Nimic nu se compară cu cerul de octombrie. Apartamentul meu cochet a devenit dintr-o dată un ochean spre o lume mai bună. Am biroul la geam și cum locuiesc la ultimul etaj vad orizontul fără opreliști. De când am cumpărat locul ăsta cred că am devenit melancolic. Nepotrivit cu totul meseriei mele. Sunt inginer, cică ar trebui să fiu cu picioarele pe pământ și eu tocmai mă bucur de rozul și albastrul apusului de octombrie care îmi invadează bârlogul. Sunt literalmente cu picioarele în aer. Oare dacă m-aș trezi într-o zi și nu aș mai ști că sunt inginer dar în rest să fie totul la fel ce ar mai rămâne?

Pentru o clipă m-am cutremurat. Mi-am amintit de vizita lui Marius de acum cinci ani. Culmea, durase o zi. Să fie posibil ca de atunci în afara muncii să nu îmi mai fi rămas nimic altceva? Cinci ani de zile nu am fost decât inginer și atât? Îmi achitasem creditul ipotecar pentru apartament, slavă cerului părinții îmi erau sănătoși. Mai mult, cu colegii de la locul de muncă mă aveam bine de tot. Nu era sfârșit de săptămână să nu dăm o fugă în natură, să desfacem o bere la un grătar. Aveam o viață, dacă nu de invidiat măcar, lipsită întru totul de griji. ”Și totuși, ce ești dacă nu ești inginer?”

Întrebarea, pe cât de stupidă părea, aducea cu ea un iz de schimbare, ca atunci când miroși primăvara în mijlocul iernii și știi că nu poți decât să aștepți; să aștepți să poți avea dreptate.

Eram terifiat. Chipul lui Marius tumefiat și mărturisirile lui îngrozitoare mi-au sporit bătăile inimii. Am încercat să mă concentrez pe altceva, da, rozul și albastrul cerului. Acum erau duse după orizont, ele bucurau pesemne ochii altui inginer sau poate ai unui poet inconștient. Cerul meu era acum doar roșu aprins, și în capătul limbilor de foc se anunța frigul nopții. Aveam nevoie de lumină în viața mea. ”Lumină…”

Am pus mâna pe telefon și i-am sunat pe Gabi și Mona, doi colegi de muncă, erau soț și soție. Mă întâlneam aproape zilnic cu ei, așa că telefonul meu la lăsatul serii nu ar fi trebuit să pară ne la locul lui.

”Alo?”

”Alo, Gabi?”

”Da. Cu cine vorbesc?”

”Sunt eu, Victor!”

”Ești bine omule!?”

”Da, de ce?”

”Vocea, nu te recunosc, în fine…”

”Ah, am alergat pe scări și oi fi rămas fără suflu.”

”Bănuiesc că vrei să ieșim în oraș.”

”Da, da, veniți?”

”Stai o secundă să întreb. E Victor, zice să ieșim la o bere. Du-te tu liniștit că am apucat de am pus oalele pe foc…”

…

”Vin doar eu, Mona nu poate. La cât vrei să ne întâlnim?”

”Opt?”

”Bun, vin eu la tine.”

”Perfect!”

Am închis telefonul, m-am îmbrăcat și am ieșit. Nu mai suportam să stau locului. ”Nu sunt doar meseria pe care o practic!”

Era joi, zi de beție în orice oraș din Transilvania. Joia le vin oamenilor gânduri, gândurile alea de se lipesc de minte și nu mai poți să te prezinți în fața oamenilor la lucru cu ele. Îți fac grimase și te pun într-o poziție de vinovat. Exact așa cum se simțeau oamenii după Revoluția din 89 când vedeau un polițist. Dacă erau șoferi se adânceau puțin în scaun să pară mai mici. Or fi zis și foștii milițieni, polițiști fiind, că Revoluția chiar a fost revoluție, progresul a fost spontan întrucât mașinile au ajuns să se conducă singure. Ajunge să te simți vinovat pentru că exiști și totul se automatizează.

Așa și eu, mă conduc singur, ca o Dacia 1310 dotată cu kit-ul ”Revoluția 1989” în postcomunism; fără mine, fără minte. Mă uit pe ceas, mai era jumătate de oră până la opt seara. Trebuie să mă întorc acasă că o să apară Gabi. Pfff, nu cred că am să-i pot zâmbi. ”Am dat-o de gard!”

Când m-am pornit spre casă mi-am dat seama că sunt prea departe să pot ajunge în timp util. ”Gabi o sa ajungă, o să sune la interfon și o să se supere că nu îi răspund.” Am pus mâna pe telefon și l-am sunat. Nu voiam să transform seara în povești despre mine, dar era prea târziu.

”Alo? Gabi?”

”Nu, Mona aici. S-a întâmplat ceva!?”

”Îs eu Victor!”

