Satu Mare. Partea I

Cu toate că nu mă atrăgea idea unei escapade în vestul țării în mijlocul verii am zis da fără prea multe gânduri. “Lasă că rămân eu cu mine însumi și o să clarific pe parcurs”. Clujul era ca de obicei vara: golit de clujeni, plin cu turiști. “Oare ce or vedea și ăștia la spelunca asta!?“ Ca tot ardeleanul, nu pricep mare lucru din vuietul lumii. Îmi văd de ale mele; cu cât mai puține cu atât mai bine. Mama își împărțea anul în borcane de zacuscă, sticle de bulion, rețete de prăjituri și altele de o seama. Bătrânu, era și el auxiliar la ale mamei. Alea erau importante. Dacă ei îi strica tăiatul cepei ziua, venea el și o tăia. Apoi își aruncau priviri timide care radiau: “am rezolvat-o și pe asta”. Când era lăsat liber, adică să aibă și el timp pentru el însuși o tulea la pescuit sau la cules de ciuperci. Așa păreau toate văzute din afară. Și toți turiștii ăștia eu îi vedeam crescuți după aceeași rețetă dar cu mici, foarte mici variații. Parcă suntem toți un organ mare, asemeni unei  mâini care trebuie să învârtă roata sisifică a orașului. Și orașul trebuie să mănânce. Și fiind împărat peste satele din jur el trebuia să mănânce cel mai bine. Restul cu resturile.

Îmi place să mă las pradă gândurilor. Acum stau la auto-stop înainte de podul CFR la ieșirea dinspre Zalău. Trebuie să ajung la Satu Mare. Un prieten din timpul studenției m-a sunat să îi fac o vizită, și cine știe, dacă vremea o fi să fie bună să dăm o raită și peste graniță la unguri. Victor e ca și mine, îi place să “o ia crestul”. Când i se adună prea multe le trântește de pământ și o ia în ce direcție îl duc picioarele. Așa ne-am și împrietenit. Eu eram din Sălaj el din Stau-Mare. Amândoi studenți la Cluj. El venise să studieze că să se facă inginer în construcții de utilaje grele. Eu cercetam filosofia. Nu prea îmi ieșeau mie calculele. Fiecare clipă care se risipea mă îndepărta tot mai mult de la învățat. Orice telefon primit de acasă îmi lăsa un gol în stomac:

 – Puiuț, cum merge cu învățatul? Să ne faci mândri că știm că poți. Te iubim!

–  Și eu!

– Dacă ai nevoie de ceva, orice, să nu cumva să eziți. Să nu ajungi dator la străini.

– Nu, nu am nevoie de nimic.

– Să ne mai suni!

– Da, cum să nu. Îmi cumpăr cartelă și vă sun.

– Așa să faci!

– Vă pup!

– Și noi!

Ecoul vocilor îmi zdrobea mintea. Îmi venea să fug la biblioteca și să sparg ușa, să mă înconjor cu un zid de cărți și să nu mai ies de acolo până la următorul telefon pe care urma să îl dau săptămâna viitoare. Totul se petrecea seara după șapte. Bibliotecile erau pe închidere. Treceam ca o fantomă prin fața lor și mă îndreptăm spre cămin. Ajungeam în cameră, mă aruncam în pat și îmi lăsam mintea să se învolbure pentru că nu mai îmi era frică de leșin. Când îmi veneam în simțire mă trezeam că eram în vârful Feleacului sau în inima pădurilor cine știe pe unde. Era trecut de două dimineața, undeva în mijlocul săptămânii. Grijile începeau să se așeze fiecare la locul ei și viața părea dinou normal de grea. Atât de normal de grea încât puteam sta între oameni fără să par ne la locul meu. Știam că trebuie să mă întorc. Când colo ce să vezi, în întuneric o siluetă stătea la doi pași de mine și îmi dădeam seama că mă fixează. Când ești așa departe de casă nu îți iei cu tine ușurătatea limbii, că o limbă ușoară înseamnă o viață grea. În clipa aia eram un animal gata să urle. Cumva m-am abținut și am dat să mă apropiu. Am făcut un pas și silueta întunecată a făcut și ea un pas spre mine.

– Salut!

– Salut!

– Nu credeam că o să dau de cineva la vremea asta aici! Eu sunt Victor.

– Marius.

– Văd că nici tu nu porți lanternă.

Am zâmbit pentru mine în întuneric. “Oare are rost să îi răspund?”. Am tăcut ca și cum o persoană care tace se hotărăște să tacă mai adânc.

Tot el a continuat:

– Am început să văd tot mai bine pe întuneric. La început îmi luam lanternă apoi într-o zi am văzut un grup de oameni care aveau lanterne. M-au văzut și s-au îndreptat spre mine. Erau opt persoane. Toți băuți. Nu aveam chef de ei. M-au ținut la povești și mi-au stricat toată seară. Dacă am văzut că lucrurile stau așa m-am smuls dintre ei și am luat-o la goană. Apoi ei au început să urle și unii din ei chiar s-au luat la fugă după mine. E greu să explici așa gesturi unui om care își trăiește cele mai bune clipe ziua. Dar ție, pentru că ești acum aici nu simt că nu mi-e greu în nici un fel să îți mărturisesc toate astea deși te știu de câteva clipe.

– Continuă te rog.

