Salut, sunt D și trăiesc într-un centru minier dezafectat. Ce importanță are asta și de ce v-ați petrece o fracțiune din timpul vostru în seama mea? Am să vă mărturisesc ceva ce cred că o să va ajute pe toți. În urmă cu douăzeci de ani am plecat de aici să studiez literatură universală și istoria gândirii. La facultate m-am remarcat destul de târziu însă ca un om matur sau cel puțin care era pe drumul gândirii mari. Mergeam la facultate și nu îi ascultam pe profesori, citeam la cursuri de parcă eram pus pe copiat. Cu cartea pe genunchi am citit părți considerabile din istoria filosofiei de la antici până în prezent, marii romancieri și teoreticieni ai eticii și esteticii. Nu mă puteam desprinde de centrul minier amărât și dezafectat pe care îl lăsasem în urmă. Dealurile lui înflorite, cu oamenii care erau acolo ca o parte din carnea unei ființe uriașe, din care reușisem să ies asemeni unei hemoragii sau excreții pe care acest monstru, care îmi dăduse viață o ignora, o tolera sau pur și simplu o trăia ca pe o pulsație în timpul lui nemărginit.

În perioada studiilor când vedeam un copac înflorit sau simțeam mirosul de cărbune îmi aminteam de mină și de dealul care se ridica deasupra ei că o speranță organică, monument al viselor noastre cu care bănuiam viitorul.  De sub el minerii scoteau cărbunele de care nimeni nu mai avea nevoie. Nu cu mult timp înainte să plec de acolo mina se închisese și pentru cine avea ochi să vădă putea observa cum dealul se surpa și cu el în adâncuri, răzbunător, tot ce visaseră oamenii. Ne momise cu cărbunii din adâncuri să poată învăța cum gândim, cum simțim și cel mai important pentru el, cum arătăm. O apă neagră se apucă de curs din gurile și aerisirile minei care se întindea peste tot. Ființa se înecase întorcându-se cu trofeele, conștiințele noastre, ale tuturor care i-am călcat tărâmul, în vintrele pământului, unde nu mai avea nevoie de aer, unde se putea sufoca asemeni carașilor hibernând în nămol. Știa cum să împletească chipuri, dovadă că lăsase biserica neatinsă. Nu era o biserică propriuzisă, era un fost conac habsburgic, un loc de răgaz al grofului care trăise acolo cu secole înainte. Clădirea asta se prăbușea din neglijența noastră, a oamenilor.

Acolo, în copilăriile și bătrânețile apuse, când vorbele preotului fac privirea să alunece peste lumânări, pe fereastră, în zare, s-a rostit de prea multe ori După chipul și asemănarea lui. Devenise un sanctuar al hoțului de conștiință. Gravita în jurul lui dându-i preotului o aură lunară, gravă și prevestitoare. Orice pildă spusă în conacul ruinat ne încărca cu ceva ce nu regăseai în paginile cărții sfinte. Speranțe nelumești pregăteau viitorul nebănuit, mai ales pentru noi copiii. De ce doar pentru noi copiii? Ceilalți îi făceau jocul, zi de zi, neobosit, neprofitabil, nebunește. Și monstruozitatea își cerea chipul dar mai ales asemănarea; dăruia cu cât sperai mai mult. Trebuia să îl vizitezi, să îi vezi cocoașa dealului care în eternitatea ei se mișca. Arăta ca spinarea unui pește uriaș care în luciul selenar al lacului face o clipă să tremure oglindă din adâncuri. M-am dus, zilnic m-am dus, simțind planul dar neștiind ce să fac. De mic copil căutam chiar și iarna un loc potrivit, departe de sat, cât mai la înălțime. Mă așezam și îmi lăsam amintirile să curgă peste umerii dealului…dealul. Într-o zi făcusem o boacănă la școală și părințîi mă mustraseră destul de grav așa că după muștruluială am sfârșit în pat, foarte îmbufnat, pus pe rele. Respiram agitat, voiam afară. Nu voiam să mai retrăiesc momentul, care se risipea acum, alături de prieteni care m-ar fi obligat la relatări de pomină. Priveam agitat înfloriturile de pe tapet, de pe candelabru dar în periferia ochilor ceva verde cerea atenție. Era Crimă și pedeapsă de Dostoievski. Am stat cu privirea pironită în cotorul cărții și verdele ei mi-a inundat mintea. Imaginația și-a dat drumul, vedeam ruși într-o lume verde, într-o lume pe care mintea o voia concretizată. Am adormit visând mai departe rușii fără chip. Veneau la mine, ca niște voci dar nu erau voci, ca niște fețe dar nu erau fețe. În chemarea lor primordială implorau la ceva de care nu eram în stare. M-am trezit plin de energie și am fugit cu cartea verde pe deal, departe, în vârf unde creștea un păr sălbatic. Stând cu spatele pe trunchiul părului sălbatic am reluat dialogul cu neființa care mă înconjura. Mi-am simțit spatele îndurerat de la formele scoarței, ochii au început să reverse în înserare rușii neînchipuiți ce îmi bântuiseră somnul mânios de la amiază. M-am ridicat încet și am pornit pe o cărare dulceagă de la florile câmpului, lumina lunii picta primul contur al viitorului. Am zâmbit mulțumit minei care zăcea sub mine, peste tot. Noaptea am citit fără întrerupere și rușii căpătau chipuri și un adânc care se revărsa fără forme în mintea mea care îl concretiza. Începuse pentru mine ceea ce se numește dragoste de carte. Tot ce acumulam din cărți și vise revărsam pe chipul dealului înrădăcinat în mină.

