Este ora cinci dimineața. Aerul este încă proaspăt. Mă duce cu gândul la o excursie în care am fost în clasa a cincea. Am fost cu toată Școala; ce bucurie! Îmi aud gândurile în ritmul pașilor pe dalele umede de pe strada Horea. Mintea mea de adult nu se poate abține și cădem toți, eu, problemele și bucuriile mele, ale apropiaților, eu și trecătorii, toți cădem în Peștera Urșilor. Suntem clasa a cincea de la școala de la mina din Sărmășag. O clasă mutant în care sunt prezenți cerșetorii de la Gara Cluj-Napoca, prostituatele care se retrag pentru o cafea în birturile cu jocuri de noroc, măturătorii trăgând deznădăjduiți tomberoanele după ei. O prostituată trecută se uită direct la mine din gura peșterii.
– După mine vă rog. Atenție la stalagmite și stalactite copii. Le-au luat milioane de ani să ajungă așa. Nu ne-am dori să fim noi cei care le rupem sau călcăm în picioare, nu-i așa? Veniți după mine. Aliniați-vă! Și tocurile ei bat nemilos în calcarul peșterii.
În fața mea este o bătrână fără un picior. Are fixată de ciotul de os o țeavă la capătul căreia și-a pus o bucată de cauciuc. Se mișcă anevoie și respiră extrem de gălăgios. Îmi vine să trec pe lângă ea, mergem mult prea încet, însă îmi este teribil de frică de prostituata erijată în ghid turistic care se află la doi pași în față. Înaintăm, nici nu mai știu de când. Aerul este extrem de curat, parcă de la începutul lumii, parcă este ceva după care plângem de îndată ce ne naștem. Nimeni nu zice nimic, doar ne adâncim în măruntaiele pământului. Ceva nu este în ordine, trebuie să ajung la gară. Dau să mă întorc dar culoarul este mult prea strâmt și alaiul interminabil.
– Maică, fii bun și vezi de mai am bucata ceie’ de cauciuc în țeavă că tare mă supără șalele.
Baba se puse pe spate și ținea țeava îndreptată spre fața mea de parcă mă țintea. Tot alaiul s-a oprit așteptând o reacție din partea mea.
– Nu mai este nimic, mătușă. Țeava e goală. Și fără să mă pot abține am urlat. Da, am urlat:
– Vreau să ajung la gară în Cluj!!!!
– Îi ajunge maică, îi ajunge și la Cluj, da vezi amu de om face cumva cu țeava ceie că zici că îmi curge tăt sufletul pe acolo. Și iar își mișcă țeava parca țintind între ochii mei.
– Și ce să pun în locul cauciucului că nu îl găsesc!?
– Vezi colea în straița de rafie. De te uiți bine îi găsi o pungă mare cu pulpe de găină. O pus nepoata din Feiurd de tăte să am când oi ajunge acasă.
– Și ce să fac cu ea?
– Scoate o pulpă și înfinge-o în țeavă. Îi destul de moale să mai ia din trosneala țevii.
Am desfacut punga și îtr-adevăr era plina cu pulpe, și mai mari și mai mici, de pasăre. Miroseau îngrozitor. Într-o clipă mirosul de putregai a și umplut culoarul. Am luat cea mai mare pulpă.
– Este bună asta?
– Aia da, aia îî de curcă.
– Și acum ce fac cu ea?
– Îndeas-o colea în țeavă cât intră și apoi cand m-oi ridica în picioare s-a mai fixa cum oi călca pe ea.
Și am pornit. Alaiul s-a urnit și înaintam după sunetul tocurilor prostituatei și pulpei de curcă. Mirosul pestilențial se intensifică de la pas la pas și culoarul parcă e tot mai mic. Nu mai pot!!! Nu mai pot!!!
– Maică, poți, dintotdeauna a fost la fel.
– Da, poți! Exclamă prostituata din capul alaiului.
– Da, pot! M-am trezit ca urlu. Tot aerul mi-a ieșit din piept și am leșinat.

– Biletul la control vă rog. Domnule, vă rog să vă treziți!
Am deschis ochii. În fața mea stătea controlorul. Eram într-un tren. Cumva reușisem să ies din Peștera Urșilor. Oare au reușit toți?
– Biletul?!
– Glumiți?
– O secundă. M-am căutat prin buzunare și într-adevăr am găsit un bilet.
– Poftiți. Și vă rog să mă scuzați.
– Vă simțiți bine? Sunteți palid precum o stafie…
– O să beau puțină apă și o să îmi revin.
