Găinile

– Măi nenorocitule, păi de aia ți-am dat fata!? Tot ce am pe lumea asta, mai prețioasă decât ochii din cap!
– Mamă, nu înțelegi…
– Clar, nimeni nu poate înțelege ce faci tu! Păi tu vezi în ce situație ești? Nimeni nu se poate baza pe tine. Ești un…
– Un ce?
– Un neputincios…
– Sunt, cu toate astea încă trăiesc. Și o să am și un copil.
– Și cu ce o să îl ții în viață? Tu nu vezi că te-ai izolat. Și pe tine și pe Ioana. Viață voastră începe să nu însemne nimic. Nici pentru voi, nici pentru cei din jurul vostru. Sper să apreciezi ajutorul pe care vi-l ofer. Și să mai știi că o fac pentru Ioana, nu pentru ține.
– Mulțumesc…
– Hai, lasă supărările la o parte și urcă în mașină. Mi-a spus Ioana că sunteți de trei zile cu frigiderul gol. Am să vă dau câteva găini.
– Și ce să fac în Cluj cu ele?
– Să le tăiați și să le mâncați, aia să faceți. Nu mă mai miră nimic din partea ta. Doar nu vrei să ți le și tai!?
– Nu… Întrebam și eu așa, din inerție.
– Să vii numai tu. Ioana e însărcinată. Nu are ce cauta la un drum așa de greu.
– Bineînțeles. Pornesc într-o oră.
– Te aștept.

Ioana stătea pe fotoliu și citea nuvelele lui Ady Endre. În casă era destul de frig. Iarna a venit în mijlocul lui octombrie. Încă centralele nu fuseseră nici măcar testate. O să dureze câteva zile bune. Stăm îmbrăcați ca afară. Am făcut rost de un radiator. Câteodată stăm amândoi cu obrazul lipit unu de celălalt și cu fețele aproape de rezistențele radiatorului. Ioana râde de felul meu de a fi, mereu îngrijorat. Își face griji că îmi fac griji și eu îmi fac griji că ea își face griji. Ne iubim și de aia ne consumăm ca rezistențele radiatorului.

– Lasă și tu măcar o rază de radiator în viața ta! Și râde de mine.

Apoi mă strânge în brațe peste pântecul umflat. Oare cum poate? Este slăbuță dar gleznele îi sunt mereu umflate din cauza sarcinii. Mă uit în sinea mea și mă mir că mai poate. Cum să nu poată. De când este gravidă este mai vitală că niciodată. Nu o poate atinge nimic. Nici măcar fierea mumăsii. Ba mai mult, parcă în adâncul firii ei și-a eliminat orice sentiment pentru ea.  Îi mărturisește totul cu răceala unui chirurg. Și maică-sa se preface că știe că așa trebuie să fie lucrurile, sau poate nu. Cert este că mă consideră o jucărie de care Ioana s-a plictisit și acum m-a luat ea să se joace cu mine. Și nu oricum, din plictiseală. Mă aruncă de ici colo așteptând momentul în care o să crap. Da, o să crap ca și o jucărie pe care timpul a uitat-o în urmă.

– Trebuie să fug până la maică-ta.
– Acum?! De ce?
– Are să ne dea niște găini.
– În fine. Mă gândeam că deja e prea frig. Se anunță friguri năpraznice la munte.
– Și apoi a început să râdă, pur și simplu murea de râs. Nu mai înțelegeam nimic.
– Găinarilor… Și tu și maică-mea. Oare ce e în capul ei? Ea să te cheme și tu să accepți să te duci!?
– Păi zicea…
– Să tacă, să nu mai zică nimic… Și așa numai prostii vorbește.
Nu puteam zice nimic. Mă simțeam ca și un elev de școală primară. De unde dracu să iau toată situația. Stau la aceeași masă, mama și fiica și îmi devoră identitatea. Mi-am făcut treaba de mascul. Știu. Sunt un trântor. În mine nu crește nimic de trebuință. Numai ură și incertitudine. Mă uit în sinea mea și văd un hău căscat. Ioana și maică-sa se chinuie să mă împingă în el.
