Arhanghelii deșertului
La marginea deșertului te întâlnesc, Alunecăm în imensitatea timpului, Simți valurile lui dizolvând lumea, Zîmbești, îți văd în priviri, lăsate în urmă, metalice, văile regretelor, Acum pot să îți spun “Te iubesc!” Arhanghelii păzesc secretul pe care noi l-am desfăcut! Am purtat în carne iubirea nemărturisită, Cu ea l-am desfăcut! Auzi urletele lor: Aici în deșert totul este unu! Aici în deșert totul se desparte! Aici în deșert mori pentru că iubești! Aici în deșert iubirea este adevăr! Aici în deșert știi ce pierzi! Aici în deșert stelele te văd! Aici în deșert grăiește-ți ultimele vorbe! În liniștea minerală ne așezăm trupurile, E ultima oară: “Te iubesc!”
Satu Mare. Partea II
Nimic nu se compară cu cerul de octombrie. Apartamentul meu cochet a devenit dintr-o dată un ochean spre o lume mai bună. Am biroul la geam și cum locuiesc la ultimul etaj vad orizontul fără opreliști. De când am cumpărat locul ăsta cred că am devenit melancolic. Nepotrivit cu totul meseriei mele. Sunt inginer, cică ar trebui să fiu cu picioarele pe pământ și eu tocmai mă bucur de rozul și albastrul apusului de octombrie care îmi invadează bârlogul. Sunt literalmente cu picioarele în aer. Oare dacă m-aș trezi într-o zi și nu aș mai ști că sunt inginer dar în rest să fie totul la fel ce ar mai rămâne? Pentru o clipă m-am cutremurat. Mi-am amintit de vizita lui Marius de acum cinci ani. Culmea, durase o zi. Să fie posibil ca de atunci în afara muncii să nu îmi mai fi rămas nimic altceva? Cinci ani de [...]
Satu Mare. Partea I
Cu toate că nu mă atrăgea idea unei escapade în vestul țării în mijlocul verii am zis da fără prea multe gânduri. “Lasă că rămân eu cu mine însumi și o să clarific pe parcurs”. Clujul era ca de obicei vara: golit de clujeni, plin cu turiști. “Oare ce or vedea și ăștia la spelunca asta!?“ Ca tot ardeleanul, nu pricep mare lucru din vuietul lumii. Îmi văd de ale mele; cu cât mai puține cu atât mai bine. Mama își împărțea anul în borcane de zacuscă, sticle de bulion, rețete de prăjituri și altele de o seama. Bătrânu, era și el auxiliar la ale mamei. Alea erau importante. Dacă ei îi strica tăiatul cepei ziua, venea el și o tăia. Apoi își aruncau priviri timide care radiau: “am rezolvat-o și pe asta”. Când era lăsat liber, adică să aibă și el timp pentru el însuși o tulea la pescuit [...]
Bătrâna vreme
O babă s-a dus De totului s-a dus A ieșit dimineața la cotețe Da, la cotețe o aștepta Și s-a aplecat Să pună apă biata La găinușele bietele Da a supărat-o o vinișoară Drept în ochi a împuns-o Vinișoara ceia a sticlit În apisoara găinușelor a sticlit Și moartea a stat A lăsat sufletul să se scurgă Zece secunde i-au trebuit sufletului Că nu îi venea să creadă că-i liber Apoi a dat ocolul curții Apoi a intrat în căsuță și a ieșit S-a dus în deal la cimitir și a zâmbit în fața cruciuchii de lemn Era putredă cruciuca Putredă ca baba fără suflet Căzută în apuca găinușelor Da găinușele au iubit băbuța Și au intrat înapoi în coteț Că moartea a mai poposit și ea zece secunde Așa, doar pentru ea Se bucura de mirosul mușețelului gras din ograda băbuței Apoi a plecat Numai ea știe unde Și [...]
Natură moartă
Doi băciuci stau pe gard și beau Sănătatea familiei o beau A familiei din înaltul cerului Apoi cată în el În mațele lui Atârnate acolo sus Și îl beau și pe el Cu tot cu sufletele din el Apoi se uită la pământ Pe el îl mai lasă Să îi poată lua la el Unu scoate un cuțit și se scobește sub unghii “Ne-a mai răbda pământul ista un an?” Și se descalță să simtă înca odată bobocul anului ce va să vie Și îi dor cioantele Mari și bălăngănite Precum macaralele după revoluție Alea de nu au mai sfârșit ce au început Dar tot pământul este mai îndurerat Că odată o să uite de ei și o sa îi dea în grija viermilor Da, a viermilor care stau cuminți Niște copii ai vieții Cuminții vieții care stau în grăsimea lui Acolo pitiți Așteptând să întoarcă răul în bine Apoi [...]