– Călătorie plăcută.
– Mulțumesc.
De îndată ce a plecat m-am uitat cu groază pe bilet: Cluj-Napoca în direcția Timișoara. Eram singur în compartiment. Eram singur în sinea mea și totodată singur în lumea asta. Cum se face că ne dăm seama că suntem adânciți în apele tulburi ale destinului doar de îndată ce o bucată din noi lipsește? Ne este frică, apoi ne obișnuim cu acest nou din noi care devine un ghid, o mână întinsă de departe care ne trage înspre ceva ce a fost, ceva ce am fost și vom fi. Este forța nebănuită a noului și o simțim cu atât mai puternic cu cât suntem mai nelegați. Nelegați de tot ceea ce ne compune. Mi-am pus tâmpla pe geam și mi-am amintit de copilăria la bunici, unchi, mătuși și verișori.

– Auzi mă coptile, amu așe ești și tu ca fratemi-o Dumezeu să-l ierte. Și acela, într-una să tăt măcina ca tine. Numa la ce a hi îi stătie mintiuca ceie a lui. Și martor mi ăl de sus că îi prisosă’.
– Da ce vrei să zici, mătușe?
– Apoi ca și cu măsaua ceie ră. Amu că știe omu’ că nu îi bine tăt cu limba în ie stă până tăt ce vede, aude o’ gustă tăte să fac durere și îl fac să să chinuie de să înschimbă din om bun în om rău.
Mătușă-mea se opri. Se uită pe fereastră la turnurile bisericii din fața casei ca și cum și-ar fi cerut voie. După care continuă.
– Era mai demult, demult tare. Că eram fată tânăra la mama acasă. Mintenaș după război o fost. Atunci umbla pe la noi pân sate un om tare bătrân. Nimeni nu știe câtu-i de bătrân. Că mama spunea că bunica tăt așe îl știa. Și omu’ aista umbla vară-iarnă numa în cârpe îmbrăcat. Și la gât ave’ un lanț gros de fier de care era atârnată o carte. Amu tu așe să înțălegi ce ț-oi spune, că omu ista nu ave pe nime si mnică-n lumea asta, numa cartea ceie mare de îi spânzura de grumaz. Si la oameni le iera tare drag de el. Nu apăre mai mult de două ori pă an la noi în sat. Ominii zâceu că l-or văzut si lângă Satu-Mare de or mai fost cu marhă la târg, alții pân satele de lângă Oradia; care cum.
– Da din ce trăia?
– Stai că ț-oi zâce amu.
Și își puse ochelarii de se uită iar înspre turnurile bisericii ca spre o mare nedreptate de care încă nu era sigură.
– Omu cela trece’ pă uliță. Apoi ominii îl cinsteau, ba cu băutură, ba cu mâncare, ba cu binieță. Care cu ce ave. Apoi el întorce’ binele aista: “Bună omule. Hai de-i îmbuca ceva la mine că m-oi face de mninune de-i trece flămând pân fața căsâ mele. Tare m-a ocărâ femeia.”
Nime’n sat nu îi știe numele da nici nu îndrăznie a-l întreba. Daca îi dăde careva ceva lua fără să zâcă ceva. Apoi să așeza pe jos ca un turc, deschidea cartea ceie și îi întreba pe oamini ce vreu a ști. Le iera frică la ominii din sat. Și de el, da mai frică le iera de Dumniezău. Așe că întrebau mai nimic, multe de le știeu și i. “Cum a hi vremea. Dacă a făta vaca dițăl viu. Și tăt d-aistea. Și întătdeauna să potrive. Apoi când pleca, și că le iera drag de iel, tăt răsuflau ușurați ominii.
Într-o vară ședem cu bunică-ta și cu untiu-to pă laiță în fața căsî. Și de unde nu trece bătrânu cu cartea acățată de grumaz de îi zornăie lanțu ca clopotu în turnu bisericii. Mnie și la bună-ta ne era tare frică de el. Și când l-am văzut ne-am înroșit că ne temeam că a veni drept la noi și noi cum eram tinere nu am hi știută ce să zâcem și ne-am hi făcută die mândră mninune. Da cum ț-am zâs, aista nu vorbea neîntrebat și trece’ pe langă lume ca și cum nu era acolo. Da nu crezi că sare untiu-to drept în fața lui și de nicări îi zâce:
“Omule, da pute-ie-mi arăta viitoru?”
“Nu, numai un fapt din viitor.”
Și stă Tudor și cujetă cu mintiuca lui și îi spune la bătrân:
“Vreu să știu când oi muri!”