– Hai du-te dacă i-ai zis că te duci. Nu sta așa ca un vițel dus la tăiat. Până la urmă ne dă de mâncare.
– Și eu ce să…?
– Tu? Dar tu ce problema ai? Și iar se apucă de ras.
– …
– Tu dragul meu nu ai absolut nici o problemă. Problemele tale ți le faci tu cu mâna ta. Hai, du-te că o să îți prindă bine să ieși. Să nu uiți să îți iei lanțurile pentru zăpadă.
– Nu…
Și uite-mă. Îs la volanul rablei de Moskvitch. Mă duc naibii peste munți după găini. Asist la propria ruină. Un bărbat cu un Moskvitch străbate țara pentru niște găini. Că da, nu avem ce mânca. Și asta s-a transformat în adevăr. Adevărul suprem. Ne este foame și nu mai există nimic altceva. Toate aparențele au căzut. A rămas din fiecare doar un stomac. Dar oare ăsta este adevărul suprem?! Cel pe care îl simțim!? Sau ne este doar foame cand de fapt doar murim? “Pizda mătii de groapă! O să pic prin rugina asta în hăul lumii ăsteia nesătule.” Uite o siluetă neagră pe marginea drumului. O babă cu o duzină de plase.
– Sărutmâna mătușă. Unde vrei să te arădui?
– Bună să îți fie inima fiule. Că Dumnezeu mi te-a scos în cale. De nu veneai tu aici mă găseau înghețată ca pe Mântuitorul de la răstănirea de colea. La Lancrăm de mi putea duce tare recunoscătoare oi hi. Și îmi zâmbi cu ochii căci gura și obrajii îi erau bocnă.
– Hai sus mătușă. Stai că te ajut și cu straițele.
– Când să pun ultima plasă în portbagaj mi-a făcut semn.
– Aia, rogu-te, dă-o încoace!
– I-am pus straița în brațe și am sărit la volan. Frigul mă scuturase că a trebuit să stau câteva secunde să îmi revin înainte să pornesc motorul.
– Când să întorc capul spre bătrână o găină din plasă mă privea nedumerită.
– De aia ți-am zis să îmi dai plasa încoace. Că săraca s-ar fi prăpădit în portbagaj.
– Am zâmbit și am pornit spre Lancrăm care nu era departe.
– O duc acasă să o fac cloșcă. Cumnata, ea e tare pricepută la găini. Mai ales de când i-a murit bărbatul. Uite cum stau penele pe ea. Și deși nu îmi pasă ce îndrugă acolo totuși am întors capul spre biata găină. Am rămas într-adevăr surprins de penajul găinii. Era neagră tăciune însă penele îi reflectau toate nuanțele de parcă găina era o legătură între adâncul tuturor lumilor. Verde, albastru, violet, toate luceau și se schimbau pe penele găinii.
– Foarte…
– Așa-i? Nu trebe să zici nimic că știu eu și soră-mea că așa ceva mai rar. Da lasă asta. Zi, în ce luna ți nevasta?
– “Oare de unde…”
– De unde știu? Stai liniștit. Noi femeile știm lucrurile astea.
Voiam să întreb ceva, orice, dar gura parcă îmi era cusută.
– Nu te chinui. Tot asta i-am zis și io bărbatului meu. Dar el tot cu mintea chinuită ca tine era. Încerca să înțeleagă tot. Da cu ce minte mamă? Ca a lui sau ca a ta? Voi nu știți ce noi știm de când ne-am născut. Poate popa, da el numa cât trebe, nu de tot.
– Oare am înnebunit? Halucinez? Nu, nu se poate. Îmi citește gândurile.
– Încetinesc și mă uit la ea și ea se uită și îmi zâmbește. Găina îmi dă cu ciocul în mâna de pe schimbător.
– Îmi cer scuze. Și mă prefac că nu am avut discuția de adineaori.
