Corporaţia

“Vă mulțumim frumos pentru mesajul dumneavoastră. În ceea ce privește cererea pe care ne-ați adresat-o, suntem în măsură să vă oferim următoarele informații….”: aceasta era fraza cu care sporii primejdioși din Căpitan își începeau fiecare colind de dimineață, cablați la întunericul monitorului – un ecran ca o gaură de tun, dar vopsit ulterior, pe măsură ce tranzacția la care lucra se deschidea într-un evantai de mai multe programe adiacente, în atroce culori tabelare. Aceasta era fraza cu care masca mortuară de plastilină cuibărită în el își încleia fiecare zi de lucru, mereu înspre aceleași cvasi-forme ale fișierelor office între-deschise, în care se salvau comenzile finalizate din ziua respectivă.

Ziua trecea pe lângă și pe deasupra lui, fără să-i pese aproape deloc de intențiile sale – care acum nu mai erau deloc atât de evidente. Și-ar fi dorit oarecum să se roage la cineva, la ceva, la orice, la oricine, dar acolo totul era la fel și părea că nu mai distinge faptul zilei de averile sau de aniversările ei. Și atunci continua pur și simplu să spună la nesfârșit un “mulțumesc” uniform, anost, oarecum constipat. Dar îl spunea într-un mod cu totul special, ca pe un fel de rugăciune numai a lui, așa cum a învățat de la Meister Eckhart că trebuie să facă în astfel de situații: “Dacă ‘mulţumesc’ e singura rugăciune pe care o rosteşti, atunci e destul.” Și știa foarte bine că e o păcăleală blasfemică și o perversitate nemaiauzită, dar mortul din el – stârvina care devenise acoloi – o aproba din plin, căci numai așa își mai putea înțelege abstracția grotescă ce i-a rămas în geometria interioară, de unde i s-a scurs complet îndumnezeirea: “Împărăţia lui Dumnezeu nu este decât pentru aceia care sunt cu desăvârşire morţi.” Din acest punct de vedere se simțea cu adevărat mai aproape de acel oriunde al minereurilor de mângâiere, despre care știa că stau “de pază” înaintea și înapoia ființării. În primul an și jumătate petrecut la Corporație, Căpitanul se ruga, în sinea lui, cu râvnă, cu ardoare, cu sârguințâ amară de căznaș, deoarece se mai credea încă a fi un abandonat oarecare și nu mort de-a binelea. Din nou, pentru că așa l-a învățat magistrul turingian în al cărui misticism înnota acum în sens paralel-invers: “Cu cât spiritul este mai abandonat, cu atât rugăciunea si lucrarea sunt mai puternice, nobile, folositoare, vrednice de laudă şi desăvârşite. Spiritul abandonat poate totul.” Iar colegii săi de birou, cu rămășițe dizgrațioase de păr de Porc prin chelie și cu burtă blendurind-“deșălată”, îi dovedeau acest lucru din plin, iubindu-și nevestele, prietenele și colegele grase cu acea iubire “tare ca moartea și grea ca iadul.” Seara, la terase, la meciurile de fotbal din spatele garajelor și ale parcărilor, acești cărăuși ai răului, proaspăt sfădiți, muștruluiți și despicați cu ură în esența lor de nevestele scandalagioaice, în care suflau viforos anii bătrâni și crunt-răzbunători ai Porcului împotriva anilor tineri și cândva subțirei ai fostelor fete proaspete, scoteau ligheane și cazane de necaz și de ură din casă. Seară de seară – pănâ când nevasta astfel despovărată se liniștea și redevenea iar cât-de-cât normală. Iar ei, tot mai încâinat-aplecați din bust, cu burta tot mai buhăit-bălăngănită, ducând conștiincioși acel rău invizibil afară din casă, în spate și parcă în burtă, ca pe o gestație ingrată, numai a barbaților, ținută înadins secret de întreaga convenție socială și niciodată recunoscută sau conștientizată ca atare. Și făcând asta pășeau peste tot și în orice lumină a zilei cu pas stăpân pe sine și greu-cutezător, ca statuile mari ce se vor așternute peste vreme, cu resemnare corectă de piatră albă mare – care-i făcea apoi și pe ei tari ca pofta mută și nepăsător-compactă a pietrei mari albe, în determinarea de a-și menține cu orice preț căsniciile. La fetele nepriceput- și abia-încăpător-ațâțâtoare ce treceau pe lângă umbrelele terasei și înspre intrările din spate ale blocurilor, unde stăteau în chirie, abiau dacă mai știau pe ce note și pe sub ce frecvențele să fluiere… Și mai ales, de ce să o mai facă, deși parcă tot le-ar mai fi venit să apeleze la acest reflex rămas în ei și venit din când în când la suprafață – direct din inepuizabilul fiecărei anomalii, sau, mai bine, direct din tot ceea ce a fost “privatizat”, în fazele inițiale ale fiecărei căsnicii, din atracțiile jocurilor copilărești și periculos-confuze ale femeii, dar dat mai apoi fără milă de mâncare la Porc.

