Soarele coace asfaltul în Cluj. Toată lumea stă ascunsă pe terase lingând înghețate și storcând beri. Am trecut ca o fantomă prin puterea soarelui. Atât era de cald și orbitor încât ziua părea, datorită orbirii, noapte. Îs îmbrăcat complet în negru, cu glugă trasă pe cap să nu îmi fiarbă creierul. Am de mers undeva după dealuri, într-o vale de sare. Este un mic deșert cum treci de Soporel peste dealul cu pădurea Tufele Roșii. Iarna pe vremea asta este întuneric, ceață și frig. Fără să îmi dau seama am ajuns din centru în calea Soporului. Miroase a coceni putrezi de varză, a zeamă de lubeniță coclită în bena mașinii de gunoi în orbeala solară. Toate urcă la un moment dat spre Soare sau spre Lună. Și putregaiul și floarea, și privirea orbită și privirea orbitoare. Îi este greu omului să se compare cu zeama pestilențială de lubeniță. Însă ce să faci, este o asemănare acolo, una esențială. Lubenița crește sub soare, molia sub lună. Totul crește și se îndreaptă. Ceva ajunge la astrele astea. Dar eu, mergând în micul deșert, deșertul-la-îndemână, cresc spre astre? Un câine mă latră. Este legat și stă cățărat pe căsuța lui. Oare ce își închipuie? Nu mă refer la mine sau la orice alt trecător ci mai degrabă la lumea asta mare, niciodată destul de bună pentru el. Au fost lucrururile menite să fie așa? Să stea legat? Să mă latre? Să dea din coadă de fiecare dată când este hrănit? Cum poate suporta așa ceva, fie el, fie cel care i-a pus lanțul în jurul gâtului. Crește și el spre astre? Măcar le aruncă o privire? Dacă ar fi închis într-un loc fără cer s-ar răsfrânge cerul în el și stelele i-ar apărea din senin? Înaintez, las câinele cu sau fără astre. Mă duc în valea de sare. De ce? Să văd stelele, să mă culc acolo pe nisipul fierbinte, să mă bucur că nu îs legat. Și cred că asta este treaba mea pe acest astru, că și Pământul este un astru care orbește alți câini din alte lumi. Una mai plată în sinea ei decât cealaltă. Că oamenii se ceartă dacă Pământul este plat sau sferic nu are importantă. Pentru cine este plat este plat și pentru cine este sferic este sferic. Pentru mine este doar o gară. O gară cu un mers al trenurilor de cele mai multe ori întârziate. Și trenurile astea întârziate le-am pierdut cum mi-am pierdut familia, cum mi-am pierdut prieteniii, cum mi-am pierdut iubitele, cum mi-am pierdut mințile. Și familia este familie sau adunătură de oameni, și prietenii sunt prieteni sau adunătură de oameni, și iubitele sunt iubite sau oameni cum Pământul este sferic sau plat. O voce este este în toate doar că nu o auzim de la ele, de la lucruri și ființe. O auzim în noi și ea este voce sau gând, cum o vrea fiecare să o zică. Și când trec pe lângă cotorul de varză putregăit trec pe lângă o voce și el devine. Ce devine? Un lucru care crește murind sau moare crescând. Și lasă urma cadavrului de când este în viață. Și au fost lăsate atâtea urme fără noimă încât vocile au început să sune. Și vocile s-au preschimbat în gânduri și gândurile s-au mutat de la om mort la om viu. Și așa au continuat să crească și tot cresc și se ratează și cad și iar trebuie să crescă. Când cresc, la început ele gem. Apoi gemetele intră în albiile morții, în albiile pe care le-a făcut moartea. Și așa încep vocile. Și vocile sunt de fapt doar O voce ca o apă în mai multe albii. Vocea asta vrea înapoi sus. Vrea în lumină. Poate și aici a fost odată lumină. Sau s-a păcălit vocea? A căzut în lumea întunericului sclipitor? Se uită pământul în întuneric cum se uită un prădător? Și sclipirea ochilor a chemat vocea ca o nestemată?