– Cei care aveau lanterne fugeau după mine și instinctele lor parcă erau niște fluvii care se năpusteau tulburi și turbate asupra mea. Nu știu de ce, dar așa îi simțeam. Cum dădeau din mâini pentru că alergau luminile lanternelor mergeau în toate direcțiile. Cei fără lanterne veneau și ei însă mult mai încet.

– Îți era frică?

– Da și ba. Mă gândeam că de aveau să mă prindă orice se putea întâmpla. Da frica mare îi era din altă parte.

– Cum așa?

– Am simțit că tulburam măreția întunericului. Că așa cum orice există în lumea asta aparține pesemne cuiva, așa se poate că și în alte lumi să fie la fel.

– Și?

– Nu înțelegi!?

– Nu neapărat!

– Întunericul aparține cuiva. Uite, pomul acela de pildă, e pom pentru că noi știm că de punem lumina pe el se transformă în pom. El e pom numai în lumină.

– Dar eu știu că e pom deși îi văd numai conturul!

– Da, pentru că mintea ta e din aceeași natură cu lumina. Când îți aminteșți, aprinzi o lumină și vezi o amintire a unui pom. Dar cum ar fi dacă ai fi crescut veșnic în întuneric? Ce ți-ai aminti!? Sigur nu un pom, că nu l-ai fi văzut în veci!

– …

– Fii atent! De erai un troglodit, atingeai crengi dar nu puteai să atingi tot pomul odată cum poți să îl iei în privire cu totul și să îți muți poza lui în minte. Și de troglodit fiind ți-ar fi pus careva o pereche de ochi, ăștia de îi ai acum, și ar fi luminat pomul cum crezi că ți-ar reacționa mintea.

– Aș fi fascinat, io știu…copleșit chiar…

– Exact! Așa eram și eu, știam că nu fac bine ce fac în raport cu lumea întunericului. Întunericul ia numele de pe lucruri. El face din pomi crengi. Din oameni umbre tăcute. E ca și cum lumea stă cu ea înseși și se regenerează. Pesemne că o obosesc lumina și cuvintele. Noi maimuțele răgim spre lume, și răgind o separăm de ea înseși. O bucată primește nume, apoi lumina stă permanent pe ea. Și așa îi furăm lumii vremea pe care o are ea cu ea înseși!

– Ca tata care fuge la pescuit…

– Ha?!

– Nu mă băga în seamă, mi-a scăpat un gând pribeag. Continuă cu ce ziceai te rog.

– Așa. Deci eu fugeam ca un fugar între două lumi, ca un evadat între două țări. Și cum ăia din spate erau grănicerii unei țări așa intuiam că is și alții, ai celeilalte țări și de ce nu, posibil ai mai multor țări. Lumea luminii își trimisese grănicierii și eu ca prostul aveam lanternă la mine. Ce m-a făcut să mă smulg din mine și să fug dintre ei mă tot chema. Nu oboseam. Am auzit cum unuia i-a trosnit glezna. A urlat de durere și a spintecat ritmul pașilor celorlalți. Din patru lumini doar una mai venea după mine. Doar că venea accelerat. Simțeam cum se apropie.

– Și ce ai făcut?

– O nebunie!

– Ce anume?

– Am stins lanterna și am accelerat. Fugeam fără să văd pe unde calc.

– Și cel cu lanternă?

– Venea după mine, dar cum eu nu mai aveam lumina încetinea că trebuia să mă fixeze cu lanterna și apoi eu câștigam câțiva pași. S-au adunat curând destui cât să rămână în urmă și să se oprească. Înțelesese că de vrea să mă ajungă va trebui să își oprească lanterna și să accelereze. Și-a fixat o vreme lanterna pe spatele meu apoi am știut că a dat să se întoarcă la ai lui. Răgeau indistinct dintre razele lanternelor.

– Ce ai făcut după?

– M-am oprit și mi-am tras sufletul, apoi ceva m-a mânat înapoi spre grupul de bețivi care acum ședeau în iarbă în jurul celuia cu glezna sucită.

– Nu îți era frică că au să pună luminile pe ține și poate-poate au să te prindă?

– M-am gândit și la posibilitatea asta, dar doar undeva adânc, doar într-un colț de minte. Știam că nu se mai gândeau la mine. Că își închipuiseră că m-au speriat și că acum sunt undeva departe de tot. Am știut că am trecut o graniță. Și, ca orice graniță, asta mă aștepta cu legea ei. Și legea era simplă: fără lumină, fără nume, deci fără vorbe. Atâta vreme cât respectam legea eram cetățean deplin.

– Totul se întâmplă așa de repede…

– !?

– Mă refer la transformările minții și sufletului în timpul nopții. Nu le am înțelese că ține, sau mai exact nu am avut același proces în urma căruia am acceptat ce povesteșți tu, dar asemănările sunt izbitoare. Începi să poți face ce nu poate face nimeni…

– Exact. Uită-te la noi acum: în vârful unui deal, în adâncul pădurilor, în mijloc de săptămână. Doar noi doi. Facem ce nimeni nu face. Ori prea puțini încât să conteze pentru lumea somnului de jos.

– Scuze că te-am întrerupt. Continuă-ți te rog povestea despre grupul de bețivi.