“În cazul în care mai aveți nevoie de orice altă informație, nu ezitați să ne contactați din nou.”: aceasta era încheierea epico-lirică a fiecei strofe (e-mail) a colindului zilnic; urarea cea din urmă pe care Căpitanul o adresa clienților săi, pentru fertilitate, rodire și belșug. Și astfel întreținut, cu scopuri des întâlnite și cu apocrife sub- și inter-departamentale, anul agrar al Corporației curgea frumos înainte, dar pe Căpitan îl apuca parcă tot mai tare și mai insuportabil întristarea. Smerenia gheboasă. Întristarea cea rea, care duce la distrugerea sufletului. Afectarea despre care ne vorbea Sfântul Ioan Casian atunci când spunea că, “Precum molia roade haina, precum cariul roade lemnul și mucegaiul strică bucatele, tot așa strică și întristarea sufletul omenesc.” Eroziune sufletească continuă ce tindea deja spre tasarea, spre împrăștierea şi spre surparea bruscă a catenelor de simboluri din om. Șubrezire și decopertare a ororii dar și a vredniciei din el, până la crearea unei pâlnii interioare de depresiune, capabilă să-și extindă nenorocirea mult dincolo de limitele carierei oricărui angajat din Corporație.

Posomoreala și adumbrirea îl atacau pe Căpitan doar în partea nevazută a lucrurilor, unde îi otrăveau mintea, inima și sufletul. Mintea – i-o duceau înspre lâncezeală și nepăsare; inima – i-o duceau înspre chin și neputință, iar sufletul i-l duceau înspre lehamite și neregăsire.

