Războinicii au intrat în pădure sugrumaţi de groază.

Se îndreaptă spre mine, zâmbind. Tocmai a intrat, barba, un amestec monocrom, se despică ritmat. Vioi. E ora închiderii.

„Bună seara! O cameră, vă rog.” În noaptea asta întreg hotelul va fi al lui.

„Nopate bună!”

„Noapte bună!” Ce-mi rămâne decât să-l revăd mâine dimineaţă.

„E artist” îmi şopteşte Sori convinsă, cu mâna pe sânii cuibăriţi sub declteu ca doi pui plouaţi sub o streaşină prea mică.

„E om de afaceri”, pariez eu.

„E jidan” jâjâie dl Paul cu cotul înfipt, încă de dimineaţă, în mobilierul de recepţie la taclale, cafea, una mică, un cocktail. Om de afaceri francez, cu treabă, la noi în oraş.

„E jidan, copii! Ascultaţi la mine, e jiii-dan!” Îşi ia valiza şi iese grăbit lăsând uşile să fluture murind în urma lui, ai crede că asta şi aştepta, ca un tren în gară, să vină jidanul pentru ca el s-o poată zbughi în lume. Credeam că s-a proptit acolo pentru decolteul Sorinei, acum însă cred că m-am înşelat.

Se lasă noaptea. Suntem obosiţi şi nu putem zice nimic. Am înaintat, am înaintat, am înaintat. Şi nu am rămas decât noi. În pădure întunericul e mai des. Au murit şi de-ai noştri. Nu suntem criminali. Au murit, am murit. Am murit. Ceilalţi ne-au luat-o înainte, râul e deviat şi curge printre copaci cu o iuţeală metalică. Nu ne putem opri, nu zicem nimic, înaintăm prin negură ca prin sufletul mocirlos al unui zeu oarecare.

 „Am visat că am intrat în burta unei mame” începe dintr-o dată Piticu „au murit mulţi de-ai noştri!” De frică nu poate nici să plângă, e cel mai mic dintre toţi „I-am văzut murind.”

„I-am văzut şi noi Piticule, i-am văzut şi noi murind” aşterne Arghir, fratele orfan al comandantului, o tăcere stătută peste noi. Nimeni nu are chef să-l asculte pe Pitic.

„M-am visat şi eu în pântec de muiere” ne sfâşie Mitru cu a lui.

„Da şi eu, mă Mitrule, şi eu numa’ acolo mă visez. Da Piticu o ia şi pă asta în tragic.” Hohotim fără noi.

„Am visat şi eu că intrăm în burta unei muieri şi în apa aia roşcăţită de cingătoarea aia de carne femeiască, că altfel nu ştiu să-i spun, că de altfel aşa-i zicea Piticu, am intrat numai noi. După ce au murit cu toţii ăialalţi şi au murit şi de-ai noştri, cum ne-am bătut. Am visat şi eu, mă!”

„O murit Dumitru şi s-o trezit visându-se în pizdă la mă-sa.” Hohotim fără noi. Se hlizeşte şi Piticul, e în dreapta mea şi rânjetul lui de mucos îmi netezeşte, ca o limbă de viţel, timpanul. Înteţesc hohotul. Îl înteţim cu toţii. Mitru continuă:

„Am visat şi eu bă ţăran fără casă! Am intrat acolo în burtă şi era o umezeală sufocantă, ne sufoca pă toţi, te sufoca şi pă tine măh, te sufoca!”

„V-aţi visat la aceeaşi târfă, băh?” strigă de la o sută de metri Popiţă, dar nici măcar el nu mai râdea.

Am intrat acolo victorioşi. Eram cu toţii eroi de război, am înaintat, am înaintat, dar câştigasem. Acolo trebuia să fie acasă. Numai că pântecul era deja jilav, inundat de lumina roşie incandescentă, singura care trecea prin zidul ăla de carne şi de corzi elastice ce ne întemniţase în lăuntrul lui. Căderi sărate de apă spălau aminitirile unei hemoragii îndelungate. Şi un soare hrănitor. Şi un monstru translucid ce înota înfăşurat deasupra noastră. L-am ciuruit fără nici un gând. Burtoiul a plesnit ca o băşică, desfirându-se.

Asta am visat.

Asta am făcut.

Piticu se hlizea întruna. Devenise insuportabil rictusul lui bălos. Am grăbit pasul. Padurea era tot mai deasă, copacii ei tot mai negri, vedeam din ce în ce mai bine. Am încetinit în dreptul lui Arghir. Respira sacadat şi forţa tăcerea să ne cuprindă. Ştefan murise exact aşa cum trebuia să o facă pentru că atâta vreme cât Arghir exista, existenţa devenise neîncăpătoare.