– M-am apropiat cât se le aud distinct vocile. Erau îngrijorați pentru camardul lor. Într-adevăr, eram departe de oraș. Doi l-au ridicat și i-au trecut brațele pe după umeri și șontâc-șontâc au început să se îndrepte în direcția orașului. De îndată ce au văzut că pot înainta așa fără griji au început să vorbească depre mine. “I-ați ținut minte fața? Dacă îl prindeam îi rupeam oasele. Sigur avea ceva de ascuns, altfel de ce ar fi zbugit-o așa dintre noi.” De atunci nu mai folosesc lanternă.

– Nu simți nevoia?

– Când simt nevoia nu ies. Cumva lucrurile ajung în albia lor și începi să te asculți pe ține însuți.

– Ce a urmat apoi?

– Te referi la nopatea aceea? Sau în general?

– În general.

– Am început să fiu tot mai curios despre natura lucrurilor nevorbite, să mă uit la ele, să mă gândesc că au un nume și să mă abțin a-l mai pronunța.

– Și? Ai observat ceva?

– La început nu. Îți dai seama, îmi era frică să nu fiu de fapt nebun și să mă adâncesc ca un naiv într-o nebunie fără sens. Așa că eram și precaut.

– Precaut?

– Da, am zis că trebuie să fiu tot timpul conștient că este un proces, un proces al devenirii mele intelectuale. Procesul ăsta ca oricare altul poate da greș. Așa că în paralel îmi notam gândurile și participam la actul social. Nu vreau o lume plătită cu dispariția celeilalte. Cel puțin așa simt acum.

S-a oprit și și-a umplut pieptul cu aer. Am stat așa preț de câteva clipe apoi ne-am reglat pașii în întuneric.

– Continuă.

– După o vreme am reușit să cuprind cu privirea tot mai multe lucruri fără să trebuiască să le numesc. Nici nu mai simțeam un efort în a mă abține. Au urmat apoi apoi ansamblurile. Nici ele nu mai constituiau zone de necunoscut. Totul a devenit mai clar. E ca și cum ochii se uită din ei înșiși și nimic nu intră înapoi. Se vede convenția peste tot. Pomul de adineaori este doar o convenție. Mintea este grea că de fiecare dată duce cu ea tot bagajul asta de traducere a unei lumi în alta.

– Tautologie…

– În fine. Am început să pot ridica lumina din lume.

– Nu înțeleg exact. Intuiesc, dar poți fi mai explicit?

– Da. Dacă este întuneric și vine careva spre ține cu o lanternă, cu cât este mai luminoasă cu atât este mai orbitoare, nu?

– Da.

– Generalizează contexul respectiv. O să vezi că și Soarele este orbitor, așa fiind îți lasă doar resturi de lume. Apoi începi să fii obsedat de resturile astea. Începi să le numești, să le înveți, să îți consumi timpul deci și viața odată cu ele. Apoi mori și tot în întuneric te întorci. Nu o să fii pregătit deloc dacă stai doar în lumea soarelui. De aia pentru unii întunericul este început și pentru majoritatea este doar capăt de linie.

– Și la ce folosește știința asta a întunericului?

– Tocmai, noi suntem aici cu precizie. Noi ne aflăm lângă un astru orbitor. Ăsta este paradoxul pe care trebuie să îl înțelegem. Suntem întuneric prin natura noastră. La fel e și astrul în  interiorul lui. Așa că este despre sinele nostru și al astrului. Dacă noi înțelegem înțelege și el.

– Înfricoșător!

– Da, Soarele care și-a pierdut întunericul, stă cu ochii pe noi. Suntem la o graniță disputată.

– Da, adevărat ai grăit.

 

Soarele încingea asfaltul, o tură mare de oameni ieșea pe ușile gării. Aveau plase de rafie unsuroase, haine gri, bleumarin, maro, negre, verzi decolorate, care cum apucase să zboare ca o găină din cotețul împuțit dar confortabil în cloceala de afară. Mergeau sau se întorceau de la lucru. Un grup a trecut pe lângă mine. Doi bărbați, unu mare și unu foarte mic, trei femei și un băiat. Bărbatul minuscul căra o plasă care îl îndoia într-o parte. Avea un maiou roșu cu dungi albe în jurul umerilor. Pe unul din umeri avea tatuată o inimă cu o săgeată prin ea din care curgeau trei stropi. Numele din inimă nu am apucat să îl citesc. Bărbatul mare avea un tricou gri răsucit peste o burtă sferică și transpirată. Pe cap avea o băscuță albă cu dungi de ulei de motor (o fi mecanic). Se tot întorcea și le făcea semn femeilor să se grăbească. El se cară pe el însuși. La nevoie îi putea lua pe toți în spinare așa că nimeni nu zicea nimic. Apoi a răcnit: “Mircea, adă-i la tati o gură de apă de la mami din plasă.” Copilul a ridicat capul ca un iepure din iarbă și a sprintat printre două femei până la a treia. A băgat mâna în plasă de unde a scos apa pe care i-a darut-o tatălui înăbușit în suc propriu. Asta i-a pus mâna părintește în creștet și a dat apa pe gât. Așa, în soarele ăla turbat păreau un ansamblu statuar: cu burta sclipind ca o orfandă adusă căldurii, cu mâna pe capul copilului și cu apa în cealaltă dând drumul conținutului sticlei. Femeile au trecut pe lângă ei gâfâind. Erau încărcate cu plase ca pomul de Crăciun cu globuri. Dintr-o plasă ieșea pe jumătate o legătură de ceapă verde. Totul avea dinamica unui ritual. Și tatăl cu fiul erau acolo ca o icoană a aducerii aminte menită să amplifice ritualul. Uriașul a zdrobit sticla de plastic în palmă și a dăruit-o fiului. Mircea a zbugit-o prin spatele meu la un coș de gunoi în care a aruncat resturile rămase în lumea asta. Zeul era mulțumit. L-a așteptat, i-a întins un deget pe care copilul l-a apucat cu ambele mâini și s-au urnit. Icoana era pusă acum la păstrare în depozit.