Pe colegii și mai ales pe colegele de birou, ele veneau și îi atacau numai și numai trupește, în partea văzută a lucrurilor. Deznădejde transpusă în lăcomia pântecelui: “Doamne…Cât mai avem până la masă, că nu mai rezist!! / Da, da # REZIST, ha! ha! / Păi da (cu ciudă)…și cantina asta e așa de departe! Nu puteau și ei să o construiască mai aproape de birouri?!”; “Mă duc în delegație și vă aduc multe-multe bunătăți, să știți!”; “V-am adus și vouă să gustați din prăjitura făcută de mama aseară / Ei…nu trebuia, dar mulțumim! / Mergeți și luați repede din dulciurile aduse de Andreea, că la cât sunt de bune, nu știu sincer căt mai rezistă în farfurie!”; “Mănânc numai eco-bio și mă și duc diseară la sală. Am un instructor super drăguț și mai mult pentru el mă duc…Ha!ha! E elegant, arată așa…bine…(ușor rușinată), știe să se îmbrace și tot ce trebuie. / Ah, da?! Ce fain. Eu la dans. Slăbești mult și acolo, să știi!! Trebuie să ardem caloriile. / Da clar!” ; “Unde ai fost sfârșirtul ăsta de săptămână? / Vai, am fost într-un city-break la Viena. Am mâncat un șnițel vienez așa de bun și de mare…Știi că au ei preparatele alea tipice a’ lor. Și am băut și o cafea la terasă… ” ; “Am o ciocolățică în plus, nu vrei și tu?! / Am trecut la cură în ultima vreme dar acum parcă îmi simt glicemia puțin scăzută. Deci da! Mulțumesc mult. E chiar preferata mea! De unde ai știut?!; “A venit șefa cea mare din Germania să supravegheze puțin interviurile de angajare, deoarece nu prea are încredere în alegerile șefuțului nostru și poate să mai și restructureze unele atribuții în echipă. Dar a promis că ne scoate diseară pe toți în oraș, pe banii firmei. Avem buget de data asta! Numai somon și prăjituri bune îmi comand! / Da, ai dreptate, ce naiba?! Ne putem permite și noi din când în când niște scumpituri – nu de alta dar dacă tot nu plătim noi… să vedem măcar ce gust au, ha, ha!!!” ; “Azi e ziua lui Viorel. Am strâns bani și i-am cumpărat și o felicitare pe care ne-am semnat iar toți – sper că măcar anul ăsta are să aibă și el bun simț și nu ne mai aducă bomboane vărsate, sărățele, sticksuri, chipsuri la doi lei jumate’ punga și suc frutti fresh de dozator ca data trecută. Dacă nu e în stare să facă el o prăjitură și nevastă-sa nu are chef să-l ajute, să comande de la cofetărie un tort decent, ce naiba?!” Porcul asta și vroia să audă. Carne din carnea Lui cârnățos-mârlănească, suflete din sufletul Lui lacom și contra-spirite din spiritul Lui împins, fii și fiicele Porcului lăsau, cu o delăsare dezarmant-irecuperabilă de gunoi neputrezit, lăcomia pântecelui să aducă, grămadă peste ei, bolile trupesti: osânză, tot felul de anti-organe, carie la ficat, caltaboș în obraji, untură de pește și multă-multă neîmplinire de-a lungul și de-a latul cărnii – mult mai multă decât trebuia, în orice scenariu posibil.

În fazele acute ale degradării inerente unei vieți de birou prelunguite dincolo de limita desființării, cuvintele alarmant-contramandate ale Sfântului Serafim de Sarov fulgerau peste tot prin încăpere, parcă direct din razele de soare ce răzbăteau imperturbabil-voioase prin termopane, aducând cu ele ceva din frământarea benefică a tinereții de afară: “Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele. ” Intristarea era inceputul întregii răutăți sufletești.

Și abia când privi mai atent jocul acestor lumini tinere, nevinovate ca viața însăși în sărbătoarea odoarelor ei nebănuite – dar întotdeauna decisive, definitiv-proaspete și cald-antrenante precum sclipirile din ochii unei copile blonde aflate la prima ei afinitate, Căpitanul își dădu seama de marele și unicul adevăr care termină, în fond, acest loc aflat cu desăvârșire în afara timpului și a spațiului: și anume că nimeni nu mai e cu adevărat pregătit pentru absolut nimic. Iar din locurile unde oamenii nu sunt pregătiți, ci doar falsifică sub diferite denumiri și maimuțăresc sub diferite gesturi și pretenții pregătirea , Dumnezeu pleacă fără să se uite înapoi și nu mai revine niciodată. Și atunci se stinge soarele interior – în vreme ce cel exterior nu mai înseamnă nimic, decât, poate, “zi” (ca opusă nopții) și cam atât… : “Când Dumnezeu te găseşte pregătit, trebuie să acţioneze şi să se reverse în tine la fel cum se răspândeşte soarele printr-un aer limpede şi pur, neputând să nu facă asta.” (Meister Eckhart)

Astfel, aici la Corporație, ești deja altă persoană: un râs alintat prin spărtura oglinzii, cu falsități ferfenițate din pre-sinucideri; un râs colcăitor cu mișcări tentaculare, miriapodice, de plâns proeminent.