”Mi-am dat seama. Gabi nu e cu tine?”

”Nu.”

”Păi nu trebuia să vă întâlniți?”

”De aia am sunat. Că am apucat de am ieșit din casă crezând că o să își ia telefonul cu el. Și uite că l-a lăsat acasă.”

”Tu unde ești acum?”

”În fața casei.”

”Și Gabi?”

”Nu e aici.”

”Poate a plecat în locul în care mergem de obicei la bere. Du-te eventual acolo, poate s-a dus acolo, e prea frig să stai locului.”

”Ai dreptate. Seară faină!”

”Seară faină!”

Am pornit spre crâșma cu pricina. Un băruleț care imita fără prea mult succes zecile de baruri din Cluj-Napoca. Trebuia cumva să îi convingi pe absolvenții de le Universitatea Tehnică din Cluj să se întoarcă în Satu Mare. Dar totul era o copie de gradul optzeci și opt. Barmanul, voia în America, dacă nu în Vest, dacă nu măcar în Cluj. Acum era în Satu Mare, ca un urs la circ. Rar, fără gheare, fără dinți. Plus că ne cunoștea pe toți, mereu aceeași plictisitori. Povesteam despre studenția din Cluj și visurile de atunci. Patronul era și el mereu pe zonă. Mai avea câteva săli de nunți, și își aducea acolo potențialii mușterii. Le prezenta Luna de pe cer din meniurile și ofertele lui. Era plin de mere pădurețe la gură. Un om versat întra-le dinamicilor din Satu Mare. De obicei corporatiștii din Cluj care se trăgeau din Satu Mare își făceau nunțile la el. Era recomandat, mai ieftin și aproape bun. Bărulețul ăsta era ca un aeroport care te păcălea că încă ești student și că încă o iubești pe viitoarea soție care acum mai are douăzeci de kilograme de iubire în plus față de studenție. Și încă două sute de kilograme de părinți și încă zece tone de neamuri la nunțile, botezurile și înmormântările cărora vei fi obligat să participi și să cotizezi. Un orizont ticsit cu evenimente. ”Îs rău degeaba; bieții oameni. Doamne ajută!”

Poate pentru ei acest orizont este ca apusul de octombrie pentru mine.

”Doamne ajută!”

De data asta mi-a ieșit cu sunet.

”Doamne ajută!”

”Doamne ajută!”

Diferiți mușterii, inclusiv patronul și viitorii miri cu care ședea la masa mi-au răspuns cu ”Doamne ajută!”. Satu Mare era dintr-o dată confirmat de nicăieri ca fiind purtătorul stindardului bunei omenii; patronul fusese scutit, datorită inoportunității mele, să mai înghită un măr pădureț, profitase pe moment înlocuind rictusul cu un zâmbet mai domol, ca atunci când te duci în vizită și îți miros picioarele dar ești scutit să te descalți.

”Salut Victor! Ce îți pregătesc?”

”Salut Nicu! Un ceai de mentă te rog că m-a apucat frigul de oase.”

”Imediat!”

”Auzi, nu l-ai văzut pe Gabi, trebuia să ne întâlnim și și-a uitat telefonul acasă. Tocmai am vorbit cu Mona. Părea puțin îngrijorată.”

”Nu, ești primul din trupa voastră.”

”Mersi!”

”Stai liniștit, nu se pierde nimeni în Satu Mare!”

Am zâmbit, dar mintea mea sărea de la una la cealaltă. Când povestea lui Marius, când mutra anostă a Monei mâine la muncă. Și Gabi desigur dezamăgit, doar eu l-am sunat.

”Poftim ceaiul. Am pus lămâie și miere cum îți place.”

”Nicule, ești ca pansamentul pe rană.”

”Așa a zis și nevasta până rana s-a vindecat și apoi a plecat cu altul.”

Nu am putut râde știind că e adevărat. Maria, fosta nevastă l-a lăsat de căruță. Bietul om nu și-a mai găsit puterile să plece. Voiau să ajungă amândoi în America, de aia s-au întors din Cluj în Satu Mare, era mai ieftin și pe moment le convenea de minune. Au tot strâns și agonisit să poată garanta, apoi ea s-a plictisit și l-a lăsat pentru un șofer de tir.

”Auzi, da-mi și o bere nefiltrată să nu te mai bolunzesc.”

Am luat berea și ceaiul și m-am pus într-un colț mai întunecat. Vedeam toată sala fără să fiu neapărat observat. Să tot fi trecut vreo oră când îl văd pe Gabi că intră și se îndreaptă spre bar. Ia o bere și vine drept la mine.

”Dapoi ce naiba e în capul tău Victoraș? Să mă lași tu ca pe un câine în fața blocului. Nu ne-am înțeles că vin la tine la opt? Paștele măsii că m-am umplut de frig.”

