Adam

În oraşul ăsta descărnat ne-am cunoscut, ne-am reîntâlnit şi am devenit ceea ce alţii ar numi nocivi unul pentru celălalt. În fapt, numai restul poartă vina şi restul e întreg oraşul ăsta descărnat. Pentru că noi nici n-am ieşit din el, acum sau înainte când încă ar fi fost o portiţă de ieşire. De ieşire din genunea în care am fost blocaţi până ce ne-am mâncat unul pe celălalt. Ne-am mâncat cu totul, până şi sufletul. Şi, ca pentru o boală grea, nu mai e nimic de miluit.

Mi-a spus într-o seară, cu vinovăţie oarecum degajată, că îşi pune tot soiul de superstiţii, că dacă nu se ffrumoace roşu până numără la şapte sau dacă nu numără la şapte până se face roşu sau dacă ninge azi, dacă plouă, dacă îi zic ceva, dacă nu îi zic, dacă îşi pierde o piatră dintr-un inel de logodnă ratată pe care dacă îl aruncă o să ne aducă ghinion, sau dacă trece vulpea pe gheaţă, sau dacă se îneacă vulpea sub gheaţă înseamnă că într-o lună o să plec şi că ea nu o să suporte asta şi o să se sinucidă. Nu s-a sinucis. Spuerstiţiile s-au ţinut lanţ. A trecut odată dinadins pe roşu pentru a rupe lanţul ce ar fi generat şirul infinit de reacţii dar nu s-a ales decât cu o înjurătură de mamă ieşită direct din gura murdară a unui şofer cu basca ce se scurgea amorf în scaunul capitonat al unei maşini de transport marfă, în vreme ce sandwich-urile puse de nevastă-sa de dimineaţă prindeau a putrezi în întunecimile burdufului lui. De altfel, asta era singura şi diforma reacţie ce ne strângea în lanţurile nesfârşirii. Cu toată simpatia universală, putrezim. Totul, dacă poate fi vorba despre un tot atunci când vrei de fapt să vorbeşti despre ceva ce separă, ce distruge, ce cucereşte, ce nimiceşte, consumă. Pentru că aşa cum am spus, ne-am mâncat unul pe altul. Şi n-aş putea să o zic metaforic. Mă pierd, ştiu că sunt de neurmărit. Mă urmăresc doar ale mele, bucăţi uitate pe drumul, pe străzile oraşului ăstuia infinit. Şi eu sunt descărnat aşa cum e şi el, o dată pentru că ne-am descărnat unul pe celălalt, eu şi Diana, şi încă o dată pentru că locurile de care ne agăţăm ne cer tribut. Am fost forţat.

„Nu am timp de asta” mi-a zis. „Am eu timp, am eu timp să îţi faci tu timp!” eram beat, pârjolit de propria respiratie, şi îmi era şi mie teamă de timp, dacă nu ne grăbim o să îl pierdem şi o să cădem în uitare. Şi aşa coerenţa mea suferă uneori de incoerenţă. Singur sunt incomplet. Împreună am fost paradoxali. Încerc să povestesc exact aşa cum s-a întâmplat, însă nu ştiu sigur dacă are să-mi iasă. O să o iau de la bun început. Între timp Diana s-a măritat, aşa am auzit, a făcut şi un copil, o fată cu ochi de bătrân şi carne de nou-născut. Probabil că dacă ar fi fost într-adevăr fată, ar fi fost altfel pentru Diana, dar nu ştiu sigur ce a fost şi nici nu ştiu dacă a fost ceva sau doar am auzit eu. Sau, mi s-a părut că aud. Nu vreau să vorbesc tocmai despre asta acum. Tot între timp, Diana a plecat din oraş, m-a sunat o dată să mă întrebe de ce nu o sun. Eu, însă, mă gândisem că nu are nici un rost, doar scăpase. Că am rămas singur e una, dar că ea reuşise să evadeze era alta. Şi asta, eu aşa am gândit, era bine. Era bine pentru unul dintre noi, eu am rămas cu oraşul. Rătăceam mult însă mă întorceam aici şi mă găseam pe zi ce trece tot mai descărnat. Nu ne-am mai sunat niciodată.