Iar asta pentru că plânsul e singurul animal real de aici și totodată o nouă specie crescută și dezvoltată sub protectoratul Corporației, ca un blestem ce învie mereu. Un animal de pradă cum nu s-a mai văzut – un animal de pradă evoluat dintr-un animal domestic alintător și cald-poznaș, dar care acum trăiește, ca un val de ură înălțat amenințător, la marginea ratării, sub prăbușirea ecourilor divorțurilor și a demisiilor existențiale de tot felul, zvârlite peste niște căderi ce nu au nici ele prea mult sens. Altfel spus, locul plânsului candid care-l mai răcorește pe om din când în când (fostul “animal domestic”) a fost luat, într-o primă instanță, de plânsul din orgoliu și din ambiție, cu ale sale lacrimi vanitoase (legate de cele mai multe ori de faptul că o colegă e mai lăudată decât tine; că i s-a dat credit ei pentru munca ce îți aparținea, de fapt, ție; sau de faptul că ai fost acuzat pe nedrept și cu o rea-credință de neînchipuit pentru greșeli care nu aveau cum să țină de tine), pentru ca mai apoi, acesta din urmă să se transforme în plânsul de ură și de răzbunare – plânsul dorit cu ardoare și vizat încă de la început de către Corporație. Plânsul de ură și de răzbunare – unicul sentiment pe care Corporația dorește să-l inoculeze în sufletul fiecărui angajat vis-à-vis toți ceilalți colegi egali ierarhic: plânsul care-i făcea pe colegi să se toarne și să se mănânce între ei, spre încântarea diabolică a șefilor. Plânsul omului care până nu face rău, nu se lasă; lacrimile care nu folosesc și nu zidesc – lacrimile care pregătesc cuvintele ce vor ucide. Purtătorii lor sunt atinși de răutatea nemărginită a clevetirii, a acuzării și a defăimării – venin condiționat ce duce la râncezire sufletească. Deși, la Corporație această moarte se traduce mai mult printr-un autism sufletesc care nu te mai încarcă cu nimic. Și așa funcționează unica cultură de aici: cultura acuzării; a descurajării, a frământării și a terorii prin învinuire. Sinucidere pentru un fluturaș de salariu transpusă într-un scenariu morbid de niște oameni care nu au înțeles că fiecare avem o cruce din care nu putem tăia absolut nimic, cu siguranță nu prin bani și nu în noaptea minții, ce stă ca o mlaștină lângă vieți, respingătoare și incapabilă să răspundă la vreo chemare. Impozit și tăxă pe valoare adaugată puse pe viața însăși, aci, în terminalul efectelor total secundare și total inutile, unde devii tu însuți o “marjă de eroare”.

Căpitanul nu și-a dorit niciodată acele lacrimi sfințitoare care vin din rugăciune și care vindecă ochii, deoarece modul lui de a înțelege resorturile ascunde și apoi mecanismele lumii nu era cu adevărat traductibil prin rugăciune, ci doar prin rug. Însă plânsul de aici părea că poate să i-l stingă pentru totdeauna; era genul de cutremur care înghite cu totul, nu doar zguduitura care lasă ruine și oarecare speranțe palide în urmă.

Pentru orice pas, oricât cât de mic, toată lumea cerea referințe și recomandări de la toată lumea, despre toată lumea. Sub această metodă, bârfa fierbea, la început subțire dar consistent precum ceaiul de la ora 5, apoi clocotea precum mămăliga neînduplecată în care se fierb copiii și la sfârșit dădea în foc precum “cafeaua” ce aleargă să prindă vântul. Sora cea mai periculoasă a invidiei, Clevetirea, o transforma definitiv pe femeia care simte în femeia care judecă și condamnă cu sete și pe bărbat în omul care a uitat că e mai bine să nu făgăduiești și să faci, decât să făgăduiești și să nu mai faci.

Gura lumii numai Pământul o mai putea astupa și “fiecarea pasăre pe limba ei pierea”: orice vorbă care încăpea sub un minim de interpretare te putea îngropa încă și mai adânc în soluri necunoscute de ură. Și cum bine a observat Balzac faptul că “o femeie nu se apără împotriva iubirii decât atunci când s-a îndrăgostit”, aici, tot pe aceeași logică, o femeie nu ar fi putut vedea în toate o jignire dacă nu ar fi urât tot ce e în jurul ei și dacă nu ar fi iubit doar ura încarnată și totală care a devenit, fără să mai poată ști sau fără să-și mai poată imagina alt lucru. Iar, în continuarea acestui gând, Căpitanul mai înțelesese și că pe omul care urăște nu-l mai poate pasiona nimic altceva decât ura lui, pe care o iubește cu ardoare și din care și pentru care trăiește cu adevărat, din tot sufletul. Deoarece ura lui și-a căpătat o organicitate și un destin propriu, asimilându-le pe rând pe ale lui, cu fiecare mică supărare, mică invidie, mică râcă sau chiar mică nemulțumire. Și doar așa a devenit ura una și aceeași cu el.