Nu știu de ce dar nu puteam zice nimic. Am ridicat berea și am dat să ciocnesc. A dat și Gabi mecanic dar că gestul meu a fost atât de neașteptat încât grăbindu-se să îl întâmpine a dat atât de tare încât a spart ambele sticle.

Spuma a sărit în toate direcțiile și chipul meu s-a întâlnit cu chipul patronului. I se citea pe față dezamăgirea: ”Victoraș, m-ai pus să mă descalț de față cu mirii și o să vadă că îs cu ciorapii împuțiți…”

Pe când am apucat să îmi termin gândul Nicu deja trăsese cioburile de pe jos cu o mătură și un făraș și se întorcea cu două beri proaspete.

”De la miri.”

M-am uitat și am văzut chipul de veverițoi imberb care era cu sticla în mână:

”Eu și Violeta vă mulțumim. Cioburile aduc fericirea!”

Gabi, om de lume a ridicat iute berea și și-a descărcat pieptul de năduful de care bănuiam că ar trebui să mă simt vinovat.

”Casă de piatră!”

Am mormăit și eu ceva neinteligibil după care m-am adâncit mai tare în conul de penumbră.

”Omule, ești bine? Încep să îmi fac griji.”

”Aha…”

”Cum adică aha!?”

”Păi ce vrei să mai zic. Eram nerăbdător să ne vedem și de bucurie am ieșit mai repede. Apoi m-am luat cu gândurile și uite, suntem unde trebuia să fim. Apropos, sun-o pe Mona. Ți-ai uitat telefonul acasă.”

”Da-i pace. M-am întors acasă să îl iau. Ascultă-mă, mie îmi poți zice orice, că ne știm de atâția ani, da să nu te apuci de mărturisiri din astea la lucru. Auzi tu: m-am pierdut pe gânduri.”

”Cum adică!?”

”Nu vreau să te supăr, da ai o reputație de apărat. Ești harnic, de încredere. Lumea se bazează pe tine. Îți zic io de ce ai nevoie!”

”Luminează-mă măria ta!”

”O femeie!”

”Păi așa zici de parcă ar fi pe toate gardurile femei după placul meu.”

”Cine alege la urmă culege!”

”Ce dracu mai e și asta!?”

”Nu eu am zis-o prăpăditule, e proverb din popor. Nu l-or zis ăia degeaba.”

Mi-am golit berea. Îmi ziceam în sinea mea că nu o să scap nejudecat, așa că mai bine să mă prefac într-o epavă aflată pe fundul unei mări fermentate.

”Încă două!”

”Asta e Victorașul meu!”

”Doamne ajută Găbiță!”

I-am văzut ochii negrii vicleni, grăbiți să curgă pe aburii de alcool. Știam că nu o să scap așa ușor.

”Mă, prăpăditule, nu mai fi așa aerian. Că nu facem avioane la fabrică.”

”Adică?”

”Mă, tu ai văzut cum se uită Anca la tine. Mă, nu e fată rea. De nu îți place de ea nici Simona nu e de aruncat. Te sorb din priviri și tu nimic. Toată ziua meșterești. Dracu te știe. Tu îți știi pomina, nu mă bag.”

”…”

”Mă, de când îi lumea și pământu aista bărbatul so dus la femeie. Ce dracu tăt aștepți. Nu mai tăt sta, că îți trece vremea. Io de nu aș fi cu Mona, he he, ce le-aș mai curenta și pe Anca și pe Simona.”

”Păi, eu cred că la cum vorbești ești mai fript ca mine.”

”Mie nu mi rușine să spun. Că și Mona, o ajuns o capră de pomină. Tătă ziua face ciorbe. Suntem doi în apartamentul ăla și asta tăt face zame. So lungit Victoraș treaba cu Mona ca o zamă. Dapoi ce să și fac!? Fodor, îl știi tu, ăla de lucră la Tibi, e maistru el la strunguri.”

”Da, ce-i cu el!?”

”Mna, ăla o spus că își bagă aia în ea de viață și mere la curve la Dej. O mai spus că de vrem ne ia cu el la salar.”

”Și nevastă-sa!?”

”Apoi de e ca Mona, nu au decât să tăt facă ciorbe până or îneca și peștii din Someș cu ele. Io îs sătul să fiu asistent-bucătar.”

”…”

”Asistent-bucătar. Hmm, ar trebui să o patentez asta.”

”Eu zic să nu mai asculți pildele lui Fodor. Că e mai deștept strungul ca el.”

”Mă Victoraș mă, vezi tu, de aia îmi place de tine. Tu tăt timpu zici ce ai pe suflet. Da poți și tu recunoaște că de aia îi și muri singur.”