Timișoara. Partea I
Este ora cinci dimineața. Aerul este încă proaspăt. Mă duce cu gândul la o excursie în care am fost în clasa a cincea. Am fost cu toată Școala; ce bucurie! Îmi aud gândurile în ritmul pașilor pe dalele umede de pe strada Horea. Mintea mea de adult nu se poate abține și cădem toți, eu, problemele și bucuriile mele, ale apropiaților, eu și trecătorii, toți cădem în Peștera Urșilor. Suntem clasa a cincea de la școala de la mina din Sărmășag. O clasă mutant în care sunt prezenți cerșetorii de la Gara Cluj-Napoca, prostituatele care se retrag pentru o cafea în birturile cu jocuri de noroc, măturătorii trăgând deznădăjduiți tomberoanele după ei. O prostituată trecută se uită direct la mine din gura peșterii. - După mine vă rog. Atenție la stalagmite și stalactite copii. Le-au luat milioane de ani să ajungă așa. Nu ne-am dori să fim noi cei care [...]
Asta-i cruzime
Prin prietenii puține dar fertile Forjate-n anii sângerii de tiranie Mă strecurai să-mi fac analize la psihiatrie. Cerul gri ș-aerul greu mă chemau la Dumnezeu Vântu-i rău, pământul rece Mă sting în brațe la prunc și-mi simt sufletul cum trece *** Cu durerea-n piept și focu'n suflet Mă strecor fără să cuget Obrazul înghețat din palma mea Sufletul îmi despica Mama țipa, nu mai plângea "Respiră?" tot întreba Și pe când se îmbuna Nebunia se-ntrupa: "Băiatu, n-ai o țigară?" E un domn, Împinge o sfoară Nici decum nu a zărit Că inima mi-a pierit "Ce-a pățit domnul, e bine?" Arătând spre un corp, adineaori viu ca mine "Hai băiatu, n-ai de-un sigar?" Am privit în sus cu-amar Asta-i cruzime.
Învierea (partea a doua)
Motorina curgea aproape în șuvoaie prin șanțuri ceva mai mari și prin șănțulețe abia ghicite, în jos, înspre gardul Corporației, dând în clocot din motoarele afumăturilor, forțate acum cum n-au mai fost niciodată înainte. Dar chiar aveau încă destulă viață în ele aceste înzestrări mecanice îngurgitatoare de flăcări şi băutoare de băutură monumentală. Fieșce drujbist-șofer în parte, își dădea aere, ai zice că proaspăt-regăsite, cu coptura lui, învigorat de acel sunet inconfundabil de forță produs de motorul ce trage sarcinile de bușteni. Acum se investea toată această vigoare și întreaga ei impetuozitate doar într-o accelerație statică, amenințător-cutremurătoare. Pământul însuși duduia, parcă la unison cu toate veşniciile de treburi ale gospodăriei. Duhnea a varză şi a motorină – mirosul strânsorii strașnic-părintești și al străduinței, iar sârma ghimpată cea hidoasă tresărea, gata să fie luată și dusă de vânt ca o scamă de pe covor. Viteza de sedimentare de acolo era neașteptat [...]
Învierea
Totul pare a fi un moment de cotitură care vrea și amenință că vrea să se impună atenției dar, nu se știe de ce, adevăratul moment de cotitură pândește. Preistoria pândește de pe la toate colțurile deoarece vrea să se răzbune. Deoarece destinul însuși se cere a fi energia ultimă – dâra lungă și foarte consistentă de energie rămasă după ciocnirea dintre materie și antimaterie și totodată saltul izbăvitor în afara epuizării. Dezastrul: o fantomă agațată de o altă fantomă mai mare și într-adevăr insuportabilă; mai mult un instantaneu nimicitor decât acel crunt observator tăcut pe care-l știu toți cei cărora “nu le-a mai rămas nimic altceva de făcut”. Se așternea încetul-cu-încetul seara peste dealurile din jurul Corporației, ca o dăruire a unor foste izbituri. O activare abstractă reducea de undeva valurile de liniște și acestea erau foarte slabe și astâmpărul lor nu ajungea deloc până la iubire. Ceva incredibil [...]
Leul
"În arcane de pădure vijelie ce spăimîntă, Trăsnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop Pentru ce e armonia o mânie fără scop, (...) În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă, Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziş Întunericul în cale i s-a pus în curmeziş" (Alexandru Macedonski) La Rogojel, ceva de la marginea drumului forestier invită intunericul dimineții să intre și mai adânc înapoi în pădure. Peste 15 minute soarele răsare ca o lamă de cazma pusă de-a dreptul în fața ta, rece, absolut și total, - un viscol metalic ce plesnește neîndurător mugurii din tine. Oglinda generală a naturii e cutremurătoare și te pătrunde direct în venirile secrete (ce se pare că mai păstrează încă ele ceva din revederea fiarelor) până când te paralizează. Clopotul răsăritului nu vrea să se sfârșească niciodată, mereu egal cu el însuși, de neclintit. Odată ce te-a copleșit, te simți cumva culcat la pământ și lași [...]