Și nimeni nu mai vorbea decât făcând cu celălalt un concurs dement de clișee și de stereotipii, pănâ când fiecare om devenea un automat de sine stătător, în care băgai o fisă și din care care sărea apoi, ca o unghie din ungheră, un clișeu sub forma unui strănut, a unui sughiț, a unui râgâit sau a unui acces scurt (a se citi “eficient”!) de tuse seacă. Iar din acest lucru nici Dumnezeu și nici Satana nu mai puteau avea chiar nimic de câștigat. Situația semăna pe nepusă masă cu niște sâni masculini sigilați.

Cu pasiunea în ură și cu limbajul în tonomat, nimeni nu mai putea vreodată crea ceva și toată lumea consuma. Consuma de dragul consumului, viola mental de dragul violului mental și ura de dragul urii. Nimeni nu mai era pasionat de nimic, decât de ura lui sau a ei proprie. Și astfel, lucrurile noi au dispărut definitiv. Nu poți crea concepte noi, modele noi și lucruri noi, decât făcând ceea ce te pasionează. Aceasta este măsura sinelui tău și a puterilor limitate pe care ți le-a dat Dumnezeu și pe care, în unele cazuri, Satana ți le-a făcut să fie cu adevărat speciale. Doar aici există dăruire și lucrare duhovnicească.

Sâmburel: (șeful Căpitanului, cu o figură gravă de om care urmează să-și diminueze subalternul, anunțându-i într-un fel prohodul și prăpădul deodată): – Hai până la mine în birou.

Căpitanul: Da?

Sâmburel: Știi, tocmai mi s-a cerut de către Brioul Principal din Străinătate să-ți atrag atenția asupra faptului că te exprimi în e-mailuri de o manieră ineficientă…! Și ca să fiu sincer cu tine și eu cred exact la fel.

Căpitanul (contrariat de-a dreptul, deoarece făcea eforturi inumane să-și reducă limbajul la minimum minimorum, în fiecare e-mail, efectiv la limita dintre robot și om): Cum adică?!

Sâmburel: Păi uite, de exemplu, la sfărșitul mesajelor, în loc de un simplu, frumos și eficient “Mulțumesc”, tu scrii întotdeauna “Mulțumesc frumos”

Căpitanul: Nu înțeleg de ce e privită chiar și o “simplă” formulă de politețe, menită să construiască încredere, respect…poate chiar și o ușoară simpatie între oameni, ca având de-a face cu eficiența mea pe post. Atâta vreme cât îmi îndeplinesc toate sarcinile zilnice, pănă la ultima și clienții sunt mulțumiți de mine…

Sâmburel (cu o figură goală pe dinăuntru, brut cartonată la început și mai apoi pur și simplu de hârtie, rece-triumfătoare și care arăta înălțimea disprețului total pentru restul de om din fața lui): Din păcate tu chiar nu înțelegi. Dar uite, am să-mi mai rup din timpul meu pentru o ultimă dată (timp care e și el prețios, să știi…adică, chiar am și alte priorități aici) și am să-ți explic din nou. Dacă tu scrii un “mulțumesc” în două cuvinte (“mulțumesc frumos”) în locul de unul singur (cum e, de altfel și normal să fie), persoana care îți citește e-mailul pierde vremea citind acele două cuvinte, când ar putea citi numai unul…Și tu ești ineficient în exprimare și ea e ineficientă în restul lucrurilor pe care le mai are de făcut, deoarece mai are multe alte e-mailuri de rezolvat, nu doar cel de la tine, să-și piardă vremea toată ziua citindu-l… Și oricum…cine mai scrie așa?! Auzi acolo…”mulțumesc frumos”!!! O exprimare de genul ăsta e exagerată și pune distanță între oameni.