Bătrânu trece șanțu și se pune ca întătdeauna turcește și deschide cartea. Dăde cateva pagini în față, altele în spate și tăt mormăia acolo. Cum tăt ședea el acolo în cur Tudor ș-o băgat capu’ să vadă ce face moșul acolo de tăt îngâna în graiu’ lui când să înlemnim tăți. Io prins mâna la Tudor și o lipit-o de o pagină. Untiu-to so spăriet și s-o tras înapoi. Da moșu cum era sălbatic nu ave undiile tăiete și tăt lo zdăriet pă mână. Am stat tăți tri spărieți și ne uitam la bătrân cum începe a râde.
“Sigur vrei să știi?”
Tudor să țânie die mâna ceie zdărietă și îi cură sângele pă haine. Și-o umflat ptieptuțu de coptil și io strâgat la moș:
“Dară că vreu!!! Pânce m-ai zdăriet gâniești că m-ai și spăriet!? Zâ!!!”
“O să traiești fix treizeci de ani.”
Și după ce o zâs aiestea so ridicat și dus o fost. O fo ultima dată când l-am mai văzut.
O lacrimă s-a înfiripat în ochii mătușii. Și atât am stat în tăcere până lacrima s-a uscat. Nu voia bătrâna să plângă. Se ținea tare. Îi bufnea în piept da nu îi dădea drumul. A stat așa cu ochii pironiți în turnurile bisericii și apoi a zis:
– Nu-i bine mai coptile ce am făcut noi ortodocșii. Beserica aiasta nu o fo a noastă. Și nici n-a hi vodată. Uită-te la turnurile cele. Ca două coarne să uită păstă sat. Asta o fo a greco-catolicilor. Și o vinit nemernicii aiștea de comuniști și lo țâpat pă popă afară și l-or dus la canal de acolo s-o prăpadit. De atunci în satu aista nu o mai fost bine la nime. Și pă Nilvani i-o prăpădit. O venit noaptea și l-or scos pă tată și pă baiat de l-or împuscat în cap în fața femeii…
– Ca două coarne copile. Ca două coarne…
– Mătușă. Dar nu ai terminat de povestit despre Tudor. Fratele dumitale. Ce s-a întâmplat după?
– Eie. Săracu nu o mai fo bun de mnică. Când era între oamini era vesel ca înainte. Da de îl videi sângur țâ să rupea sufletu. Om mai frământat nu am văzut. Cu mine tare bine să ave. Și numa mnie îmi zâcea ce îl apăsa. “Tu Mărie, oi muri tânăr. Oi muri neînsurat. V-oi face de rușine.” “Nu hi supărat Tudor, că moșu te-o văzut mai hiretic și o vrut sa te pună la punct.” Da nu mă credea. Mă lăsa să-l stâng în brață. Și făce asta pentru că eram aia mai mică dintre frați. Cum plecam o niegură îl înconjura ca atunci când venea ceața în miezu iernii de pe Someș.
Și or trecut anii și noi ne-am obișnuit sa îl lăsăm pe Tudor să fie înnegurat, dară să nu îl mai chinuim și noi să îl punem să fie vesel dacă tăt nu aveam leac pentru el. Dară că so văzut și so sâmțât și el nesupus de rându ce-l aveam în casă și-n sat o început să nu mai calce pe la beserică, să hie bucuros că îi sângur. Și de nu era de lucru fugea ori pe malu Someșului ori în temeteu și stătea fară să scoată vreun sunet ore în șir. Era tare bun la învățătură. Tare mult îi plăcea cartea. Deși nu dădea pe la biserică tare drag îi era la popă. Tăt merea și îi cerea cărți până nu o mai avut popa ce-i da. Apoi nu a mai mers pă la popă. Acela s-o supărat că o gândit că Tudor a hi vrută să să facă popă ca el. Când merea la oraș popa își lua cărți și le lăsa la Tudor să le cetească el primu. Tudor le cetea dar o trimitea pe bunică-ta or pe mine să le ducem înapoi. Popa le lua și ofta. “Bun popă a hi Tudor. Vede-i-ți voi.” Apoi zâmbea a pagubă.
