Realitatea

Drumul spre balastieră trece printr-un desiș de răchite prăfuite, chiar albe de atâta praf. Acum cinci ani avea doar emoții când se îndrepta spre locul de muncă. Era cu capul gol și sufletul plin. Se gândea la tihna pe care o avea duminică la biserica și apoi la masa de după. Cineva avea grijă de el și i se părea natural să fie așa. La școală nu învățase deloc. Văzuse și el că cine pleacă din sat nu se mai întoarce. Și că cine rămâne, la munca câmpului rămâne. Apoi au apărut pe case antene și în case televizoare și calculatoare și lumea luminilor colorate era mai vastă decât lumea oamenilor. Seara se ducea și el la discotecile din jur. Atât cât îi ajungeau banii pe care îi primea de la bunică-sa. Ai lui erau plecați departe, în Anglia. Îi vedea din an în paște. Atunci primea o grămadă de lucruri. Care și astea, nu se potriveau cu satul cum nu se potrivea nici educația care nu reușea decât să îi dezrădăcineze pe oameni. De îndată ce ai lui se întorceau în Anglia ascundea lucrurile să nu le mai vadă. Îi plăcea mirosul pământului. Îl simțea în jerseul bunicii când îi aducea cozonaci, plăcinte și alte bunătăți. Oamenii din sat toți miroseau a pământ. Cât îl privea pe el făcuse diferența între două esențe distincte. Oamenii din câmpul arid și cei de pe lângă râu. Se bucura că știe asta și că nu mai vrea să știe nimic altceva. Avea profesoare care îl chinuiau. Profesorii erau ei cum erau, se vedea o flamă stinsă a vieții în cătarea lor. Și când îl plezneau simțea o resemnare cu duioșie, nu o violență ascuțită ca cea a profesoarelor. Unghiile lor roșii și ascuțite, colțul catalogului, vișiniu închis și ascuțit, colțurile buzelor ascuțite și lăsate în jos; asta erau pentru el profesoarele. Nu știuseră niciodată că pământul vorbește cu oamenii și că ii confirmă. Aceste femei erau produsul ambiției părinților lor, al familiilor lor care se adunau de sărbători și le planificau viața involuntar. O mândrie în fața forțelor naturii se plătește scump. Un plan îl anulează pe altul. Unii membrii ai familiilor îi anulau pe ceilalți, erau în contradicție cu forța pământului, erau împotriva râului.

– Fata mea nu o să aibă mâinile murdare cu pământ.

– Păi cum așa?

– A mea o să fie învățătoare. Uită-te la învățător. E deja bătrân. Când a mea o să fie mare ăsta o să dea ortu’ popii și gata!

– Și profesorului de geografie de la generală îi cam place să tragă la măsea. Nu vezi cât îi de buhăit?

– I-am vândut o damigeană cu rachiu la Rodi de la dispensar. Dacă ai ști ce mi-a zis despre el. Omu’ bea și spirt trecut prin pită.

– Păi, asta îi clar, dar Ioana este sănătoasă, frumoasă, flăcăii din sat o plac. În câțiva ani o să își scoată ochii pentru ea. Tu vrei să o faci să bea spirt ca și nenorocitul ăla?

– Cum ai ajuns tu la concluzia asta? Când am zis eu că vreau să îi fie rău? Vreau să o scap de munca câmpului. Uită-te la noi. Un străin să vină să ne vadă nici nu ar face mare diferență între noi și praful drumului. Suntem una cu pământul…nu mai pot…

– Păi tu nu mai poți. Eu am vândut cinci căruțe cu cartofi vara asta. Cu banii ăia o să mai cumpăr pământ de la cine o vinde. Nici nu mă gândesc că aș putea vreodată eu sau copiii mei să nu lucrăm pământul.

– Eu m-am săturat.

– Ești un om mândru.

– Și!?

– Oamenii mândri se înrăiesc…

– Și, nu îi putea bea și mânca la masă cu un om mândru și rău?

– Nu știu…

– Păi dacă nu știi ce mai tot bolborosești acolo. Că nu știi mai multe decât dacă ai tăcea ca și cartofii din pământ.

– Nu te văd bine.

– Măi, tu nu vezi că suntem prinși în ghearele pământului?!

– Dar el ne dă de mâncare. Dacă nu ar fi el am fi demult…

– Morți, da morți! Ai fost în vreo casă de orășan?