Și am plecat cu o chemare îmbibată în fiecare celulă fără să știu. Eram cărăușul clădit după chipul și asemănarea lui. Avea nevoie de un chip făcut pentru el nu de el. Așa am cunoscut-o pe Mirela, printr-o chemare a rădăcinilor care vuiau în eternitatea înghețată în smoala timpului omenesc. Mă prinsese profesorul de Istoria Filosofiei cum citeam pe genunchi fără să îl bag în seamă.
– Văd că înâlnirea de azi nu va priește domnule student.
– Mă scuzați.
– Ce citiți?

– …

– De ce?
– Nu știu.
– Mergeți va rog la bibliotecă și aflați, dar în afara cursurilor.
– Îmi cer scuze.
– Să nu se mai întâmple.

Nu mă puteam duce la biblioteca de Filosofie. De ce? Și aerul scârțâie acolo. Zilele următoare l-am convins pe proprietarul la care stăteam în chirie să îmi facă flotant să pot citi la Biblioteca Județeană. I-am dăruit un litru de pălincă și s-a ocupat de toate cele necesare fără stres. Când am primit permisul de intrare la bibliotecă am simțit că trec în următoarea etapă a vieții. Înțelegeam tot ce citeam. În săptămânile în care mă duceam acasă nu uităm să urc dealul, să îi revărs din priviri realitatea în sânul căreia mă aflăm. Au urmat luni în care totul a decurs armonios, ascensiunea mea în lumea intelectuală era fulminantă. Tăceam, căutam înțelesuri. Asta până când…

Aprilie, orașul își revarsă ultima rezervă de aer curat, de peșteră. Trotuarele evaporă mirosul plăcut de urbe studențească. Dârele de parfum se întâlneau în ușa bibliotecii. Am urcat scările, m-am dusla dulăpioarele care adăposteau indexul bibliotecii să caut Etica Nicomahică de Aristotel. Când am găsit-o în index mi-am ridicat privirea. Ea era acolo, lângă mine, surprinsă asemeni mie. S-a uitat scurt și a plecat capul zâmbind. A deschis sertarul corespunzător indecșilor cărților cu litera Ș. Ziua se risipea ușor însă nu mai înțelegeam nimic din ceea ce citeam. Noptea m-am simțit rău, m-am dus să beau. Eram beat înainte să termin primul pahar. Lumile se amestecau, îi vedeam pe rușii lui Dostoievski ca în copilărie, fără chip, fără voce. Îmi porunceau ceva, apoi mă rugau, la urmă mă implorau. Totul se suna ca un plescăit de noroi într-o baltă imensă. M-am trezit cu o senzație stranie. Era joi și urma să mă duc vineri acasă. Nu fusesem de trei săptamâni. Am luat câteva fișe din buzunar și am sunat acasă de pe un telefon public.
– Nu o să vin vineri acasă.
– De ce?
– Nu mă simt bine deloc.
– S-a întâmplat ceva?
– Chiar nu.
– Ai probleme la școală?
– Nu, deloc, dimpotrivă.
– Atunci?
– …
– Vrei să venim noi la tine?
– …
– A făcut mami prăjitură cu lămâie. Preferata ta.