După un aşa-zis consult, am fost primul bolnav de lepră din oraş, de nu ştiu câte secole încoace. Diagnosticul m-a transformat într-un loc interzis. Am fost o bună bucată de vreme un glob şi singura mea realitate era mişcarea. Mă rostogoleam. Noaptea sau când ploua. Străzile mă suportau, au fost singurele prietene ale unui lepros singur, ultim, au fost piaţa de desfacere a cărnii mele putrede. Ca apoi să iasă soarele. M-am ars. Dar asta mai târziu. Mult mai târziu.

Serile mi le petreceam în bar. Un birt de gară la limita unui cartier rezidenţial, simbol al nesimţirii pribegiilor studenţeşti. În oraşul proprietarilor de apartamente avem un birt al nostru, al nostru fiind ei, cei care vin şi pleacă sau vin şi rămân. Dar după ce-au rămas e altfel. Însă asta nu o ştii decât după. Descărnat, miroase a ceapă călită, a gheenă mult prea plină, a fose septice insuficiente, mijeşte de după colţuri, te urmăreşte şi te păzeşte fără să-l simţi. E un vis plin de viermi, un vis frumos. Apoi devii o schemă, ca proaspăt născut eşti una cu el. Visul e tot frumos şi tot plin de viermi. Patriarhatul imobiliar mă afectase şi pe mine în trecut, nu mai sunt student demult. Nici un aş putea spune în ce măsură am fost, însă birtul ăsta e bun, e ieftin şi e tot timpul plin. Problemele lor sunt de vis, nimeni, nici măcar ei, nu vor să le soluţioneze. Aşa că se îmbată. Toată lumea se îmbată aici. Şi visăm. Iarna e frig şi fum iar mesele şi scaunele din fier forjat ne fac să ne simţim asemeni unor viermi ce mişună goi şi înfometaţi pe scheletul marmorat al unei nefericite creaturi. Noi suntem cei fericiţi însă, noi suntem cei îmbătaţi însă, noi însă ne mişcăm şi după ce am îngheţat. Doar eu sunt singur aici. Închis în pielea mea stricată. Mă cojesc. De fiecare dată mă serveşte ea, când o văd îi fac semn. O bere. Încă o bere. Încă una. „Scuză-mă, mă-ntrerupe cineva, o grasă plină de lanţuri care nu-mi vede bubele aşa cum mi le vede blonda, ai cumva lepră de se feresc toţi de tine?” şi dă cu berea ei în berea mea şi râde horcăit, nu o mai văd pe blondă. „Sau eşti nebun de legat?” „Sunt nebun de lepră, graso! Cară-te!” Se aşază lângă mine şi nu mai am nici o şansă cu blonda. Ne serveşte frumoasă şi dispare. Da, e blondă şi îşi poartă buzele întredeschise. Iarna, din cauza frigului şi-a fumului de aici îi crapă. Poate îi crapă şi vara, eu însă am văzut-o numai iarna. Numai o iarnă, seară de seară. Odată m-a întrerput grasa şi încă o dată Bazil, tiristul. Bazil a fost însă omul meu. Cu el am urcat în Maşina Timpului, dar asta ceva mai târziu, până atunci nu a fost decât berea, buzele ei crăpate de frig, frigul, oraşul şi carantina. „Te urmăresc de ceva vreme” a horcăit grasa înlănţuită şi eu am crezut că horcăie gândurile mele, independente de abţinerea mea, către servitoarea caldă şi blondă care se afla în clipa aia la cheremul meu putred şi la mâna largă a lui Leo, grasa. Insist că era grasă pentru că exact aşa era şi pentru că e singurul lucru pe care l-am ştiut cu adevărat despre ea. Restul e închipuire. „Te-am urmărit de acolo” şi-mi arată un colţ bun şi-mi dau seama că nu-i vocea mea. Şi eu eram urmărit. Foarte bine. Aşa e, m-a urmărit, într-o noapte înspre dimineaţă când am dat să ies din bombă plin de greaţă şi de rachiu, fata de la