– Da. Chiar săptămâna trecută. M-a trimis femeia cu un curcan ciupilit la o cucoană în Lugoj.

– Și? Nu ți-a plăcut să vezi casa?

– Măi, casa că și casa. Nimic de comentat. Dapoi avea femeia aia niște cearcăne ca și porcii în anii aia de îs beteji și nu mănâncă și nu dorm bine. Sau când câte unu din ăsta de al nostru îl tot plimba pe la spitale și în final tot în groapă îl aruncă.

– Apoi să aivă și Ioana cearcăne da să îi aducă unu curcani ciupiliti, brânză și smântână și alte bunătăți, cu care nici el nu îndrăznește să se îmbie. Aia nu avea cearcăne că nu plouă afară și că o să o omoare pământul, să că plouă prea tare și o să o ducă răul cu tot ce a strâns o viață de om. Aia dacă vine greu’ se mută în alt oraș. Dapoi tu te muți în alt sat dacă nu știi pe nimeni? Așa o făcut pământul cu oamenii ca noi, ne-o băgat în satele astea blestemate și o uitat lumea de noi.

– Da măi, nu noi suntem lumea.

– Eșți prost? Noi să fim lumea?! Noi suntem una cu pământul!

– Și ce îi rău în asta? Măcar noi știm un lucru. Baba aia de la Lugoj nu știa nimic să îi fie bun în afara orașului. Io am plecat cu mila în suflet de la ea. Mai că mi-o și părut rău că i-am luat banii. Și i-am povestit nevestii de babă și m-o prins în brațe și o zis și ea că nu am făcut bine că i-am luat banii. Apoi am mers la popă și i-am zis să îi zică numele la slujba de duminică. Și tu îmi zici amu că la aia îi era mai bine decât la noi. Pe aia cine o ia în brațe și cine îi zice numele în fața Domnului? Măi, ai gijă ce tot vorbești acolo. Că începi să arăți ca aia de la Dunăre când îs cu picioarele în două bărci și cu curu în baltă.

– Asta ți ție grija!? Cine o ține în brațe? Da nu îi vrea tu să știi cine și câți o ținut-o în brațe și câți o să o mai plângă când or vedea că stă să crape și că toată căsoaia aia le rămâne unuia sau altuia. Ești naiv că pasărea cerului.

– Io gândesc că îs liber, nu ca pasărea cerului, da ca om al pământului. Că de aia îi omul pe pământ și pasărea în cer. Că așa le-o fost scris. Că de ne-am urca în înaltul cerului poate ce ne-ar pufni plânsul să le vedem pe toate câte îs și că nimic nu ne aparține în viața asta. Da așa, știm că este aici o bucată care de bine de rău îi a noastră. Numa Domnul le are pe toate și numai Lui nu îi poate păsa de ele. Tu, cu ce vrei să faci, te crezi ca El. Și din câte am auzit la biserica mare pedeapsa îi pentru cine zice și face ce zici tu amu.

– Deja vrei să mă sperii cu basmele popii? Măi, tu gândești așa că nu ai văzut altceva. Și dacă ai văzut tot nu ai învățat. Te-ai dus la doamna aia și în loc să o întrebi sau să înțelegi cum a ajuns să fie cine îi i-ai văzut cercănele și apoi ai văzut ce ai știut nu ce puteai să înveți. Mie sincer mi milă și de tine și de mine. Că amândoi suntem înglodati în griji și lucru care nu văd să se gate în viața asta și cine știe poate nici în aia de apoi. Cum am zis, Ioana o să fie învățătoare și cu asta basta!

– Doamne ajută!

– Doamne ajută!