– Aici e bine, la podul de lângă casa cu poarta verde din față.
Cobor și ca prin vis o ajut să își dea jos bagajele. Deja is iar la drum. Mă uit în oglindă și o văd stând cu găina în brațe uitându-se după mine. “Trebuie să mă uit la drum. Să nu fac o boacănă.” Trebuie să alimentez. O să opresc în Sebeș. Ce ciudat, avem benzină, avem țigări, avem bani. Nu avem mâncare. Da, România este sub asediul foamei de mai bine de trei luni. Nu îmi mai amintesc gustul cărnii. Am tot mâncat macaroane. Da, macaroane cu zahăr. O să se nască copilul și o să îi dau și lui macaroane. De ce dracu simțim că nu avem nimic când avem macaroane?! Uite și benzinăria. Aerul îmbibat cu miros de benzină îmi taie stomacul.
– Bună ziua. Plinul vă rog.
– Bună ziua. Imediat.
Ies din benzinărie și îmi aprind o țigară. Penele găinii… Îmi taie respirația imaginea aia, cu negrul ăla atât de plin de viață. Cu culorile penelor care țineau captive toate nuanțele care se mișcau în bătaia luminii. Și ochii babuței.
– Gata domnu’!
– Cât face?
– Două milioane.
– Poftim.
– Sănătate. Vă mai așteptăm.
Urc în mașină și dau cheie. Când să pornesc văd pe scaunul din dreapta o pană. Da, era o pană căzută de pe găina babuței. O iau și o bag în buzunarul de la piept.
– Totul în ordine domnu’?
– Da…
– Grijă la drum.
– Doamne ajută.
Se pare că am stat în Moskvitch cu motorul la relanti lângă pompă mai mult de un sfert de ceas. Ce dracu? Foamea, da foamea ne păcălește. Omul nu m-a judecat. Da, toți ne mirăm că încă mai funcționăm. S-a mirat și el o secundă. Apoi și-a revenit și m-a trezit din reverie. Dar pana e acolo. La piept. Babuța chiar a fost lângă mine… Am început să râd și am părăsit benzinăria. Încep să mă gândesc la Ioana. Așa cum era când ne-am cunoscut. Îmbrăcată în verde. Cu părul roșcat. Da, Ioana este roșcată natural. Știu că m-am dus la ea și am întrebat-o dacă chiar este roșcată. Trecea pe lângă mine. A râs și s-a îndepărtat. Când era deja la distanță mi-a strigat: “Da!” Și s-a îndepărtat. Au urmat apoi zile cu fluturi în stomac. Ore în șir așteptând pe lângă locul în care trecuse pe lângă mine. Până într-o zi. Când a apărut. Da. Era acolo pe stradă. Am alergat la ea. Nu știam ce să îi zic.
– Salut!
– Salut!
– Ce mai faci?
S-a uitat în ochii mei și mi-a zambit.
– Ce să fac? Is roșcată…
Am râs. Și am simțit cum un aer proaspăt, tânăr, îmi umple plămânii. Am strâns-o în brațe și ea m-a strâns și mai tare. Ioana… Și imaginea asta s-a stins brusc. Doamne ce frig este în Moskvitch-ul ăsta.
– Copii, acesta este conacul Haller. A fost construit în 1725 peste ruinele altei clădiri. Scultpturile au fost făcute de către sculptorul Anton Schuchbauer. Este una din cele mai importante clădiri din județul Cluj.
– Domn’ profesor!
– Da Mihai?
– Dar dacă este așa important de ce îl lasă în paragină? Și cotețul porcului de acasă este mai îngrijit.
– Haida-ți toți încoace să vă spun ceva ce să țineți minte să vă fie de folos.
