A fost o zi stresantă dar satisfăcătoare la locul de muncă. Decid să îl telefonez pe unul din cei mai buni prieteni să îl anunț că urmează să îi fac o vizită. Desigur, nici nu bănuiam ce avea să mi se întâmple și dacă lucrurile stăteau altfel probabil nu mai exista această scurtă scriere. Totul a început cu un pahar de vin de casă, foarte bun de altfel. Pahar după pahar, trei litri de vin, ziua obositoare de la muncă își spunea cuvîntul, ațipeam în timp ce vorbeam și am fost trimis degrabă la somn. Toate bune și frumoase până ceasul a bătut ora 2:47. Nu am cum să uit această oră, ora la care m-am trezit dintr-o dată de parcă dormisem o zi întreagă și mă odihnisem cum nu reușisem de multă vreme, însă brusc am simțit în stomac un nod crunt care pulsa și voia să refuleze. Fără grabă, panică sau gânduri că urmează să îmi fie greață, m-am ridicat din pat și am mers prin întuneric în baie. Corpul știa ce are de făcut iar eu îl lăsăm în pace, mintea îmi era deconectată, mă gândeam la alte prostii: casa în care tocmai urma să mă mut, serviciul, foste iubite, și așa mai departe.  M-am dus și m-am băgat înapoi în pat, mi-am verificat telefonul și i-am scris unei vechi prietene cu care m-am văzut o singură dată cu toate că o știam de ani de zile.  M-am chinuit jumătate de oră, poate chiar mai mult să ațipesc. În timpul ăsta nici eu nu mai știu exact la ce mă gândeam însă ce îmi aduc aminte foarte limpede este faptul că fiecare înghițitură în sec era ca o gură de otravă pe care știi că urmează să o regreți. Treptat m-am transpus în lumea mea interioară, mă aflam exact în același pat, învelit, însă de o altă plapumă, aveam cel puțîn trei perechi de boxe dintre care una foarte mare, un videoproiector care afișa pe peretele din stânga mea diverse imagini cu persoane cunoscute și necunoscute. Camera în care mă aflăm în vis era considerabil mai mare.  Asemeni celei reale, avea o masă, câteva scaune, un calculator foarte vechi pe care rula winampul, pe pereți două tablouri distincte, în rest un întuneric de nepătruns pe care mintea mea îl auto-completa și ignora în același timp. Stăteam și mă uităm la proiecții, în timp ce ascultăm o muzică cumva în surdină, în mod neașteptat își schimba volumul fără ca eu să îl pot controla. M-am ridicat din pat să văd de ce muzica începe să meargă dintr-o dată tare. În mintea mea eu încă eram în casa prietenului meu, era noapte și lumea din ea dormea. Nu îmi puteam permite să îi trezesc sau să îi deranjez în vreun fel sau altul. Am încercat să rezolv problema direct din acel vechi calculator,  sursa muzicii. Nu îmi amintesc clar din păcate ce anume cânta dar mă rexala, încălzea și  îmi oferea o stare de calm. Cablurile de la boxe nu erau bine legate la placa de sunet, le vedeam tăiate în mai multe locuri, vedeam efectiv sârmele că se atingeau între ele și asta cauza variațiile de volum. M-am concentrat, trebuia să rezolv problema cât mai rapid nu cumva să trezesc pe cineva din casă. După ce le-am separat și am redobândit controlul asupra volumului le-am dat încet, în surdină și m-am pus înapoi în pat. Proiectorul mi-a arătat un chip feminin cunoscut și nu îmi venea să cred ce frumoasă și artistică era proiecția așa că am sărit din pat, am pus mâna pe telefon voind să imortalizez momentul. Până m-am mobilizat chipul dispăruse fără urmă. Un regret nemăsurat pusese instant stăpînire pe mine. Ar fi trebuit să mă bucur  de acel moment însă dorința de a-l avea la discreția amintirilor era mai puternică chiar și în vis. Cred că este vorba de un clip pe youtube, apăs pe perete și derulez înapoi. Trebuie să fie  clipul pe care-l afișa adineaori. Sunt animat de speranță, vreau să-i mai văd odată chipul. Sunt pregătit să îl imortalizez.  În zadar , chipul s-a risipit în lumea de unde venise. Înapoi în pat, încerc să mi-o imaginez. Simt că bunul meu prieten apare în cameră, că muzica este dată prea tare. Țin ochii închiși, nu vreau să îi deschid. Mi-e frică să pierd clipa, fața misterioasă pierdută pe veci în proiector.  El s-a așezat la capul patului  și mi-a spus că știe că nu dorm, să mă trezesc. A început să râdă. M-a pufnit râsul așa că am deschis ochiul drept foarte încet, cât să pătrundă un pic de lumină și în același timp să-i dea de înțeles că întra-devăr nu dorm dar că totuși nu aș vrea să fiu deranjat. Încercam să visez chipul de pe perete. S-a ridicat și a plecat însă după nici două secunde a dat buzna iar în cameră.  Urla că urmează să plece la șase dimineața în Turda, are de lucru acolo la un magazin; nu mergea o imprimantă. L-am întrebat ce o să își ia cu el.  