Legătura de ceapă verde iesita din plasa femeiii căzuse dar am observat-o doar după ce grupul era demult ieșit din câmpul meu vizual. Nu știu ce mă apucase. Eram singur în Piața Gării. Oamenii se ascunseseră care încotro de căldura infernală. Nu treceau nici mașini. M-am uitat iar la legatura de ceapă. M-am dus să o iau. Era la zece metri. Mă gândeam că nu îmi place să o văd acolo. Am luat-o în mâna să o arunc la coșul de gunoi. O mașină venea foarte încet prin fața gării. I-am făcut semn și a oprit:

– Da hai odată că nu am toată ziua la dispoziție!

Am urcat în mașină cu ceapa în mână fără să îmi dau seama.

– Doamne feri măi copile!

– Ha?!

– Doară nu îi ședea cu ceapa aia în mâna tot drumul!?

– Scuze!

– Du-te și arunc-o în coșul ăla de gunoi că îți iau io alta de pe drum! Că murim în căldură asta cu ceapa aia în mașină!

Când să ies în spate ne claxona un autobuz. Linia 31, P-ta Mihai Viteazu – Baciu.

– Dă-i pace, trage ușa că se suie măgaru ăsta cu autobuzul pe mine! Îi arunca-o când ieșim din localitate.

Am tras ușa și am pornit. După ce am scăpat de ultimele stopuri de pe Corneliu Coposu m-am uitat în oglinda retrovizoare. Șoferul era un bărbat între două vârste. Avea părul pieptănat într-o parte, cărunt pe la tâmple, cu mustață lungă, ochelarist. La încheietură avea un ceas mecanic cu sticla atât de zgâriată și îngălbenită încât era clar că numai el știa și putea citit ora de pe el. Mă fixa. Am scos din rucsac o pungă în care aveam un sandwich și am băgat ceapa în ea. Am înnodat gura pungii și am băgat-o în rucsac. “Immanuel Kant cu miros de ceapă.”

– Unde te las?

– Satu Mare.

– Nu ajung până în Satu Mare.

– Până unde mergeți?

– Tășnad. Te las la Bobota că așa prinzi și spre Carei și spre Satu Mare.

– Perfect, o să iau altă mașină de acolo.

În Mera am trecut pe lângă un cortegiu funerar. Un țigan ținea de căpăstru o mârțoagă care trăgea căruța cu sicriul. În față doi baiețandri cărau prapori cu fețele unor sfinți cu priviri dure. În spate o duzină de babe și moși care păreau mai morți decât mortul care în căldură asta mai mult ca sigur se umfla în voie cât îl încăpea sicriul.

– Pe toți ne așteaptă.

– Mda.

– La ce ești student?

– Filosofie. Dar am terminat de câțiva ani. Nu mai sunt student.

– Ești profesor?

– Nu.

– De ce?

– Nu, nu predau nimic.

– Am înțeles că nu ești profesor. Am întrebat de ce nu te-ai făcut profesor dacă ai terminat filosofia?

– Aaa. Păi nu am făcut modulul pedagogic.

– Ei na. Dacă ai terminat facultatea să termini modulul pedagogic e plimbare în parc pentru tine. Nu ai vrut, e clar. Știi ce e și mai trist?

– Ce anume?

– Că tu crezi că nu ai vrut!

Tac. E clar că e monolog. Mă uit pe geam cum derulează cadru după cadru câmpuri înspinate în arșiță. “Chendremal”. Tot timpul mă surprind numele astea: “Sutor, Zimbor, Chendremal”.

– Unde lucrezi?

– La o firmă.

– Firmă, ei na. Ce răspuns e asta? Cu ce se ocupă?

– Scuze. Vinde televizoare.

– Nu te scuza. Munca e muncă și e cinstită. Doar că e păcat de tine și de truda părinților că te-au ținut la facultate să ajungi vânzător de televizoare.

M-am făcut extrem de confortabil pe bancheta din spate. Cum intrasem în viteză în mașină am intrat în spate. Așa că simțeam că am șofer personal. Oricât mă ocara bărbatul ăsta în orele de drum el era șoferul meu și de ce ar vrea cineva să își supere șoferul!?

– Eu îs inginer. Am terminat Politehnica în ‘74. Nu era cum îi acuma. Eram sute pe un loc. Examenul era examen, școala era școală. Acuma poți pica numai pe scări. Te iau ăștia și de

ai jumate de creier dacă poți plăti.