Aerul de toamnă alburiu ne împresura fețele cu mirosul de frunze proaspăt căzute. Da, mirosul frunzelor era galben precum pereții conacului, precum soarele palid, precum speranța verii care urmă. Domnul profesor Toma Vasiliu stătea în mijlocul nostru precum un stejar. Ne-a zâmbit blând și a început așa:
– Când vedeți o ruină sufletele voastre se uplu cu tristețe. În acel moment puteți ști cu siguranță că sunteți în apele dulci ale adevărului. Că ruina este ca fructul, el moare să facă loc seminței din care totul este posibil. Adevărul stă în adâncul sufletului vostru și este sămânța din care va răsări menira voastră pe acest Pământ. De aceea lăsăm în ruină aceste vestigii. Ele sunt un obicei al aducerii aminte că totul este trecător dar că odată trecând el se naște dinou. Așa cum Soarele și Luna apun și răsar spre marea noastră uimire.
– Și eu o să fiu ca și conacul ăsta? Trist și adevărat?
– Toți suntem triști și adevărați. Și fără să mai poată rezista am văzut cum o lacrimă îi curge pe obraz. Ne-am apropiat în jurul lui și i-am zis că ne bucurăm că este acolo cu noi. Că nu o să uităm niciodată ce ne-a zis.
Ceața se așterne peste conac, peste profesor, peste noi. Și o ruină a ceea ce a fost este mintea noastră care nu vrea să lase nimic în urmă. “Ioana, ce fac eu acum? Ce fac?” Și m-a pufnit plânsul. Plâng într-un Moskvitch mergând spre duzina de găini a soacrei. “Unde ești Ioana? Te voi afla oare peste marea asta de oameni flămânzi dar puternici? Ferocitatea lor se transformă în lege draga mea. Cui îi este frică își găsește un loc pe lângă ei. Cui nu îi este frică moare sau omoară. Și noi, noi doi nu am vrut nici o clipă să ne fie frică sau să înfricoșăm. În viitorul ăsta din fața mea suntem sau doar sunt exclus.”
Pana. Simt pana neagră ca pe o adoua inimă. Sunt fericit în înseși tumultul ăsta sufletesc. Mă face să mă simt bine în pielea mea. Da, mă simt bine. Și accelerez ușor. Moskvitch-ul parcă prinde și el aripi. Mă uit în oglindă. O văd pe Ioana, roșcată și îmbrăcată în verde, lângă ea este domnul profesor Toma Vasiliu. Se simt foarte bine.
– Mihai, poți merge mai repede. Strada este și așa goală.
– Da Mihai. Mergi mai repede!
Amândoi sunt fericiți. O calc cât duce Moskvitch-ul. Mă simt tânăr și fără griji, ca odinioară. Domnul profesor îi povestește Ioanei ce cuminte eram și că învățam bine. Apoi nu mai simt pana de la piept. Ioana și profesorul dispar. Mașina scârțâie de la gropile de care uitasem. Pun frână brusc și trag pe dreapta. Ies afară din mașină. Aerul rece de afară mă trezește instant. Moswitch-ul radiază căldură de sub capotă și de la roți. Mă pun cu coatele pe plafon și mă uit spre munți. Nu este absolut nici un om, nu trece nici o altă mașină. Măcar un camion cu macaroane. Îmi este teribil de foame. Aștept să mă dezmeticesc și îmi dau seama că sunt deja la ieșire din Săcel. Nici nu mi-am dat seama cât de repede și cum a trecut timpul cât am făcut distanța de la Sebeș până aici. Îmi aprind o țigară. Îmi amintesc de mama soacră. Când am cunoscut-o era îmbrăcată în roșu. Să tot fi avut vreo patruzecisicinci de ani. Se ținea bine. Soțul îi murise de tânăr când Ioana avea doi ani. Accident de mașină. Ironia sorții. Mașina asta este a lui. El a murit în mașina unui prieten în timp ce mergeau la pescuit. Au plonjat în Olt. O tragedie care parcă nu o afectase. Și acum îmi amintesc gambele apetisante de secretară trecută. Mușchii arcuiti și încordați de la tocurile roșii. Ioana era fata mamei. Mama care își asumase erotismul pentru fată. Era ca o șerpoaică. Amețitoare, apetisantă și mai presus de toate nehrănită în vanitatea ei. Mă pupa tot timpul de față cu Ioana pe obraz, mult prea aproape de gură. Îi simțeam parfumul tare, demodat și totuși asumat. Apoi mă împingea deoparte și îmi oferea o țigară. Ioana se făcea că nu vede. Sau poate că literalmente nu îi păsa. Vorbea de sus cu mine și eu mă prefăceam că îi sunt recunoscător. Erotismul ăsta discursiv a ținut ani de zile. Produsul chimiei dintre mine și mama soacră mă umilea în prezența ei însă după aceea îmi dădea puteri nebănuite. Cu ușurătatea cu care îmi oferea țigara de după sărutul pe jumătate mi-a dăruit și mașina.