Mirel a văzut tot. Cum devine și cum stă să devină. Forța asta care plutește deasupra pământului. Fără gust, fără miros. Un nimic atotputernic. Singura forță care face lucrurile să fie. Și atunci tot ce face pământul este ca și cum nu ar fi. Dar nu așa oricum. Înlăuntrul lor, acolo este un gol pe care forța asta îl umple. Și el a învățat din acest nimic să conducă și manevreze excavatorul. Excavatorul are o inimă cum omul are o inimă. Este plin cu lichid hidraulic cum omul este plin cu sânge. Și omul din el este creierul cum creierul este ăla care face ceva în capul omului și nu este tot una cu omul că dacă ar fi tot una cu omul fiecare om ar sta într-un excavator. Da cine este creierul? Că dacă el, Mirel, este omul când nu este în cabina excavatorului știe că merge la discotecă, la cules de mere și la înmormântări. Așa merge și creierul, fără om, undeva în lumea forței nimicului. Singura forță. Că atunci când doarme omul creierul deschide ușa și pleacă, așa cum și el deschide ușa la cabina și pleacă. Vântul adie și îi umple plămânii cu praful alb de pe rachitele de pe marginea drumului. Și apoi prin seceta asta se simte briza râului cum prada neștiutoare simte răceala șarpelui care o înconjoară înainte să știe că deja e ca moartă. Râul asta ne străjuie aici. Ne dă viață dar nici nu ne lasă să plecăm. Doar luăm pauză de la el. Oamenii râului sunt prinși ca și oamenii pământului. Ca și creierul în om. Ca și forța nimicului în creier. Și toate o să se întoarcă de unde au venit și acolo o să se simtă prinse și o să vină înapoi. Cu excavatorul este cel mai evident. Îl vezi cum ruginește, cum încep furtunele hidraulice să puște. Cu cât eu știu să îl folosesc mai bine cu atât este mai aproape de propria dispariție. O să îl omor cu uzura. O să se ducă pe apă sâmbetei că și așa stă și se ruginește pe malul ei. M-am dus la școală să nu învăț că să ajung excavatorist. Și dacă învățăm ajungeam altceva. Poate proiectam excavatoare, că de mic am fost încântat de ele. Că așa slab la învățătură cum eram puteam să aleg să fiu șofer pe rabă sau orice altceva la balastieră. Eu am vrut să fiu excavatorist că de mic râul m-a posedat să fiu lângă el întruna. Odată s-a stricat motorul. Nu îi mai bătea inima adică. Și i-au pus motor nou. Înainte simțeam că el este bătrân și că trebuie să am grijă cu el. După, am simțit că este mai puternic decât mine și că eu o să fiu pensionar sau chiar mort și că excavatorul o să aiva grijă de mine. O să stea el acolo lângă rău. Și în mine nimicul o să se umple cu imaginea lui. Și pe malul râului minții mele o să fie amintirea râului mare și neobosit. Timișul.

Sâmbătă am fost la discotecă și am băut în neștire. Tot ce era de băut am băut. Apoi, când era să mă duc acasă a apărut una. Era îmbrăcată în colanți, toată era îmbrăcată mulat. Și era mai tuciurie. M-am simțit atras de ea. A venit direct la mine și mi-a băgat limba în gură. Am strâns-o în brațe. Era toată transpirată. Cu o transpirație rece îmbibată cu parfum. Am luat-o de mâna și am dus-o în spatele discotecii și am vrut să o pun în genunchi dar s-a ridicat cu o forță nebănuită. Mi-a băgat limba în gură și apoi mi-a șoptit la ureche: “Nu cu tine.” S-a întors în discotecă și eu am rămas acolo. Mi-am băgat degetele în gat. Am simțit nisipul de sub unghii și uleiul de pe dosul degetelor. Nu pot să scap de ele nicicum. Când să intru în discotecă tuciuria ieșea de mâna cu unu pe ușă. Îl ținea de mâna și mi-a zâmbit. I-a șoptit ăluia să meargă înainte. S-a oprit. S-a uitat cu ochii ei de cărbune la mine. Și-a dat părul peste cap. S-a lipit de mine și m-a sărutat pe gat. Apoi s-a dus în direcția în care se dusese și ăla. Mă excitasem atât de tare încât aveam cuțite în burtă. Am mai vărsat odată. M-am dus de-a lungul străzii și când am văzut o cișmea m-am spălat pe față și am băut apă până am mai vărsat odată. Și apoi am pornit peste câmpuri spre balastieră. Îmi veneau în minte formele ei. O patinatoare de performanță pe gheața subțire a geloziei. Carnea aia venită din adâncul pământului. Un foc s-a aprins în mine și trebuia să îl sting cu orice preț. Mă mistuia celulă cu celulă. Și locuitorul creierului voia să iasă. Să se întrupeze. Nicidecum nu mai era nimic. Era ea în capul meu. Încă puțin și ajung la balastieră. Trebuie să ajung.