bar avea ochii roşii şi tremura de frig şi de oboseală  iar pe faţă i se desluşea clar întreg chipul bătrâneţii şi al morţii ei, era singură şi furată de lumea asta pe cât de apăsătoare, pe atât de inexitentă. Chipul Dianei a mijit, exact ca o moarte prematură, pe chipul blondei şi nu am mai suportat greaţa. A trebuit să ies în fugă. Nici o femeie nu e la fel cu alta. Şi oricum, moartea prematură era a mea. Grasa m-a urmărit, iar în seara aia ce a fugit ca o străfulgerare înspre întreaga silă a dimineţii a ridicat mâna şi a fluturat a salut degetele pline de ghiuluri şi de carne. „Te-am urmărit seară de seară” şi toată şunca fără mucegai vibra a mărturisire ca apoi să-şi apropie respiraţia de obrazul meu, să se gudure şi să-mi spună că ea crede că sunt trist şi că într-adevăr sunt foarte misterios, nu ca toţi puştanii ăştia ce vin pe aici şi se dau dark şi apoi pleacă acasă la supa unei mame oarecare, că eu chiar am ceva aparte şi că la început s-a temut, cine ştie, se prea poate să fiu nebun, dar apoi a zis că şi ea e. E nebună pentru că e grasă şi singură şi simte că eu aveam să o înţeleg, exact aşa cum mă înţelege ea pe mine. Blonda era acolo, pentru prima dată în viaţa mea constientizam cât de frică îmi e de penibil. O desprindere acută de blocuri de carne de pe pereţii sufletului meu. Şi aşa îi era silă de mine. Şi grasa: „Eşti îngrozitor de trist. Şi eu sunt. Iar oamenii trişti sunt profunzi.” „Pizdă umflată! Eu te pun să-nfuleci la călbas până devii profundă? Mai lasă-mă-n, mai lasă-mă-n pizda calului. Auzi tu trist! Trist e Rică de la doi când îi iese un coş pe vârfu’ nasului chiar în sâmbăta discotecii. Eu nu-s trist! Îs o leprozerie ambulantă şi atât. Am carnea în pioneze, exact aşa cum bună-ta sau moaşe-ta aia care bagă călbaşii în tine are calendarul bisericesc prins în perete. Până şi călbasu’ meu stă-n pioneze aşa că nu prea ai ce înfuleca pe aici. Dacă nu mă crezi îţi arăt” i-aş fi zis şi arătat, că mult nu aveam de pierdut, asta pentru că nu aveam mult şi pentru că deja eram prea beat încât să nu devin imediat un mitocan, numai că era fata de la bar acolo şi-mi era peste măsură de lene şi mi se făcea tot mai frică, amestec grosolan de sânge şi lapte, să deschid gura pentru aşa un discurs. Prin gând mi-a trecut înfăşurat, fără osteneală. Am tăcut cu capul aplecat, cu barba sprijinită-n piept. Cu totul abulic. „Am probleme cu tiroida. Nu e vorba de mâncare” mi-a citit amărâta gândurile. Am tăcut cu capul aplecat. „Ai băut mult în seara asta.” Am tăcut. „Am numărat. Ai băut şaişpe beri.” „Cât am băut?” mă îndrept spre blondă „Şaişpe beri” răspunde imediat. Îmi vâjâie capul. E al naibii de frig. Grasa din faţa mea e doar grasă iar blonda are buzele întredeschise şi arse şi părul încâlcit la suprafaţă, nu se dichiseşte şi buzele alea groase care pe un bărbat l-ar face să arate a femeie pe ea o fac să arate a bărbat. Dement, asta e sigur, dar frumos. Pare a fi un fiu de rege, un patricid, un fugar posedat, înghiţit de golurile hulpave ale pământului. Slujit înspre o rătăcire sigură de-o jivină vorbitoare, trezit singur undeva, singur cu calul de sub el, curăţat de viermii timpului, lucind osos în soarele cu dinţi al nemărginirii. Fugit spre moarte, trecut dincolo, trezit gol şi obosit ca o femeie descreierată. O rană. Cine ştie la ce mă refer trebuie să-şi fi dat deja seama. Cine nu ştie, nu are decât să-şi imagineze. Cert e că femeile nu sunt altceva decât nişte bărbaţi nebuni.  