Fără să se gândească prea  mult a scos dintr-o geantă două chitare. Prima, pe lîngă că avea o formă atipică, era mult mai mică decât știam eu că ar trebui să arate o chitară,  celaltă era efectiv “ruptă” în două. Inițial am primit de la el doar griful și mă bucuram crezând că este vorba de o imitație de chitară de care te poți bucura oriunde pentru că era foarte ușoară și portabilă. Mai apoi a scos și corpul ei la care se atașa griful pe care mi-l arătase adineauri. Încerc să zdrăngănesc chitările ciudate. Corziile erau și pe verticală și pe orizontală așezate într-un mod matematic corect dar parcă foarte dezordonate în același timp. Sunetul a fost  dezamăgitor, ciudat,  simțeam că am primit o jucărie de copii dezacordată. L-am întrebat dacă îl deranjează că mă pun să mai dorm puțin.  În timp ce ieșea din camera mi-a zâmbit și mi-a spus: “liniștit”. Înainte  să închid ochii, din ceva motiv necunoscut m-am uitat pe tavan unde am văzut pentru un moment un fulger. Am simțit o prezență apăsătoare, violentă. Simțeam că mă umple, îmi invadează gândurile râzând de mine.  Mi-a spus că nu mai am scăpare.  Mi-am dat seama că este vorba de un demon. Era acolo,  în mine. Pândea de demult. Aștepta momentul potrivit  să mă posede. Încercam să spun câteva rugăciuni. Credeam că mi le amintesc din copilărie însă aveam un lapsus foarte mare, cuvintele nu-mi ieșeau pe gură, nu puteam striga după ajutor. Prietenul meu își uitase ceasul în camera și a venit să îl recupereze, norocul meu. Când m-a văzut imobilizat cu ochii deschiși  încercând să spun ceva  mi-a spus că dacă nu vreau să rămân posedat, să mă chinui să cobor din pat. Camera în care mă aflăm se schimbase, devenise mult mai întunecată, culorile, muzica și proiectorul nu mai erau. M-am panicat, zvarcolit și chinuit. Cumva am reușit să mă dau jos din pat în încercarea de a scăpa de prezența demonică. În camera acum se afla doar patul. Lângă prietenul meu bun, din neant a apărut încă un personaj care se străduia  să fie prietenos, să râdă cu noi, ne susținea emoțional, ne sfătuia cum să spunem rugăciunile și cum să scăpăm de entitatea pe care o simțeam. Acest personaj apărut de nicăieri,  avea statura prietenului meu bun, era slab, purta blugi și o bluza neagră. Avea buze subțiri, nas lung și tăios, ochi de pisică, pielea roșie, și sub basca de pe cap se puteau distinge vârfurile coarnelor. Nu eram panicați, din contră, acceptam acest personaj ca și cum ar fi fost acolo cu noi dintotdeauna. Nu bănuiam absolut nimic, însă inima îmi bătea de parcă voia să-mi zboare din piept.  Frica și panica erau acolo amorțite, îmbălsămate în neputință. Când încercăm să vorbesc, nu aveam o voce, două sau trei, cred că aveam vreo șase-șapte voci în diferite tonalități. Asta mă îngrozea și mai tare așa ca am încetat sa mai  vreau să vorbesc. Tavanul se transforma în cenușă și smoală, aerul era greoi și tot oxigenul a părăsea încăperea. Mă sufocam, eram terifiat de ceea ce urmează să mi se întâmple. 
Prietenul meu dispăruse. Vocea interioară mi-a șoptit că eu nu cred în demoni și arătări, că ar fi bine să-mi revin, poate chiar să-mi caut o explicație logică. Am început să pun totul în seama desidratării cauzate de  vinul băut. Personajul dispăruse, vocea îmi revenea și în gând repetam “tatăl nostru” . Am reușit să ies din cameră și m-am trezit brusc în întuneric.  Gura îmi era complet uscată, stomacul  făcea o gălăgie nemaipomenită, capul mă durea cumplit. Eram leoarcă și inima  mi se zbătea de parcă erau ultimele ei momente. Am luat telefonul în mâna și mi-am dat seama că fost un vis urât. Durase fix o ora și patruzeci și două de minute.  Am încercat să dau uitării rapid visului însă câteva lucruri subtile s-au întâmplat: telefonul se comporta ciudat, închidea aplicațiile, mergea greu, simțeam că lucra împotriva mea. Am înlemnit de frică în momentul în care am auzit un scârțâit de parchet care se apropia de ușa de la camera în care dormisem. Cred că timp de cinci minute nu am îndrăznit să mă mișc sau să deschid ochii. Stăteam și așteptam să se întâmple ceva, orice. După un timp am auzit ușa de la baie și iar scârtâitul de parchet semn că prietenul meu bun a fost să-și facă nevoile. Mi-am făcut curaj, m-am ridicat din pat, mi-am pus ciorapii în picioare în timp ce încercam să mă distrag visului și ceea ce mi se întâmplase cu telefonul. Mi-am luat blugii și tricoul pe mine, am luat geanta în care se afla laptopul de serviciu și geaca de ploaie după care am coborât în bucătărie unde am început să scriu să pot uita, trebuia să îmi eliberez mintea de coșmar. Mi-am pus câteva melodii clasice să îmi redobândesc liniștea, pacea interioară și comfortul. Mi-am amintit că aceste coșmaruri sunt ciclice și că trebuie să le las în pace.