S-a ridicat cât era de mare și m-a strâns în brațe. Apoi s-a uitat spre public; mirii și patronul erau demult plecați, mai erau două cupluri, îi știam din vedere, Nicu, care stătea plictisit cu coatele pe tejghea și se uita la un televizor spânzurat de tavan.

”Tare drag mi prăpăditul asta.”

M-a mai strâns odată în brațe, s-a întors spre ușă și a luat-o cu capul înainte bălangănindu-se. Fuga bețivului spre casă. Fugea bietul om spre ziua de muncă de mâine. Încă o zi, încă o ciorbă.

Zici că Gabi a dat tonul. Cuplurile s-au ridicat ca hipnotizate, ei s-au dus la bar, i-au platit lui Nicu. Ele se tot îmbrăcau. Erau beți toți patru. S-au dus ca Gabi, cu capul înainte în ciorbă.

“Stai cât îți cade bine Victore!”

“Mă duc și eu.”

“Noapte bună!”

“Noapte bună!”

La ora două dimineața cuvintele nu mai rezonează. Doar ecoul rămâne din ele. Și ecoul ăsta îți dă gaură în inimă și vrei pe cineva cald lângă tine. Alcoolul mă târăște în lumea idealurilor. “Oare doi oameni care se iubesc trebuie să își fie de folos unul altuia? Te iubesc! Te iubesc! Îmi lipsești, fii caldă pentru mine oriunde te-ai afla. Gândește-te la mine! Uită-te la cer, speră!”

Stăteam așa în pragul birtului cu inima sperând la dragoste când am simțit o mînă fermă strangîndu-mă de umărul drept. Nu a zis nimic și a trecut ca o umbră dizolvându-se în ziua de lucru de mâine. Ziua aia blestemată, care pregătește paturile ca pe sicrie. Și patul meu este luminat de ziua de lucru de mâine. Nu pot iubi în lumina asta sinistră.

Răceala vieții unui bărbat începe când se mută din slujba iubirii în vrajba muncii. “De ce Doamne mă întorc în casa goală, în patul rece? Nu ți-e milă de atâta iubire mâncată în frigul absurdului?”

Cumva am ajuns pe malul râului. Apa era limpede, atât de limpede că o puteai distinge în întuneric. M-am uitat la apă cum reflectă lumina portocalie a străzii. Mi-a făcut bine fără să pot zice cum și de ce. Mi-au curs pașii pe diferite străzi. Încercam să ajung acasă, în pat. Trebuie cumva să pot traversa noaptea asta. O să fiu observat și judecat. O să fiu simțit. O să nu mai fiu…

Bag de seamă că mă învârtisem ore în șir. Cumva am ajuns în fața casei. Am sunat la interfon. “Dă Doamne să fie ea! Să fie somnoroasă și mofturoasă, supărată că am ajuns târziu mirosind a bere și birt. Să nu zică nimic și eu să mă preling pe urma ei caldă. Și patul să nu îmi fie mormânt. Dă Doamne!”

Am stat așa ascultând cum interfonul sună în noapte și am pufnit în plâns. Plângeam înăbușit în fața unui interfon care urla mai departe, în groapa viitoare care are să îmi țină oasele cum m-a ținut mama în pântec.

M-am trântit în pat. O carne pedepsită menită să tacă și să lucreze. Am căzut în mine și m-am trezit cu periuța de dinți în bot. Din interiorul capului, de pe capătul măselelor îmi tot aud periuța. Deja intrasem în birou. Mintea îmi era acasă în oglindă. Nu puteam zâmbi cu sunetul ăla de periuță. Salutam din cap ca un polițist.

La lucru trebuie să știi ce faci. Dar nu trebuie să înțelegi. De aia oamenii prețuiesc înțelegerea, pentru că nu există. Dacă ar exista precum e povestită oamenii ar omorâ-o și locurile de muncă s-ar numi locuri de omor. Cu trei ore de somn la bord am atacat ziua de vineri. Ce aveam de făcut era ca vremea, cînd greu și insuportabil, cînd ușor ca o adiere de vînt de primăvară timpurie. Azi era mai ușor pentru că majoritatea avuseseră nopți arse în alcool asemeni mie. Era solemn ca o față bărbierită pentru înmormântare.

“Grețică?”

“Hei, Gabi!”

“Ce fac băieții deseară, ia zi Victoraș?”

“…”

“Cui pe cui se scoate!”

“Uite-l și pe Fodor!”

“Seară grea tovarăși?”

“Pentru unii mai grea decât pentru alții, nu-i așa Victor?”

“Cum aș putea contrazice o somitate!?”

“A zis și Nelu că vine.”

“Bine mă Fodore, da iară facem cârnățărie!?”

“Apoi mna…io v-am zis, da voi nu vreți să înțelegeți…”

“Bine, bine, ne auzim deseară la birt. O zis Nicu aseară că pune berile la rece!”

“Deseară atunci.”

“Deaseară!”