Știam că nu o să îi pot refuza. S-ar fi îngrijorat peste măsură. Dar care măsură? Doar stăteam agățat de receptor deasupra unui hău. Trebuia să îi refuz dar nu am putut. Am salvat momentul. Am compromis tot ce a urmat după.
– Abia aștept să veniți.
– Ne vedem sâmbătă dimenață.

Vineri iar la bibliotecă. Nici măcar nu îmi luasem cărți. Mă uităm spre foile goale. Am stat așa așteptând să apară. Ore treceau fără milă. În mintea mea nu era un creier, era un stomac furios, care mă anula și îi cerea chipul. M-am dus la un băiat care citea foarte atent și l-am rugat să mă servească cu o țigară. Pachetul s-a apropiat de mine fără o vorbă. Am coborît scările. Ajuns jos mi-am dat seama că nu îi cerusem și foc. Cu țigara între degete mă uitam după careva co față de fumător. Voiam să cer un foc însă peste tot vedem doar chipul ei. Cineva își bătea joc de mine. Eram blocat în sinea mea de chipul ei. Că o nălucă m-am dus câteva sute de metri până la intrarea în universitate. Un grup de copii de liceu s-au uitat după mine. Trebuie că arătam oribil.

Pe scări stătea chiar ea, nu m-a mirat, alături de un tip. Nici asta nu m-a mirat. Le-am cerut un foc.  M-am întors, am tras din țigară până mi-am ars degetele. De foame și sete mi s-a făcut mai rău. M-am rezemat de peretele de la intrarea în bibliotecă. Au trecut amândoi pe lângă mine și nu îmi păsa sau îmi păsa prea mult, tot ce știu e că eram blocat. M-am uitat după ei ca un înecat. Am lăsat totul la bibliotecă și m-am dus acasă. Trebuia să fac ceva dar am adormit. M-a trezit soneria. Ai mei. Foarte veseli. I-am poftit în casă și i-am servit cu apă de la robinet. Altceva nu aveam. S-au prefăcut că nu observă că am fumat, că mi-e rău.  Mi-au cerut o farfurie și un cuțit. Maică-mea a tăiat prăjitura și ne-am așezat ca urmăriții la gura momentului că la gură focului. O să mă trădez dar nu știam cum și nu știam dacă am făcut-o deja. Și atunci am înghițit în sec, m-am repezit la paharul cu apă care deja se îndrepta spre mine.

– Cum mai stai cu cititul? Să știi că eu și maică-ta am încercat de mai multe ori să citim din cărțile tale. Nu știu cum puteți, eu nu am înțeles nimic și totuși am citit câte ceva la viața mea. Am fost chiar bursier la facultate. Și eu și maică-ta.
– Hai tati, nu îl necăji, nu vezi că îl preocupă ceva.
– Totul este ok.
– La tine totul este ok.
– Terminați, nu am venit atâta drum să va văd cum stați că doi cocoși. Nu mai recunosc orașul ăsta.
– Păi abia am ajuns la tine.
– Da, tot schimbă sensurile.
– Mai servește prăjitură.
– Hai că fac trei cafele. Vreți lapte?
– Nu, fără lapte, fără zahăr.
– Mie totuși pune-mi un cub de zahăr. La țigară parcă merge mai ușor.
– Hai să ieșim să vă arăt orașul dacă tot ziceți că s-a schimbat.