– Ia-o să nu o mai văd. Poate ție o să îți poarte mai mult noroc. Ioan nu a avut parte de ea decât jumătate de an. Este ca nouă.
– Și tu?
– Eu nu am nevoie. Hai, ia cheile.
Mă iubea în felul ei. Și eu țineam la ea. Apoi totul s-a dus de râpă. Când am sunat-o și i-am dat vestea că Ioana a rămas însărcinată pur și simplu nu a avut nimic de zis:
– Bine, vă aștept sâmbătă la mine.
Am avut o întâlnire fără sărutul de rigoare, fără țigară. Era îmbrăcată într-o fustă negră cu cămașă vișinie. Cu gambele bineînțeles la vedere. Bineînțeles sub nasul meu și al Ioanei. Parcă se inversaseră rolurile. Mama devenise tânără și fiica o babă. Ioana se rușinase inițial, apoi s-a ridicat și s-a uitat în ochii ei:
– Ce frumoasă fustă!
Și s-a dus în bucătărie să își pună un pahar cu apă. Când s-a întors s-a mai uitat odată la maică-sa și m-a luat de mână:
– Hai să plecăm, deja este târziu.
M-am dus către mama soacră și am sărutat-o pe obraz. A stat ca o statuie. M-am întors și am ieșit din casă. Ioana era deja în mașină. M-am urcat la volan și am condus fără oprire până la Cluj. Acum sunt iar pe același drum. Deja au trecut șapte luni. România a fost înghițită de foame și ură. Ura era deja acolo, era erotismul nenăscut. Era…era…sămânța adevărului.
Trebuie să opresc în Sibiu. Să văd oameni. Să văd mai mulți oameni. O să înnebunesc dacă nu. Sibiul era la fel de gol. O grămadă de cerșetori. I-am dat bani unuia și mi i-a dat înapoi.
– Ține-i domnul meu că nu mă ajută cu nimic. Dacă m-ai putea ucide mi-ai face un pustiu de bine. Și s-a întors în colțul lui tremurat.
Nu mai puteau suferi nici ei foamea. Acum o aveau de îndurat și pe a noastră. M-am dus la alimentară și am luat o bere. Alcool era pentru toată lumea. Cât încape. I-am pus berea în mână.
– Încearcă cu asta.
S-a uitat surprins la mine și a rămas cu mâna cu berea întinsă. Apoi l-am văzut de la distanță cum o varsă pe jos și duce sticla la gunoi. Este grea așteptarea. M-am pus cu spatele la el. Să nu îi văd nici măcar conturul corpului. Și am așteptat. Au trecut trei sferturi de ceas și nimeni. Absolut nimeni nu trecea pe stradă. M-am ridicat și am intrat iar în alimentară.
– Țigări aveți?
– Da.
– Un pachet vă rog.
– Două sute de mii.
– Poftim.
– Sănătate.
– Sănătate.
Vânzătorul avea capul gras. În rest era slab ca toată lumea. Se mișca foarte rapid, chiar inert. Trebuie că fusese foarte gras înainte de foamete. M-am dus la mașină. O pisică a trecut prin fața mea cu un os de pui în bot. Am râs în sinea mea și am pornit la drum. Îmi vin în minte versurile lui Eminescu:

“Îmi târăsc soarta ca un vultur
Ce îşi târăşte aripa frântă,
Viscolul iernii moarte îi cântă,
Moarte, îi râde tot de-mprejur.