Când o venit vremea Tudor s-o dus la armată. Așe era atunci. Daca nu erai domn, popă, o învățător merei la armată. La Șumcuta o fo școală militară atunci. Pă untiu-to tare l-or iubit superiorii că îi merea mintea. Că cu cât îi mai cetit omu cu atâta îi mai puțân vesel. Și cu cât îi mai puțân vesel cu atâta îl plac mai mult ominii de sus. Că nici ei nu îs veseli. Noi aiștea fără atâtiea școli și cărți cetite tăt râdem și ne veselim și bag de samă că așe arătăm că nu știm că lumea asta îi ră. Apoi aiștea li să face greață de noi ca și cum ai mânca sare și tiperiu cu lingura. Ei râd numa cu măsură or deloc. Și ia așe so trezât Tudor că îi sângur și că nu îi plac numa ominii sânguri. Doamne și când mă gândiesc mai coptile cât de veseli puteau hi ominii la noi în sat. De îți spui nu ț-a veni a crede. Sara după munca câmpului să aduna ominii la șură la noi în curte și care juca, care horea.
Și ochii mătușii scânteiară a tinerețe pentru o clipa și de data asta se uita peste turnuri, în albastrul cerului și zâmbi într-acolo.
Dară că erau două surori spurcate în Șumcuta. Ave iele un rondi de casă după locu undie-i amu ptietrăria lui Basarbu’. Pă aistea nu le vide nime zâua. Da tătă noaptea era lumină la ele. De o stinjeu numa când începe cocoșu a cânta.
O trecut anii si Tudor o tăt urcat în grad la armată. Si tare mândru bărbat s-o făcut. Orice fată din Șumcuta putie ave. El o primit bloc de la armată. Și stătie sângur. Între timp o vinit untiu-to Mircea și m-o luat de nevastă. M-o adus din Colțârea în Șumcuta. Și bunică-ta era în Șumcuta după bunicu-to Radu. Așe bucurie. Tri frați tăți în aceeași comună.
Da nu o trecut mult și pe Tudor l-or anunțat că îl promovează și că a trebui să să mute la Satu Mare. Eram și supărată și bucuroasă. Când am aflat am pornit într-un suflet la el. Pe drum, în fața bisericii romano-catolice dă de mă oprește o vecină la care îi lucram la o plapumă. Și dintr-una în alta îi zic bucuria mea. Că pe fratemi-o l-or chemat la Satu Mare și că în juma de an să mută și că mă duc să îl felicit. Asta când o auzât m-o tras deoparte și mi-o șoptit. “Tu Mărie, dacă tăt meri pă la Tudor, dadie i zâce să nu mai sară gardu la surori că va face pă tăți de mninunie in Șumcuta!”
Coptile, când am auzât așe vorbe rele mi-o și stat inima în loc. Am crezut că ptic pă jos. “Tu, da nu ț-a hi rușine să spurci așe cu gura ceie. Du-te să nu te văd în fața oătilor!” Da nu îi crede, femeia o stat țapănă în fața mea, o văzut băsama ca nu mi-o pticat de bine ce o zîs și mi-o pus mâna pă umăr: “Mărie, fă bine și zâ-i până na hi pe târzâu să apuci și tu si soră-ta să plânjeți.” Și o plecat. Când nu am mai putut-o videa m-am pus pă gardul bisericii și am plâns. Știem că nu îl mai cunosc pă Tudor și că dacă în satul nostru s-o dus în temeteu să hie sângur amu s-o dus la Liliana, ce mai mnică dintre surori, ca în temeteu, cu sufletul fără întrebări, fără răspunsuri. Cu inima goală. Că numa o spurcăciune ca Liliana pute primi în pat un om atâta de mort. Când am ajuns la el era foarte vesel. Așe cum era mai demult. M-o strâns în brață. Apoi m-o servit cu cafea. Atunci nu toată lumea avea acces la cafea. Am băut cafeaua și am sporovăit una alta. Nimnicuri. Apoi și-o umflat pieptul și o zâs din tăt sufletu: “Eu și Lili urmează să ne căsătorim!” M-am prefăcut surprinsă da numa io știam cum stăteam pe scaun. Parcă tăt blocul stătea să să năruie. Am reușit să storc o întrebare să mai câștig timp să mă dreg să nu mă descopere că aflasem și că asta pentru familiile noastre era o rușine.
“Când?”
“Cât de repede! Maria, o să fii mătușă!”