Căpitanul: Îmi pare rău, dar nu cred că vreau să ajung să măsor eficiența ca atare, în vid, desprinsă de orice latură umană. Nu cred că ciuntind politețea devenim mai “eficienți”.

Sâmburel: Nu știu ce să zic, văd că tu ori nu poți, ori nu vrei să înțelegi metodologia noastră. Vei primi, în condițiile acestea, la evaluare că ai “nevoie de îmbunătățire” și probabil că te vor contacta și fetele de la resurse umane să-ți mai explice și ele modelul de comunicare dorit la noi în companie.

Căpitanul: Știi, aș mai avea o problemă de discutat cu tine.

Sâmburel: Da…? (cu o privire de șarpe semi-încolțit și gata să se mai arcuiască încă o dată pentru atac, dacă chiar mai era nevoie…)

Căpitanul: E curent în sală și ți-am adus o hârtie de la medicul specialist, potrivit căreia nu am voie să stau în curent. Aș dori să mă mut la unul din birourile goale din spatele încăperii, pe care oricum am văzut că nu le folosește nimeni.

Sâmburel: Măiii…ăăă, nu ştiu dacă se poate. Vedem.

Căpitanul: Păi eu nu mai pot sta acolo. Mă duc acasă zilnic cu dureri de cap îngrozitoare. Ameţit, vâjâie încăperile cu mine şi vomez de două ori pe noapte, în fiecare noapte, de la depresurizările şi represurizările acut-pulsatile ale sinusurilor astfel abuzate. Mai rău ca orice mahmureală.

Sâmburel: Mă rog, nu înţeleg foarte bine dedesubturile acestor terminologii medicale, nu am terminat Litere ca voi…treaba mea e să menţin unitatea în echipă. E foarte importantă!

Căpitanul: Şi unitatea în echipă se menţine, după părerea ta, punând pur şi simplu nişte oameni să stea forţat unii lângă ceilalţi, indiferent că făcând asta – le periclitezi poate irecuperabil sănătatea? “Scuză-mă”, dar nu crezi că e o viziune cam limitată asupra unităţii din echipă ?!

Sâmburel: Când vei fi tu lider de echipă vei face cum crezi tu, eu aici am să fac cum cred eu că e mai bine.

Căpitanul: Eu mă mut oricum, acolo nu mai stau. Va trebui să foloseşti forţa dacă vrei să mă obligi să stau în zona de tortură. Pentru informaţia ta, a obliga un om să stea în curent pe termen lung era, pe timpuri, cea mai eficientă metodă de tortură. E înceată, oarecum aproape insesizabilă, dar foarte insidioasă şi pe termen lung 100 % garantată. Până la urmă, omul astfel terminat, îţi spune tot ce vrei să ştii.

Sâmburel: Bine… (ameninţător şi cu „cuţitul” deja scos, pentru a-l băga în spate, pe la spate, aşa cum îi plăcea lui) Mai vedem noi.

În sală era deja rumoare pe această temă şi în sus sări prima la gâtul Căpitanului Teoica-Dinţi-Scrâşniţi, prietena cea mai bună a lui Sâmburel, poreclită astfel pentru că nu putea vorbi cu oamenii decât cu ură râşnită printre dinţii: “La Americani nici măcar nu există conceptul de current! Hârrrrraaaaaa…rrr. Mââăăăăăă!!!” / Căpitanul: “La români în schimb există.”