Noaptea era încinsă în praf și stele. Stele peste stele și umbre încâlcite în orizont. Răcoarea tămăduitoare a râului era aproape. Am ajuns. Văd silueta excavatorului. Îi simt mirosul. Toate uleiurile și forța. Apoi o văd pe ea. O cuprind cu forța cupei. O pătrund. “Nu cu tine”. “Nu cu tine”. Mă urc în excavator și îl întorc spre lună. Burta mă doare tot mai tare. Începe să îmi placă. Îmi las capul pe spate și vreau să mi se desprindă. Mirosul acru din scaun mă întărâtă și mai tare. Îmi bag mâna în pantaloni și încep să mă masturbez. Nu e bine. Nu are efect. Mă întorc înapoi spre râu și iau o cupă de balastru și o ridic înspre luna. Apa care se scurge șiroaie din cupa mă relaxează la loc. Zgomotul ei în lumina lunii. Am luat apoi încă o cupa și am suparpus-o pe lună. Ochii ei au apărut. Mi-am băgat iar mâna în pantaloni și cupa în adâncul râului și am început să zgâriu fundul albiei cu ea. I-am văzut sfârcurile tari prin maieul de nailon. Verde neon. Limba udă și caldă. Pielea udă și rece. Era acolo cu mine. Auzeam cupa în apa învolburată. Dinții cum sfarmă timpul de pe fundul râului. Mii de ani de sedimentare și ea. Le pătrundeam cu mintea și cu cupa pe amândouă. Am început să transpir rece. M-a învârteam cu excavatorul și mă masturbam. Apoi am văzut fața profesoarei de istorie. “Hai la tablă.”

M-am dus încet cu excavatorul până lângă un mal mai înalt. “Scrie ce a zis Robespierre!”

Am zgâriat cu excavatorul în malul de pământ. “Liberte, fraternite ou la mort”

“Bravo!”

Apoi am auzit-o pe ea țipând de plăcere, juisând. “Nu cu tine.”

Mi-am simțit mâna și pantalonii plini de spermă. Mi-am întins-o pe față și am ieșit așa cu pantalonii în vine din excavatorul care stătea cu cupa înfiptă în malul celălalt. Eram în mijlocul unui vad. Am întins mâinile spre lună și i-am văzut pântecul tuciuriu, pielea de bronz cum freamătă. Cum se lipește cu el de mine apoi se face mică de tot și îmi intră în ureche. O durere cumplită de cap m-a făcut să cad în genunchi. Apa limpede lăsa să se vădă sub luna plină pietrișul de pe fundul ei. M-am dezbrăcat și am stat pe spate în vad lângă excavator. În sfârșit nu mai îmi lipsea nimic. Ea era cu mine. Am stat așa aproape un ceas. M-am ridicat și în pielea goală am sărit înapoi în excavator. M-am mai masturbat o dată spre lună și am văzut-o zâmbind și plecând departe, în negurile nimicului. În forțele distrugătoare care stau acolo și locuiesc în creierul nostru. Am lăsat capul pe spate și m-am gândit la Robespierre și mi-am dorit să vină cu ghilotina și să profite de gâtul meu alungit fără grijă. Să îmi aud capul cum cade în spatele scaunului și cum forțele nimicului ies în lume. Cu ea în frunte. Și cum totul devine real. Și cum capul fără viață vede cu ochii morți venirea nimicului în lume. O vreau. Mă duc înapoi la discotecă. Ce vreau de la ea? Ce?

Era acolo. Se bucura de o băutură rară pe la noi la țară. Ceva albastru la culoare cu felie de portocală. M-a văzut și mi-a făcut semn să mă așez lângă ea. Mi-a prezentat tot cardul de băieți din jurul ei. Mulți îmi erau colegi la balastieră. Șoferi de rabă. Unu cu care mă mai salutam și schimbam două vorbe mi-a șoptit la ureche: “Dacă vrei și tu și ți se face poftă nu îți fie rușine. Numa zi.”

Ce să mai și zic. M-am ridicat, am dat mâna cu toți, inclusiv cu ea. Din greșeală, nu puteam fi decât prieteni. Am plecat spre casă. Îmi sărise și beția și foarfecele din burtă se opriseră.