Am uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot.
Puștiul arde-n inima-mi beată.”

La un moment dat, din cauza foamei te apucă amețeala și somnolența. Am botezat momentul “Ceaiul de la ora cinci.” Toată țara se oprește din orice activitate și se culcă de foame. La început erau treizeci de minute, maxim o oră. Acum dormim ore în șir. Pe neștiute. Speram să nu mă apuce înainte să mă întorc. Nu mai pot. Intru în Râmnicu Vâlcea. Parchez în fața casei memoriale “Anton Pann”. Îmi iau sacul de dormit din portbagaj și mă bag înapoi pe scaunul lăsat pe spate. Adorm cu mintea la Anton Pann.
– Mihai.
– Da domn’ profesor.
– Arată-mi râul Tocantis.
– Da. Aici.
– Bravo Mihai.
– Să știți copii că în Amazonia există un oraș mare. Foarte mare.
– Cum se numește?
– Mihai?
– Manaus domn’ profesor.
– Bravo Mihai. Ce mai poți să le spui colegilor despre Manaus.
– Este orașul în care apele se întâlnesc. Acolo sunt râurile Negro și Solimoes unde apele au culori diferite. Se spune că cine vede odată “apele” le duce cu el în mormânt.
– Bravo Mihai.
Când m-am trezit era deja întuneric. Era ger și pe geamurile mașinii se formaseră florile de gheață. Am ieșit să curăț parbrizul și am pornit spre Pitești. Mama soacră locuia la ieșirea dinspre București într-o casă aflată pe malul Argeșului. Când am ajuns în fața casei am văzut luminile aprinse. De afară se auzea radioul. Era o emisiune de jazz. Am deschis poarta și am parcat mașina în curte. Când am urcat scările casei ușa se deschise și în pragul ușii apăru ea. Era îmbrăcată într-o cămașă de noapte albă. Avea ochii negri odihniți. Dormise și ea somnul muribund al foamei. Era încă buimacă. A făcut ceea ce nu făcuse în toți anii de când o cunosc. Îmi zâmbise. Mă prinse de mână și mă trase după ea în casă.
– Închide ușa după ține să nu intre frigul.
– Când m-am întors spre ea stătea și mă privea zâmbind buimac.
– Nu mă îmbrățișezi?
Am ezitat. Apoi m-am dus și am vrut să o sărut. În clipa accea m-a prins pe după cap și m-a sărutat într-o strânsoare de neînchipuit. Apoi am lipit-o de peretele din sufragerie. I-am ridicat cămașa și i-am simțit pulpele vânjoase în jurul meu. Nu mă pot opri. Este bine. Ioana și domul profesor îmi spun să conduc cât de tare pot. Și eu o calc. Moskvitchul se așterne ca un leopard la drum. Gonește fără efort. O simt încolăcită în jurul meu. Mă posedă. Mă satur, o posed. O pleznesc și o arunc  pe jos. Se apucă de râs și nu îi rezist. Sar pe ea ca un leu. Îi sfășiu cămașa. O am. Este a mea. Mă împinge de pe ea și se duce la măsuța pe care era pachetul de țigări:
– Vrei? Și îmi aruncă pachetul.
Îmi aprind și eu o țigară. Vine și se pune pe jos lângă mine și își pune gambele peste abdomenul meu. Ochii ei negrii mă înebunesc. Sting țigara de parchet și o pleznesc peste față apoi mai începem o partidă de amor. Nu mai știu nimic. S-au repetat momentele toată noaptea. Când m-am trezit eram gol pușcă în sufragerie. Ea stătea pe un fotoliu și fuma. Era îmbrăcată iar în negru cu vișiniu.
– Hai să îți iei la revedere.
– M-am apropiat și m-a sărutat pe obraz. Aproape de gură ca de obicei.