După ce am sorbit ca trei repeziți cafelele am ieșit la o tură scurtă în centrul istoric. Am mâncat înghețată, ne-am dat dreptate unul celulilalt și eu am tapetat tot orașul cu chipul ei. Când am ajuns în fața casei maică-mea m-a strâns în brațe și s-au prefăcut că îs grăbiți. Vedeau și ei bine că îs absent fără leac. S-au urcat în mășină, le-am făcut cu mâna.  De asta se chinuie părinții cu mine? Eu ce le-am oferit? Ce le ofer? Chipul ei începuse să se destrame și părul sălbatic din vârful dealului își cânta dorul în adierea fierbinte a verii venită de departe în chip de primăvară. Știam. Nu trebuia să accept vizita alor mei. S-au dus cu dorul meu, cu chipul ei și el știe tot. A treia etapă din viață a venit fără să îmi dau seama. Clepsidra a fost întoarsă în fața mea. Trecuseră patru ore doar cu gândul ăsta. Am coborât în fugă în stradă și am telefonat de la un telefon public acasă.
– Ați ajuns cu bine?
– Da, tocmai am intrat în casă.
– Este foarte bună prăjitura.
– Mă bucur. Să îți servești prietenii și colegii.
– Seară faină, aveți grijă unu de celălalt.
– Și tu.

Restul zilei am citit istorie. O minciună frumoasă care mi-a oblojit sufletul. Povestea lui Mithridates al șaselea, regele regatului din Pont. Am căzut într-un somn rece. Am visat că îs cu ea la umbra părului sălbatic din vârful dealului. Îmi pune capul pe umăr și zâmbește spre nemărginirea din jurul nostru. Clepsidra blestemată se oprește, dispare. Duminică am plecat din oraș cu un coleg de facultate. Era așa de necopt și repetitiv încât nu am realizat că ziua s-a ars de parcă nici noi nici ea nu am existat sub soarele ăsta vreodată. Noaptea am petrecut-o la beri. Luni m-am trezit la amiază. Soarele încinsese camera. Hipoxia adăugată alcoolului și foamei m-au făcut să mă târăsc în stradă așa buimac cum eram. M-am dus la bibliotecă. Era acolo, nu am băgat-o în seamă. Am reușit să citesc și să înțeleg tot ce mi-a căzut în mână. Și o iubeam și mă urăm. Pot trăi așa? Pot trăi așa!

Așa au trecut anii facultățîi. Am evitat să mă duc acasă, să mai urc la părul sălbatic. Dictam o lume a neîntâmplărilor. O lume agresivă, căreia dacă i-aș da curs s-ar revărsa dintr-o dată , fără formă, nespusă, neimaginată, copleșitoare. Vizitam doar casa bunicilor aflată la sute de kilometrii de mină. Dar și acolo tot mai rar. Totul s-a repetat așa până de curând. Într-un întai noiembrie, fiind acasă m-am dus cu ai mei să aprindem, cum se cuvine, lumânări la mormintele bunicilor. Era frig și pământul era înghețat. Toată lumea tăcea și simula rugăciuni care mai mult cădeau ca bolovanii pe pământul bocnă decât să urce la cer. Am reușit să aprind o lumânare când ochii mi-au căzut pe crucea de vis-a-vis. Nu avea nume scris, era neagră, de lemn uns cu ulei ars. Acolo i-am văzut chipul. Ochii îi erau dați peste cap și vocea mă implora, ca vocea rușilor fără voce, vocea din cartea verde din copilărie. Lumânările începuseră să se stingă și în toată ciudățenia posibilă, un vânt fierbinte, dintr-o vară îndepărtată îmi împresură chipul. Părinții erau jos, la baza cimitirului, urcă în mașină, fără mine. S-au dus. Chiar s-au dus. Am alergat spre ieșirea din cimitir unde m-am întâlnit cu un câine care mânca un corb. Ciocul îi atârna din colți trosnind. Am trecut pe lângă el, nici măcar o privire nu mi-a aruncat. Am tot fugit în neștiință. Chipul ei era peste tot, când cu ochi, când fără. Am leșinat și am visat că sunt în beznă lîngă un foc. Am adormit și în vis. Când m-am trezit eram sub părul sălbatic, cu focul mocnind. Totul era alb de jur împrejur. Ninsese și înghețase. Am coborât spre biserica din copilărie. Era o ruină. Am dat ușa ce stătea într-o rână la o parte și am intrat. Mirosea a jar. Pe o bancă era mumia preotului. Între degetele uscate ținea poza ei. Am trecut pe lângă el și pe catapeteasmă stătea corbul fără cioc, cu aripile mestecate. Am trecut în altar unde am văzut-o. Era îmbrăcată în roșu. Și-a întors ochii galbeni spre mine și mi-a rostit câteva cuvinte care sunau ca un muget.