M-am trântit în pat, așa îmbrăcat. La televizor era o emisiune despre Germania dinainte de război. Unu în pulover maro de lână cu cămașă pe dedesubt și ochelari zice ceva de unu Fritz nu mai știu cum. Cică ăla o revoluționat cinematografia. Și apoi au dat filmul lui Fritz ăla. Metropolis îi zicea la film. Mi-am închipuit-o pe Smaranda, așa o chema pe tuciurie, în pulover din ăla cu cămașă pe dedesubt, cu ochelari cu ramă subțire. Am văzut-o cum vine în camera la mine, cum se așează pe marginea patului și își desface părul și îl lasă să îmi cadă pe față. Apoi își dă puloverul jos și se lasă numai în cămașă. Se așează lângă mine și ne uităm amândoi la Metropolis. Urmează o pauză de reclame. Erau o reclamă la o firmă care construia furnale. Și ea începe să zică:

– Vezi furnalele alea două? Îs ca bucile mele când mă duc în colanți la discotecă. Furnalele alea sunt eu. Și manetele de oțel cu plastic de la excavatorul tău sunt tot eu. Și tot ce este plastic și oțel sunt eu. Totul sunt eu în afară de pământ. Eu sunt explicația vieții. Pământul este una cu voi. Restul sunt eu. Sunt cel la care îi spui “Eu”. Dacă vrei să te învăț ceva, orice, zi. Apoi și-a legat părul la loc, și-a tras puloverul înapoi peste cămașă. M-a mângâiat pe obraz și a ieșit din cameră. Când m-am trezit cred că erau peste treizeci de grade în cameră. La televizor deja erau reclamele de teleshoping. Se promova un soi de cuțit care e bun la toate și apoi un soi de extensor pentru mușchii inghinali. Pulpele femeilor din reclame erau vânjoase și îmbrăcate în colanți. O hărnicie nemaipomenită duminica la opt dimineața. Cocoșul cânta în ogradă. Bună-mea aruncă grăunțe la găini. Am ieșit pe prispă și mi-am pus barba în palme admirând ograda. Apoi iar am văzut furnalele și coapsele cu extensorul. Hărnicia femeii, femeile cucerind soarele. Atrăgând totul în ele. Lăsând numai întuneric și poftă în urmă. Apoi mi-am amintit de excavator. Pfff…

Oare ce lăsasem în urmă? I-am zis bună dimineața bunicii și am sărit pe bicicletă.

Când am ajuns spre balastieră am văzut că fusesem destul de grijuliu. Lăsasem totul așa cum găsisem. Mai puțin malul de peste vad. Era tot scobit. Dar asta nu este nimic. Toată balastiera gemea de oameni necunoscuți. O bandă mare de delimitare înconjura toată zona. Țăranii în afara ei se zgâiau la ăia din interior. Ăștia erau de două feluri. Unii îmbrăcați în costum negru și alții complet în alb cu niște haine ca de doctori-astronauți. Cei în alb erau sub malul pe care îl zdrelisem noaptea cu excavatorul. Mi-am aruncat bicicleta într-o tufă și m-am apropiat printre răchite, la distanță de drum. Când am ajuns destul de aproape m-am pus pe vine după un trunchi de copac căzut la pământ încât vedeam toată scena.

Doctorii tip astronaut erau peste genunchi în apă și curățau ceva în peretele de pământ al malului. Apoi au făcut semne și o mașinărie ca o platformă a intrat în apă până la doi metri de locul cu pricina. Era o statuie. O femeie. Era ca din bronz. Platforma s-a deschis și cei în alb au așezat statuia pe ea. Când mașinăria a ieșit din apă cerul s-a întunecat și vântul a început să spulbere totul. Țăranii s-au risipit care încotro zicând că Satana e aproape. Oamenii în negru și alb s-au adăpostit în mașini.  De pe platformă a început să curgă sânge. Mult sânge. Și apoi totul a încremenit. Vânt, oameni, eu, tot. Am văzut cum de pe platformă sare o femeie. Goală, perfectă. Arămie. Vine spre mine. Vine la mine. Pe unde călca totul se făcea de sticlă. Mașinile cu tot cu oamenii din ele s-au prefăcut în sticlă. Apoi vântul a început să bată și mai sălbatic și toată sticlă s-a prefăcut în praf.

Când a ajuns în fața mea în minte am auzit: “Eu sunt zeul vostru suprem. Mă numiți dintotdeauna Realitatea. Eu sunt zeul negării tuturor zeilor. Am să plec în ceruri să îi ucid pe toți zeii și Realitatea va dăinui. Rămâi cu bine.”

Când m-am întors în sat toată lumea era la biserică. Preotul cuvânta și lumea îl asculta cu trup și suflet: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”