“Sutor, Zimbor, Chendremal…”, inginerul șofer era ca și Caron, mă trecea prin arșița postapocaliptică cu nume care reverberau realități demult apuse.  “Sutor, Zimbor, Chendremal…arșiță…Politehnică…examen…școală…Filosofie terminată degeaba…televizoare”. Îmi plăcea la nebunie atmosfera. Parcă eram în mijlocul unei flăcări care ne purta pe limbile ei în negurile timpului, ah da, și ceapa care era închisă în pungă și puțea ca mortul din Mera în sicriu.

– Pun pariu că nu ești nici însurat!

– Ați câștigat pariul!

– Măi copile, ce se alege de nația asta. Noi v-am lăsat o țară ipenă pe mână. Unde crezi că o să ajungă lumea asta dacă nu faceți copii?

Tăiam în viteză drumul, tăiam timpul și totuși totul părea încet. Parcă fiecare curbă se întorcea în Cluj. Și apoi iar vedeam “Sutor, Zimbor, Chendremal…arșița…”

– Ascultă, ești băiat bun, se vede pe ține. Nu lăsa anii să treacă, că o să te umplii de regrete. Amu ești bun să faci copii. Că știi ce se întâmplă? Mulți ca ține o să tot amâne și apoi o să îi apuce dorul și o să își facă prunci la patruzeci de ani.

Nu am văzut mașini pe contrasens. Hmm.

– Păi pruncii ăia o să aivă direct bunici. Și de mumăsa nu mai zic nimic. Dapoi femeia friptă întoarsă de la muncă, cu șalele zdrobite vine și se pune la tigaie și apoi se joacă cu copiii!? Ce lume a fi și aia, io nu mai zic nimic. Da de îți iei una de optșpe’-douăzeci, aia îi pe minte cu pruncu. Se tot joacă, nici nu știu de oboseală, apoi când se coace din mamă îi devine prieten bun la care poate să îi spună orice. Bagă la cap ce îți zic. Da is sigur că și ai tăi la fel fac da nu se prinde nimic de tine!

Tac, și tac. Are și inginerul ăsta dreptatea lui, dar dreptatea asta e bună în Cluj, e bună la oraș, acum suntem între orașe. Aici e lumea lui “Sutor, Zimbor și Chendremal”. Aici e albia unui război neterminat. Aici Mirciulică nu are ce căuta, nici tătânele cu burtă sclipitoare ca sfera unei vrăjitoare. Oare trebuie să reluăm războaiele astea spirituale și să le ducem la o concluzie? Izul de ceapă a început să iasă de lângă Kant. Critica Rațiunii Pure îmbunătățită cu ceapa destinului scot la orizont piatra filosofală: foamea. Războiul mațelor aduce armonia pe Pământ.

– Apoi te-am supărat destul cu moșismele mele. Ți-a fi foame! Hai să mâncăm. Fac cinste cu o ciorbă sus la Han (Hanul Drumetilor) în Zalău.

Mă tenta ceapa cu sandwich-ul dar m-am abținut.

– Mulțumesc!

A oprit la han în parcare. Zalău, o varianta luminoasă a Clujul, mult mai mic dar aspru.

– Două ciorbe de burtă și două cefe la grătar cu cartofi prăjiți!

– Ceva de băut?

– Un cola pentru mine. Tinere, tu?

– Nimic deocamdată.

– Deci, două ciorbe de burtă, două cefe cu cartofi și un cola. Ardei iute, smântână și pâine vreți?

– Nici nu se pune problema, clar că vrem!

– Așa! Zece, maxim cinșpe minute.

Masa a căzut excelent. Toate gândurile s-au prăbușit în stomac. Inginerul nu m-a mai întrebat nimic o bună bucată de vreme. Apoi am trecut de Sărmășag. Urma Bobota.

– Înainte să te las, să îți marturisec ceva: în facultate să știi că am făcut yoga. Era interzis atunci dar câte o carte mai cădea și prin mâna noastră. Apoi într-o zi cineva l-a dat pe instructor la Securitate și l-au luat pe sus. De frică să nu fim dați afară de la facultate am ars fiecare toate cărțile. Păcat că nu am apucat să citim mare lucru din ele că le-am tot amânat din cauza că aveam materie vastă la poli. Dacă pui mâna pe vreo carte din aia să știi că acolo o să găsești ce ai căutat la filosofie. Am ajuns!

– Cât va datorez?

– Nimic, dar din dar se face Raiul!

Am coborât și am stat țintuit, rămas fără șofer, fără inginer. “Sutor, Zimbor și Chendremal” erau toți trei rămași în spatele Meseșului ca niște titani adormiți. Eram în comuna lui Coposu. Am ieșit din Cluj pe Coposu și am ajuns la Coposu acasă să fac stopul. Nu am văzut bine ceasul de pe încheietura inginerului dar bănuiesc că e trecut de ora două, poate chiar trei. Am coborât la intrarea dinspre Sărmășag. Nu prea treceau mașini. Am luat-o încet spre ieșirea dinspre Supur. După o vreme am văzut un indicator la stânga pe care scria: “Centrul Cultural Șincai-Coposu.” Mi-am simțit creieul de plumb. Ăsta ar trebui să fi fost un moment solemn pentru șoferul meu inginer. Excelent că am coborât înainte de semnul ăsta. Până și eventuala liniște mi-ar fi topit creierul de plumb care apoi s-ar fi revărsat peste ciorba de burtă din burtă și dracu știe ce ar fi urmat. Totuși, m-am pus în fața semnului și am ridicat un carton pe care scria “SM”.