E foarte frumoasă, are mâinile reci şi uscate. Ca un voievod călare. De fapt ştiu, chiar aşa beat cum trebuie să fiu după şaişpe beri, că a splălat multe pahare şi cel mai sigur cu apă rece. Leo vorbeşte fără să respire. E psiholog iar mie îmi zvâcnesc tâmplele. Vânzoleala asta mă înnebuneşte. Când mă trezesc îmi găsesc halba de bere plină de frunze moarte, au căzut multe şi pe mine şi a început să ningă. Pe terasă suntem numai eu şi craiul din vis. Nebunul. Câtă vreme am dormit m-a mângâiat pe cap şi şoptea pentru amândoi „Las’ că trece. Las’ că trece.” Grasa a dispărut şi a tăcut pentru totdeauna în vreme ce eu am ajuns, nu ştiu cum, pe-o terasă cu dinţi. Scaunele stau pustii, trase de astă-vară sub mese, ude, reci, negre. Ninge. Nebunul mă mai mângâie o vreme pe creştet şi dispare. Vine blonda, pare să fi plâns ore întregi, poate chiar a plâns cât am dormit, se crapă de ziuă şi parcă dispariţia nopţii o desfigurează. Mă atinge pe umăr şi mă roagă să plec. Vor să închidă. E dimineaţă. Totuşi, m-a atins. E prima persoană, de când cu diagnosticul prohibiţiei carnale, e prima persoană în afară de medic şi de Leo care nici nu contează şi care, dacă îmi amintesc bine tot ceva soi de medic era, care mă atinge. Vrea să îmi cheme un taxi. O să merg pe jos. E devreme şi pare a fi duminică dimineaţă. Toată lumea doarme. Mă întreabă dacă mi-e bine şi-i răspund că o să merg pe jos. Mă întreabă dacă îmi e frig şi-i zic da, îmi e bine. În sfârşit, ne sincronizăm cât de cât. E şi ea un crai asexuat, cum sunt nemorţii sau strigoii. Cealaltă, colega, vine şi o ia de după umeri, o conduce ca pe o văduvă prospăt îndoliată înăuntru. În plus, aruncă din priviri un bulgăre de ţărână peste cadavrul meu. Eu sunt cadavrul şi ar fi timpul să mă car naibii de-aici, ar vrea şi ele să doarmă puţin, eu am dormit bine-mersi poate am nesimţirea să mai beau ceva, şi aşa m-au găzduit cu 2 lei pe noapte, că atât e o bere şi am stat şi am dormit pe berea asta câteva ore, nu ştia ea săracă, aşa cum ştia blonda şi grăsana, că eu băusem de fapt şaişpe, iar toate aste mi le zice dintr-o singură privire apoi îşi întoarce căpşorul ferm şi-i şopteşte frumosei preaobosite că nu-l mai suportă pe ciudatul ăsta şi că nu ştie cum ea, blonda, îl poate înghiţi zi de zi.

Am coborât prin Cimitirul Eroilor, nu înainte de a-mi lua două doze de bere dintr-un non-stop.

Ne îmbătăm sub muzică, scriem sub muzică până când, fără să ştim, stele goale încep să cadă asupra noastră. Înaintez şi mă întreb dacă nu cumva am murit între timp. Dacă nu cumva şi în ce fel. Unul dintre pâraie a încetat să mai curgă şi ceaţa e ca un suflet mare care mă lasă să-l parcurg. Miroase a bomboane ieftine din zahăr colorat şi a viaţă de apoi. Unii trebuie că aşteaptă de atâta timp să renască încât nu mai ştiu nici ei dacă-s vii sau dacă-s încă morţi. Până şi stelele cad, goale şi reci asupra noastră. Asupra mea. Sunt mahmur. Sunt singur şi cangrenele răzleţe de la suprafaţa pielii îmi spun că a cam venit vremea să mă curăţ. Deci n-am murit între timp. Sunt cât se poate de viu şi mor încet şi-s mahmur.