Cum peștii și șerpii au corpul acoperit cu solzi, tot așa și Teoica era plină-ochi de dinți, din creștet până-n tălpi, crescuți prin toți porii, zornăind în straturi suprapuse, ca un fel de haină totală făcută din nasturi albi, cusuți unul peste celălalt. Plângea cu toți acești dinți, râdea cu toți acești dinți, admira și strica priveliștea scârţâind strașnic, parcă în contul acelor nervi imposibili ce rămân în locurile lipsă, după extracție. Băieții erau toți în limbă după formele ei (Căpitanul habar nu avea de ce…), dar erau perfect conștienți că doar ea poate admira și strica simultan “priveliștea”. Ei aveau voie doar să admire  “priveliștea”, nu să o și strice în vreun fel. Astfel nu se dădea nimeni la ea, iar plăcerea ei era să vadă cum nestricătorii de “priveliști” își pun “castraveții” la murat în contul ei. Atât de mult îi plăcu încât deveni ea însăși murătura combinată pe bază de varză, pe care o încuraja la toți ceilalți (băieți și fete deopotrivă, fără discriminare). În acest context al alimentațíei și al alimentărilor sănătoase, porecla de “eco-bio” cu care o “alintau” colegii devenea foarte greu de interpretat corect…

A doua zi Sâmburel mobiliză toată mentenanţa să vină şi să măsoare cu velometrul curentul din încăpere, motivând că vrea să facă măsurători pentru binele tuturor. Când i se motivă că un diagnostic medical, validat cu aparatură medicală, nu poate fi invalidat cu aparatură industrială şi că atunci când au fost gravide în încăpere, care nu puteau lua antibiotice dar care erau supuse unor condiţii similare – nu s-a grăbit nimeni să vină cu velometrul să măsoare ceva, Resursele Umane au intrat pe fir şi au nivelat rapid asperităţile şi umflăturile acestei situaţii-scândură, dând prompt cu vopsea ieftină de muşamalizare şi cu zâmbete scofâlcite de complezenţă pe deasupra.

*

Se spune că atunci când un om s-a biruit pe sine, pe ceilalti din jur i-a castigat şi aceia îl vor urma (de la sine). Ajuns şi el în acest punct Căpitanul era chinuit de întrebarea “Ce devine sau ce mai rămâne dintr-un om atunci când se biruiește pe sine?” Şi nu era deloc convins că ar vrea să se biruie în vreun fel pe el însuşi.

**

Porcul asculta toate acestea atent şi muţumit nevoie-mare.

Krabathor: “Aşa, aşa…măsuraţi-vă migrenele cu velometrul, tensiunea arterială cu apometrul şi faceţi-vă clismă cu furtunul de la hidrant, animalele-Dracului !!! Voi toţi sunteţi grădina mea zoologică, în care eu vă hrănesc zi de zi cu ura din mine – ceaţa neagră care îţi vine înapoi şi care te face să râgâi puţin din duhoarea insuportabilă a morţii din tine, când ai mâncat prea mulţi mici sau prea multă ceafă. Am câştigat definitiv, pentru că toată lumea îşi urăşte meseria: mâcarea făcută la cantină e mâcare făcută cu ură, cu lehamite dezamăgită şi cu exasperare defrişată de oamenii care lucrează acolo, iar apoi voi mâncaţi chestia asta şi o râgâiţi una peste cealaltă. Mâncaţi, vomitaţi, eructaţi, visaţi şi defecaţi ură. Doar atât! Am avut grijă să va fac lacomi şi înfiorător de siniştri, precum carnea mea pârlită la tăiere sau macerată în caltaboşi.

Iar acum tanti aceea bătută puţin de soartă dar care vă făcea plăcinte cu bunătate, din inimă şi vă mai şi aştepta cu ele la poartă să vă servească, din puţinul ei, cu drag, zace semi-descompusă în uitare şi se va zdrenţăli şi destrăma încet, în pământ, odată cu coliba ei sărăcăcioasă. Şi tot mai firavă şi vag şi nemărturisit trist-spăşită, cum devine până la urmă orice bunătate sufletească timidă. Acum şi de aici înainte, la grătar, la oală şi la tigaie, mâncaţi şi râgâiţi doar ura de la mine, doar duşmănia mea fără sfârşit, cât de învolburată şi de bâhlită se poate, până vă intră definitiv în suflet.”

Grasa încuviinţă şi ea plină-vârf. Împăcată peste măsură. Răzbunată aşa cum trebuia. Mulţumită cu apocalipsa poverii ei blestemate, aşezată în relieful ei final, definitiv – până la naşterea unei noi specii.

Grasa: „Da. De la noi vă cresc globulele roşii.”