Prima mașină a oprit. O Dacia Logan albă cu un șofer îmbract în tricou gri.

– Satu Mare?

– Da.

– Hai.

Șoferul asta nu era deloc vorbăreț. M-am pus tot pe bancheta din spate. Mi-am pus rucsacul sub cap și am adormit. Nici măcar nu i-am văzut bine fața înainte să adorm. Am simțit după o vreme că oprește. Am întredeschis ochii. Oprise tot pentru un autostopist.

– Până unde?

– La Beltiug.

– Hai!

Autostopistul era insolat. Nu a zis nimic. S-a pus pe scaunul din dreapta șoferului. A luat somn.

Iar frână.

– Am ajuns!

– Mulțumesc.

Beltiugeanul i-a întins pe geam o bancnotă făcută fișic. M-am intors sa îl văd: s-a băgat la umbra unui copac de pe margine.

– Dacă nu te superi am de făcut un comision la Ardud. Durează vreo treizeci de minute.

– Ok.

Am ajuns la Ardud. Omul meu semăna cu o hribă. Mic, îndesat super energic. S-a dat jos din mașină și a plecat. I-am observat silueta din spate: “hrib”. Am deschis geamurile din spate și am căzut într-un somn adânc. Când m-am trezit era seară. Hribul nu se mai întorsese. Deși panicat, am simțit nevoia să fac o glumă cu voce tare: “A prins careva hribul cât porcul și l-a făcut tocană.” M-am dat jos și am început să mă îndrept spre ieșirea dinspre Satu Mare. Nici țipenie de om pe stradă. Parcă era mai cald. Eram atât de transpirat că îmi închipuiam că îs într-o sticlă care arăta ca mine. La ieșire, pe dreapta, era “Cetatea Ardud”, locul de veci al prințesei Vilma. Săraca făptură. M-am gândit la Vilma și dracu știe de ce dar o foame incredibilă m-a lovit. Am intrat pe domeniul cetății și m-am pus la umbra unui turn. Răcoare de mormânt. Am scos merindea și ceapa și am început să mănânc. Mă bucuram că exist. Și dintr-o dată o tristețe fără margini m-a cuprins. Vilma, fantoma pe care trebuie să o săruți de trei ori să te lase în viață. Am mâncat ceapa, oare o să mă lase să o sărut? Vilma, un soi de Elena din Troia, închisă în celula ei înghețată și întunecată din adâncurile Ardudului. “Simt că o să fac o prostie…” Prea târziu. Îs deja pe drum înspre un magazin. Intru în primul ABC:

– Un suc rece, lumânări și chibrite!

– Ce suc?

– Orice!

– Cum adică orice?

– Scuze, de portocale.

– Sifonat sau nesifonat?

– Aveți oare și un topor?

– Tinere, sunteți drogat!?

– Sifonat!

– Vă bateți joc de mine!?

– Scuze, e din cauza căldurii: vreau un topor, e pentru bunicul meu, o duzină de lumânări, chibrite și un suc sifonat de portocale.

– Cincizeci de lei!

– Mulțumesc!

– Aveți nevoie de pungă?

– Nu, mulțumesc, o să le pun în rucsac.

– Care rucsac?

Îmi lăsasem rucsacul la umbra turnului.

– Da, vă rog să îmi dați și o pungă.

– Un leu.

– Poftiți.

– Sigur sunteți bine? Nu v-am mai văzut pe la noi.

– Sunt în vizită.

– La cine?

– La un prieten.

– Cine mai exact?

– În Satu Mare.

O liniște de mormânt. Am luat toporul cu punga pe coadă și am ieșit din magazin. Când m-am uitat în spate femeia de la ABC era în ușă cu mâinile pe șolduri. M-am mai uitat odată, tocmai ce termina de făcut o cruce, a dat a lehamite din mânuța grăsoasă și a intrat înapoi vizibil deranjată de văpaia de afară.

 

Când am ajuns la cetate era deja întuneric. Nu era nici țipenie de om. Am spart ușa turnului cu toporul. Mă întristase că a trebuit să fac acest lucru, dar eram hotărât să cobor în pivniță să o salvez pe Vilma. Când am intrat în turn era beznă. Am aprins o lumânare. În aer era un miros greu, sulfuros. Am coborât o scară. De la curentul de aer lumânarea de la intrare se stinsese, am călcat în gol și am simțit că alunec într-un hău nemărginit. Am auzit voci, multe, indistincte. Apoi o voce clară:

 – Uite toporul!

 Era vocea vânzătoarei de la ABC. Nu vedeam nimic. M-am îndreptat în direcția opusă vocilor. Curând se auzeau doar ecouri. Deși înaintam în întuneric, păruse că aveam viteză enormă, curând nu am mai auzit decât un ecou extrem de îndepărtat. Eram speriat. Ce fusese în capul meu? Și unde naiba mă aflu? Cu fiecare pas se face tot mai rece. Am căutat ziduri dar nu am găsit nimic. Pare că sunt într-un spațiu întunecat extrem de vast.