Oare aista era fratele meu!? Voia de la mine o binecuvântare, zicea “Lili” ca și cum o știam. Ca și cum o știem die pretienă sau cel putân die femeie cum să cade. Dară. M-am prefăcut că era bine, că era cum să cuvine. Că îi stiu aleasa ca pe crucile din temeteu’ din satu nost unde și-o pierdut copilăria ca un blăstămat. Da am știut atunci să îi facem loc, să nu îl îngreunăm cu felu în care eram noi. Așa că nu am zîs nimic. Am zâmbit, dară că am zâmbit. Ca domnii ceia cetiți am zâmbit. Și amu numa că îmi amintesc simt hăul cela de sub mine și mă speriu când mă gândesc ca Tudor o trăit așe tătă viața. Știam că voie să zîc io la lume. Să fac din necredință credință. Așa că am întrebat ca o naivă, naiva care știa că îs:
“Și cine mai știe?”
“Doar tu Maria.”
A urmat iară o sporovăială degeaba, ne-am mai îmbrățișat odată și am plecat spre casă. Pe drum m-am oprit la soră-mea și i-am dat vestea. Am lăsat foc și jale în urmă. Când m-am băgat în pat am șâmțât că mă pui cu sufletul pă gheață. Nu aveam nimic cu Liliana, dar Tudor, Tudor era mort, mort cu totul. “O să aivă prunc!” Gândul aista mi-o luat mințâle. Un tată absent. Un tată care dacă ar hi fostă Tudor cela din satul nostru ar fi fost cel mai bun tată din lumea asta mare. Și dintr-o dată mi-am dat seama că satul nostru o fost raiul pă Pământ și că noi frații tocmai am fost dați afară din el. Amu vedeam clar. Nici viața me și nici a soră-mii nu erau mai bune. Că înainte trăiam și că acum trebuie să trăim. Or urmat zile pă care nu le mai țâu minte. Da Tudor s-o dus la Satu-Mare și s-o însurat acolo. Numa ce or semnat foile la Primărie. Fără noi, nici unu din noi. El nu mai venea deloc. La început trimetea videri și scrisori. Apoi și acele s-or oprit. Și dintr-o dată Liliana o început să ne sune. Ori pe mine ori pe bună-ta. Tudor s-o apucat de băut, de pariuri. Venea dimineața băut, dormea, să treză și pleca. O ignora și pă ea și pă coptil. Așa că am sunat-o să îl aducă la noi. Să crescă cu taică-tău și cu unchiu-tău. A venit și l-a lăsat la noi. Un biet băiețel. Că die nu tie uitai bine la iel ai hi spusă că îi o fată mascată în băiat. Ave patru ani când l-o adus. Telefoanele disperate în mniez de noapte nu să mai opreau. Așe or trecut doi ai.
Mătușa se uita acum în pământ, cu mâinile împreunate ca de rugăciune. Umerii îi căzuseră și ochii îi erau încărcați cu lacrimi. Când nu m-am uitat la ea apucă cu o mână colțul șorțului și se șterse repede pe după ochelari. Apoi bău o gură de apă și continuă.
– Într-o seară a sunat telefonul. Untiu-to Mircea s-o ridicat din pat. “Alo? Cine-i?” “Sunt colonelul Săucan. Vă sun îndurerat să vă spun că Tudor a murit.” Am auzit din receptor și până să mă pot opri am zdierat. Că așa zdiară femeile la țară când le mor bărbații din casă. Să știe vecinii. Să să adune și să îl ducă pă mort pă ultimul drum așa cum să cuvine. Să îi dea vreme la suflet să iasă. Să să ducă păstă tăt undie o fo. Să lase ce-i die lăsat și să plece liniștit die unde o vinit o undie trebe să margă. Liliana o avut și ea o cădiere nervoasă. O stat în spital. Nu o putut veni la mormântare. Bătea un vânt di-acela rece. Și din când în când câtie un pticur rătăcit îmi cădea pă obraz. Eram atata die îndurerată că abe mă țânem pă picore. La gropă în spatiele meu șideau două femei și voroveu. “Nebuna! L-a otrăvit.” “De unde știi?” “Tudor a fost coleg cu bărbatu-meu. Jucau pocher toată noaptea. Era un om obsedat de moarte. Moartea îi radia din toți porii.” “Și ce are asta cu faptul că susții că Lili l-a otravit. Îmi pare o femeie cumsecade, nu o văd în stare de așa ceva.” “Ea nu știa că Tudor ia antidepresive și când s-a întors acasă, să evite scandalurile obișnuite i-a dat somnifere. Somniferele în combinație cu alcoolul si antidepresivele i-au fost fatale.”
Îmi auzeam inima bătând cu furie. “Doamne, urmează să leșin! Trebuie să mă apuc die oarișce. Oătii mi s-or acățat die crucea lu’ frate-mio: Tudor Pop n. 18 ian 1946 – d. 18 ian 1976”