În centrul gol, într-o vitrină de birt afumat, Arizoana, o femeie trecută îşi face unghiile în roşu. Istoria îşi are figurile ei care te privesc cum mori sau pur şi simplu privesc prin tine, cum privim noi prin ceaţă, aşteptând răbdători să se ridice. Pentru că, mai devreme sau mai târziu se ridică. Arizona mă fixează cu figura ei de ceară prin vitrina soioasă. În curând îmi va face un semn cu gheara-i purpurie. În ciuda vigilenţei, nu a scăpat timpului, singurătatea îi accentuează bătrâneţea sau poate invers, bătrâneţea o face să pară şi mai singură. Fumează, se face cu ojă şi vorbeşte cu sine. Acum îmi face semnul pe care-l aşteptam. Oare am dreptul să iau o ţigară de la o cerşetoare nebună şi bătrână? De ce nu? Doar mi l-am câştigat, fac şi eu parte din tagma asta a ciudaţilor oraşului. Sunt una cu el şi cu ei. Arizona e bucată din Cluj, carne din carnea lui. Ca şi mine. Nu-mi pot lua privirea de pe chipul de ceară ce mă priveşte ca dintr-o datorie a istoriei. Nu ştiu totuşi cât am stat şi am urmărit-o înainte ca ea să mă remarce. Dar cum am spus, ochii, mâinile, gurile, creierii, carnea oraşului sunt de o vigilenţă neaşteptată. Te văd. De cum intri te cunosc. Eu am intrat şi acum sunt singur. Mă apropii şi-ntind mana după o ţigară. Ar fi bine să fiu mut. Doar că femeia mă recunoaşte. „Nu ştii să ceri, domnule!?!” Îi întind, fără să scot un cuvânt, doza de bere pe care o păstram pentru mai târziu în buzunar. O jignesc cu aşa o băutură de proletari. Mă loveşte peste mână cu gheara, ia doza de bere şi-şi întoarce faţa spre geam. Îmi iau şi eu ţigara. O aprind. Stelele despuiate mă aşteaptă nerăbdătoare afară. Încă e devreme, e duminică şi oraşul e plin de noi. De mine, de Arizona, de câini flmânzi, de nebuni fără somn, de ciori stârpite de ger, de bătrâni fără moarte. Aş putea compara purgatoriul, însă nu e asta, e doar o dimineaţă înfrigurată de duminică ce nu trebuia încă să vină. Aş fi vrut să încep altfel dar acum nu mai pot schimba, sunt mândru şi dezgustat totodată. Ar trebui să încep cu începutul însă nu ştiu exact care e, ce e începutul. Începutul a ce? Ce început? O altă viaţă, o nouă viaţă, începutul morții, momentul în care se-ntoarce clepsidra, frica de a fi singur când deja ești singur, nebunia, frigul, boala, moartea, dorința unică, etilică și greața. Greața. Asta e tot ce mi-a rămas. Beţia. Şi frica de a scrie ceva şi de a mă îmbăta de tot sub o muzică ce nici măcar nu e a mea. Cam pe aici pe undeva ar trebui să fie începutul. Aşa că am să o iau de aici. Arizona rămâne în urmă ca un manechin din plastic în vitrina memoriei mele. E singurul compliment pe care i l-aş putea face unei bătrâne doamne ce şade atat de aprope de moarte, ce se învăluie dinadins, nu în şalul uriaş din lână virgină, ci în imaculata demenţă. Acasă nu e niciodată mai bine. Acolo e locul unde nu mă mai aşteaptă nimeni, acolo e locul unde mă aşteaptă doar himera. Golul. Nu simt nevoia să mă grăbesc.