M-am învârtit în vastitatea aceea întunecată până mi-am pierdut simțirea. Eram îmbrăcat doar cu un tricou cu mânecă scurtă. Am început să tremur din toate încheieturile. Nu mă mai țineau picioarele așa că m-am așezat pe jos. Mi-am amintit de chibrituri. Am aprins un chibrit; era atât de vast și întunecat încât lumina era înghițită imediat. Lumina se reflecta doar de pe mâinile mele. Erau vinete de frig. Am țipat și nu s-a auzit nimic. De nervi și frig am început să alerg într-o direcție. Totul era perfect plat. Nu mă loveam de nimic. Simt că nu mai pot. Am tot aprins chibrite până mi s-a făcut rău de la mirosul de fosfor pentru că stăteam cu fața extrem de apropate de flacără să mă încălzesc. Am leșinat.

– Haida-ți la apă!

– Venim!

– Venim!

Am auzit dintr-o dată trei voci. Când am deschis ochii a trebuit să îi închid de îndată la loc atât de orbitor era soarele. Eram întins pe burtă. Pământul ardea de cât de înfierbântat era. Mâinile îmi erau cojite de arsura soarelui. Lângă mine erau toate chibritele arse. Când însfârșit mi-am putut lua mâinile de la ochi am văzut o femeie dolofană însoțită de doi lungani fugind spre un pod. M-am luat și eu într-acolo. Erau atât de bucuroși încât nu mă observaseră. Când m-am uitat în jur nu era nimic în afară de un râu enorm și un pod peste el. Nici urmă de copac, stâlp sau orice altceva. Pămâtul era țeapăn, plat și ars. Îmi era extrem de sete. “Sucul de portocale sifonat.” Și am început să râd în sinea mea.

Când am ajuns la pod grasa le făcea agitată semn lunganilor. Îi ruga cu o voce pițigăiată ca unul din ei să se pună în dreapta ei și celălalt în stânga. Distras fiind de ei nu conștientizasem cât de adâncă putea fi albia răului. Apa era undeva la douăzeci de metri sub nivelul malurilor. Însă era extrem de limpede și adâncă. Nu i se vdea fundul.

O frică teribilă mă cuprinde. Ttrebuie să mă așez și să mă prind de ceva. M-am pus pe pod și m-am prins de un stâlp de la balustradă. Înaintam în genunchi țînându-mă de fiecare stâlp. Cu cât mă uitam mai mult la apă cu atât îmi era mai frică. Ajunsesem să mă târăsc pe burtă ca nu cumva să pic în apă. Atât de sus părea că îs din cauza limpezimii apei.

Grasa bătuse din palme de fericire și se uita când la apă când la lungani. Deodată lunganul din dreapta puse un picior pe balustradă și sări în apă.

Acum, ceea ce a urmat e greu de descris. Când lunganul atinsese apa un trosnet de oase tăiase liniștea văzduhului. M-am uitat printre zăbrelele balustradei și am văzut cadavrul cum plutea și parcă se bătea de bolovani. Apoi sângele se întinsese rapid de la locul de impact până la malul drept. Grasa și cu celălat lungan coborâseră pe faleză și intrau în apă. Apa era nesemnificativ de mică. Fundul râului era de sticlă. Pietrele erau de sticlă. Ceea ce te păcălea crezând că apa este extrem de adâncă.

M-am ridicat pe picioare și am trecut pe malul celălalt. Era extrem de cald. Aerul era de jar. Când m-am întors să văd ce fac cei doi cu cadavrul râul nu mai era acolo, nici râul, nici podul, doar vastitatea aceea pârjolită.  O fi insolația care îmi joacă feste. Nu mai pățisem așa ceva în viața mea. Mi-am dus mâna dreapta la ochi să îmi fac umbră, cumva cumva trebuia să pot pătrunde cu privirea orizontul. În acceași clipă am simțit cum o mâna îmi ia mâna dreaptă. Din cauza căldurii mâinii am simțit o plăcere erotică nemaiîntâlnită. Inima a început să se liniștească și văpaia aerului se domolise. M-am trezit zicând:

– Însfârșit ești aici precum inimia îmi este în piept.

Nimic altceva nu îmi trecea prin minte. Era o femeie. Extrem de suplă, cu pielea albă ca marmura, părul negru, lung până la brâu. Însă îi era dat peste chip. O iubeam și nu îndrăzneam, mai mult, nu simțeam nevoia să o rog să își dea la o parte părul de pe chip. Dintr-o dată am simțit că mă strânge mai tare de mâna și sentimentul acela de iubire se întețise. O căldură extrem de plăcută radia din mâna ei în tot corpul meu. Nu doream să se oprească. Tot ce mi-aș fi putut dori de la o femeie era acolo. Nu doream să fiu altundeva. Am fixat cu privirea palmele noastre încleștate și ele s-au făcut transparente aemeni râului de odinioară. Prin ele am văzut imagini infernale.

– Acesta este chipul Iadului. Uită-te bine. Moartea și iubirea în iad sunt una și aceeași ființă.

Îi auzem vocea în minte și stăteam ca hipnotizat. Vintrele îmi erau pline de plăcere. M-a strâns mai tare de mână și am căzut cu totul în acel Iad. Totul gemea de plăcere. Oamenii erau executați și în același timp gemeau de plăcere. Sângele lor se prelingea în flăcări și  totul se prefăcea în sticlă.