Am înțeles că trebuie să cobor în mină. A rămas așa înțepenită o vreme. Eu mă uităm la ea și am văzut căse transfomă în icoană și icoana într-o ușă spre abis. Am deschis ușa și am coborât. La capătul scărilor era un leagăn în care era aruncată o rădăcină din care picură apă neagră. Am luat rădăcina și m-am așezat cu ea strânsă în brațe pe pământul ud. Am simțit cum rădăcina îmi întră în inimă și că mă omoară dându-mi binecuvântarea iubirii.

Când m-am trezit știam ce am de făcut. Nu mai avea importanță unde mă trezesc. Trebuie să îi caut chipul oriunde mă trezesc.

Și am găsit-o la bibliotecă. Nu mă cunoștea. Eram doar noi în toată clădirea. I-am zis să vină să fumăm. Când am ajuns pe hol am strâns-o în brațe și am sărutat-o. A plâns.

A doua zi am luat trenul spre mină de unde i-am trimis o scrisoare imposibilă despre chipul ei și monstrul din abisuri, devoratorul de conștiință. A crezut că sunt nebun. Ne-am despărțit fără să fi fost vreodată împreună. Îmi doream să o cunosc, să o apăr de gelozia din mină care mă cheamă și mă ucide de fiecare dată. O conștiință autentică și una refăcută în mațele pământului se vor război pentru gloria adevărului.

Într-o zi m-a sunat să vădă dacă sunt bine și am hotărât să ne întâlnim. Știa cine sunt și că nu sunt un ciudat ci mai degrabă un om cu o problemă reală. Am început să completăm anii lipsă cu imagini din grozăviile prin care trecusem amândoi. Ne-am îmbătat de plăcere și am rămas în stradă până oboseală ne-a furat conștiința.

Într-o noapte eram doar eu cu ea și am văzut chipul abisului. Era peste drum de noi și a arătat cu degetul spre noi. Ne-am îndreptat spre ea și într-o clipă a apucat-o pe Mirela de încheietură cu o putere nebănuită. S-a uitat la mine și au dispărut amândouă în bezna nopții. Eram pietrificat, nu îmi venea să cred că mi-a luat-o așa, în firescul străzii.

Au trecut câteva săptămâni fără să simt nimic. Nu îmi era frică, nu îmi era bine. Eram fără rost. Într-o seară a oprit în sfârșit și mășina poliției să mă invite la un interogatoriu. Erau destui oameni care ne văzuseră împreună înainte că Mirela să fie dată dispărută. Am recunoscut că da, fusese cu mine dar că ne-am despărțit pe aleea cutare și apoi nu am mai văzut-o. Mi-au dat drumul dar știam că mă urmăresc. Îmi era cu neputință să mă întreb unde este? Nu există unde. Într-o noapte mă plimbam prin oraș și am văzut câinele din cimitir. M-am luat după el. M-a condus printr-un gang de unde am urcat multe scări slab iluminate. În capătul scărilor câinele a făcut drum întors și când a trecut pe lângă mine mi-a arătat colții fără să scoată un sunet. Am înaintat pe ceea ce părea să fie un balcon. Acolo era ea. Nu știam care din ele era sau dacă mai există două sau mai multe. Chipul era același. Ochii îi erau galben deschis. Era îmbrăcată compet în negru. A făcut un pas spre mine, m-a îmbrățișat și mi-a mărturisit că mă așteaptă de mult prea multă vreme. Avea atitudinea unei soții furioase și erotice în același timp.
– Vezi abisul căscat la picioarele noastre?
– Îi simt răceala.
– Acolo l-am aruncat și acolo trebuie să te duci și tu.

M-a sărutat și am simțit cum se preface în apă. S-a scurs într-o clipită de pe balcon în adâncuri. Am sărit după ea și m-am trezit în garsoniera din studenție. Dormea lângă mine. Cum a ajuns acolo? Cum am ajuns acolo? Prăjitura lăsata de mama era tăiată cum o lăsaseră înainte să se întoarcă acasă. Mirela deschise ochii galbeni și cu o privire ștrengară îmi mărturisi:
– Mă bucur că ești aici.