***

Am rămas așa în crucea drumurilor. Unu duce spre Borhanci și celălat spre Tufele Roșii. Dar dacă vreau o iau prin Borhanci spre sărătură. Trec pe lângă o curte, un colț al neputinței. Stăpânul a adunat toate lucrurile moarte laolaltă. Și uite, acolo nu există nume. Da, la gunoi nu există nume. Vocea nu poate pătrunde acolo. În grămezile împăienjenite, în albiile astea care gem. Gem tare, și un câine sau mai mulți acoperă gemetele lucrurilor fără voce. Trec, da trec mai departe. Moartea îngrămădită acolo, în curtea aceea plină cu mașini moarte, plină cu acareturi cu urmă de nume mă atrage ca o prăpastie păzită de cerberi. Parcă uit să respir și obosesc. Soarele arde tot mai tare. Urc spre Borhanci prin miasma foselor septice. O seamă de oameni s-au mutat din Cluj în Soporel. Pesemne că pentru ei orașul a fost ca pentru mine acum curtea care a devenit un colț al neputinței. Nimic nu mai avea voce și au fugit să nu fie absorbiți în tăcerea infestată cu cerberi. Degeaba, sunt contaminați cu tăcere. Soporelul nu a avut o cameră de antiseptizare asemeni navelor cosmice. Și parazitul i-a însoțit. Curțile sunt pline cu brăduți cumpărați, cu mușcate cumpărate, cu câini cumpărați, cu peturi de bere Neumarkt în șanțurile din fața caselor, cu mașini care miros a oraș, cu copii care vor în oraș, cu gazon, cu pavaj, cu balustrade. Un nou oraș o să se nască acolo, o nouă gramadă de gunoi al tăcerii. Și vocile vor înceta și în Soporel și numai cerberii o să latre din viitorul negru,  vâscos ca un petrol.

***

Sunt în vârful dealului. De aici se vede și Clujul și Soporelul și Borhanciul. Pământul nu are voce. El are prizonier ceva atras de lumina care are voce. Și orașul strălucește ca acel ceva să vorbească. Și vorbind ceva se transformă. Pământul are iar lumina. Lumina a fost creată dintr-o sclipire de ochi de prădător. Neavând nimic a creat totul. Pământul lucea de la Soare. Acum lucește de la sine. Ca un licurici. Cât vocea o să fie aici ea va crește lumina de care ea înseși are nevoie. Căldura sfârâie pietrele de pe drum, scaii de pe câmp și aripile ciorilor care se duc de la groapa de gunoi în campusul studențesc. Este înainte de apus. Trebuie să ajung la sărătură până nu o să își lase ciobanii câinii în vale. Las totul în urmă și urc din Borhanci spre centura Vâlcele-Apahida.

***

În spate cerul s-a înroșit. Asfaltul și parapetul sunt cuptor. Mașinile trec cu farurile aprinse amplificând misterul, amplificând chemarea și straniul. Miroase puternic a mlaștină și iarbă. Strada se înalță la peste cinci metri deasupra mlaștinii. Trebuie să traversez mlaștina acolo unde strada coboară spre satul Pata. Sper să nu fie câinii ciobanilor să trebuiască să dau explicații. Eu însumi sunt o explicație a gestului meu. Cum m-aș putea explica!? Cred că i-aș explica pe ei și inevitabil m-ar ataca. Ce ciobănie… Nu vreau să rescriu miorița în mlaștină. De un sfert de oră nu au mai trecut mașini. S-a întunecat bine de tot. O să trec mlaștina spre satul Gheorgheni pe drumul de căruțe și acolo o să o iau pe la baza dealurilor într-o liniște absolută. Am urlat cât de tare am putut să văd dacă încep să latre câinii ciobanilor însă spre surprinderea mea totul este încremenit. Vântul nu adiază și cerul este încărcat cu stele. Perfect. Am ajuns în josul drumului. Mirosul de iarbă și mâl inundă valea mlăștinoasă. Merg pe marginea drumului cu urechile ciulite. În vârful dealului de sub Gheorgheni cineva aprinsese un foc însă nu văd activitate în jurul lui. Trec pe sub deal. Iarba este până la piept. După jumătate de oră sunt deasupra sărăturii. Mirosul inconfundabil de sare încinsă îmi șterge orice urmă de grijă.

***

Sunt în micro deșertul Clujului. Luna este deja sus pe cer și nisipul amestecat cu sare lucește palid în noapte. Am mai găsit un loc în gara asta mare. M-am așezat pe spate în nisipul sărat și m-am lăsat să cad cu totul în cerul înstelat. De acolo se aude vocea adevărată. Acum nu mai vorbeam. Nici cu vorba, nici cu gândul. Liniștea absolută este sfâșiată de lumina astrelor. Sunt astrele miliarde de ochi de prădător? Este ochiul pământean după chipul și asemănarea pământului sau după chipul și asemenarea astrelor? Atragem vocea în ochii noștri cum fiarele de pradă imită sunetul iubirii spre nenorocirea îndrăgostiților? Devin tăcere și lumină în același timp. Viață și moarte. O moarte întârziată. Va trebui să mor să pot ajunge acolo unde cel mai sigur nu este loc de mine. “Mine”? Hahaha. Am început să râd din tot pieptul și o fericire neștiută m-a împresurat.

***

Când am ajuns înapoi în Cluj eram din nou fantomă de carne.