– Da, sângele păcătoșilor se face sticlă în Iad. Privește acolo, acela ești tu!

Când m-am uitat eram eu țintuit pe un grătar desupra unor limbi de foc, râdeam de plăcere. O femeie era în spatele meu, avea atașat la brâu un obiect în formă de organ sexual înroșit în foc pe care mi-l îndesa în fund. Râdeam în timp ce eram sodomizat și flăcările îmi devorau corpul.

– Asta vrei?

– Ce este asta?

Inima începea să mi se răcească. Voiam să îmi smulg mâna din strânsoarea ei; zadarnic.

– Moartea și iubirea sunt una și aceeași ființă în Iad. Tu mă iubești!

Voiam să zic nu, dar nu puteam. Am început să plâng, voiam să o sărut dar era cu neputință. Parcă eram paralizat. Tot ce era viu în mine era mâna accea.

– Tu mă iubești!

O iubeam și mă transformam în sticlă. Trebuia să ies din strânsoarea ei. Și atunci mi-am dat seama că trebuie să îi zic că nu o iubesc. Că pur și simplu m-am înșelat, că sunt doar un înșelat. Un om mărunt, de deasupra Iadului. Măreția mea încă nu s-a arătat.

– Oameni mărunți ca ține au fost și strămoșii mei. Erau mici și muritori. Odată unul din ei a zărit focul și și-a dat seama că flacăra oricât de mică ar fi se bate deodată cu tot întunericul. S-a dus acasă și s-a închis în întuneric. A aprins o lumânare și a văzut forța cu care flama trăia, cum mușca din întunericul absolut. Focul are dorința nestăvilită să consume tot ceea ce îl înconjoară. O bucurie nesfârșită i-a umplut sufletul. A tot hrănit lumânarea ani de zile fără a zice nimănuni nimic. A vrut să vadă cât poate trăi focul. Apoi văzând că nu are moarte a luat în suflet bucuria asta. A încetat a mai îmbătrâni,curând toți din generația lui erau morți. Lumea nu putea trăi cu gândul că acestui om nu îi mai este hărăzită moartea. Așa că într-o zi s-au înțeles și s-au dus la el în fața locuinței. Omul trăia simplu. Avea un bordei. “Ce ne ascunzi acolo, cum de nu îmbătrânești asemeni nouă? Nemaivăzută este tinerețea ta.” Văzând omul că este înconjurat i-a chemat rând pe rând și le-a mărturisit misterul locului. Cum din foc își ia bucuria și cum bucuria îl ține tânăr. Dar nu a trecut mult și tot satul acela a rămas tânăr, de nu mai făceau nimic în afară de a se uită la flama nemuritoare.

Câmpurile au fost înghițite de vrejuri, și în jurul satului s-a înfăptuit un desiș atât de puternic că razele soarelui nu mai intrau deloc. Sătenii își săpaseră în adâncuri tuneluri de unde scoteau grăsimea pământului numai cât să țină focul veșnic. Au ajuns atât de adânc în măruntaiele pământului încât i-au simțit căldura acestuia și s-au speriat. Au văzut că bucuria nu e demnă de viața pe Pământ, că însuși Pământul are în el o lumânare și că viață veșnică pe Pământ nu e menită să fie acolo. Că nimic nu urmează eternității flamei, că ea trebuie eliberată. Dar era prea târziu. Și iar sau adunat oamenii în mijlocul minei celei mai adânci și largi și au grăit așa: tu focule, curmă-ne suferința asta fără sfârșit, că ne-am umplut de o bucurie străină nouă, bucurie din care nu pricepem nimic. Și atunci focul le-a zis să se arunce toți în foc. Acela a fost începutul Iadului. Cine se aruncă în focul bucuriei se face sticlă. Întocmai că lumânarea. Ceea prin ce se poate vedea. Prin foc nu poți vedea, dar prin apă și aer poți. Invățămintea lumânării asta a fost: flama te bucură să poți trece durerea, și durerea te face să te împietrești. Și așa se mișcă lumea din ea înseși. De la bucurie la durere la împietrire. Eu te iubesc și iubirea mea o să îți împietrească inima, nu vei mai putea iubi pe nimeni în veci.

Am simțit un entuziasm enorm, o eliberarare din strânsoarea aceea arzândă și inima a început să îmi bată tot mai tare. Am clipit și m-am trezit în mijlocul Someșului în plin oraș. Eram în apă până la brâu. De pe mal o bătrână îmi strigă:

– Nu te duce mai departe că te înneci!

Am tresărit și am fugit la mal. M-am așezat și am început să plâng. Eram în mijlocul orașului în Satu Mare. O nostalgie necuprinsă îmi învăluia toată ființa. Am ieșit pe stradă. Lumea se uita la mine ca la un drogat. Eram cu hainele sfâșiate, apa curgea de pe mine. Unghiile la picioare îmi erau crăpate. Când am trecut pe lângă o vitrină mi-am văzut chipul, eram  tumefiat. M-am dus la Victor. Când m-a văzut s-a îngrozit.

– Unde ai fost? Toată lumea te caută!

Nu știam ce să îi zic.

– Lasă-mă să fac un duș.

– Bineînțeles.

Când am ieșit i-am povestit prin ce am trecut. S-a dus în camera de lângă și s-a întors cu o lanternă:

– E cu acumulator!