătate şi au dispărut amândouă ca o adiere cu fiori. În dreapta pe peretele roşu e o pată intensă. Lipseşte oglinda. Uşa din stânga dă înspre bucătărie, un miros dulce-vâscos vine de acolo. Pe covor pitită lângă gura scării a fost cândva o statuetă. Chipul ei în oglindă. Balustrada desprinsă înspre uşa de la bucătărie atârnă scârţâitor în ţâţânile veşniciei.

Un sunet animalic intretăiat de ţipătul ascuţit al porţii metalice le-a îngheţat tuturor sângele în vine. „Scoate-mă de aici!” a urlat şi a intrat cu totul în acea noaptea umedă şi apăsătoare ca bulgării de pământ peste cutiile de brad ale fricii.