– Radu este în curte. Te așteaptă să mergeți să luați găinile. I-am dat inelul de aur al lui Ioan pe ele. Să nu îi mai dai nimic dacă îți va cere ceva. Hai, rămâi cu bine.
M-am îmbrăcat și am ieșit în curte. Radu, un om ca un butuc, îmi făcu semn să ne urcăm în Moskvitch. Zis și făcut. Omul era foarte vesel. Se vedea că mânca bine constant. Avea sănătatea omului care este în stare să vrea mai mult decât toți pentru că el nu mai are nevoile tuturor.
– Cotețele îs ascunse în Jugur, în sus pe munte. Nu umblăm decât pe întuneric. O să îți zic să stingi farurile cu zece kilometri înainte să nu ne vadă nimeni. Pot să fumez în mașină?
– Bineînțeles. Ai țigări? Dacă nu ai am eu.
– Ce nu are Radu? Dacă Radu nu are nimeni nu are. Și își scoase ștrengărește de după urechea dispre geam o țigară. O aprinse și trase din ea cu poftă.
Când am ieșit din Jugur Radu mă bătu pe umăr și îmi făcu semn să sting farurile. Mergeam foarte încet să nu trezim pe nimeni. Cred că trecuseră vreo treizeci de minute când am ieșit din Jugur în sus pe munte.|
– Lasă mașina aici! Și îmi arătă un loc sub un copac.
De aici avem de mers o oră în sus pe munte. Am început să urcăm. Zăpada era subțire dar înghețată din cauza gerului. Luna făcea ca totul să pară din sticlă și umbre. Eram foarte vigilenți. Radu se uita să nu fi călcat nimeni zapada. Vezi asta, asta e talpa mea de dimineață. M-am dus să le dau de mâncare. Și își aprinse iar o țigară.
– De aici în sus e liber.
După mai bine de un ceas am ajuns într-un desiș.  Radu o luă în față, de-a dreptul prin mărăcini. După încă un sfert de oră eram într-o poiană imensă. În capătul din fața noastră era plin de cotețe acoperite cu lână peste care erau aruncate crengi. Când ne-am apropiat de ele Radu se întoarse îngrijorat spre mine: –
– Ceva nu este în ordine.
– Mai e cineva aici?
– Nu.
– Și atunci?
– Nu știu. Is foarte agitate găinile. În fine. Hai să o rezolvăm. Ia tu două cuști de acolo și mai iau și eu două. Încap câte patru găini într-o cușcă.
– Bine.
Nu știu de ce dar amândoi vorbeam în șoaptă. Luna lumina ca ziua.
– Stai în spatele meu și dă-mi câte o cușcă când o să îți cer.
Apoi se apropie tiptil de primul coteț și luă de pe jos un par. Deschise ușa la coteț și puse cușca în gura lui. Apoi lovi cu parul în spatele cotețului și găinile începuseră să se agite. Erau foarte multe după sunetul pe care îl făceau. Nu e de mirare că Radu alesese să își facă punctul de lucru în mijlocul pustiului. Găinile intrară de la sperietură în cuștile pe care Radu le manevra ca un vrăjitor. Parcă nici nu le atingea. Când toate patru cuștile erau pline am pornit înapoi spre Jugur. Frigul îți ardea fața însă Luna te hipnotiza. Găinile s-au calmat. Probabil din cauza frigului. Când am ajuns la mașină Radu m-a întrebat:
– Totul ok?
– Da.
– Să nu spui la nimeni nimic.
– Tu nu vii înapoi în Pitești?
– Nu, eu locuiesc în pădure cu găinile. Ne auzim. Drum bun.
– Doamne ajută.
Am pus cuștile cu găinile pe bancheta din spate și pe scaunul din dreapta și am pornit încet cu luminile stinse. Când am trecut prin fața casei ei luminile erau tot aprinse. Am accelerat și am pornit spre Cluj.

Sclavia foamei devine tot mai greu de îndurat. Soarele începea să răsară când am trecut prin Râmnicu Vâlcea. Nimeni nicăieri. Am oprit lângă o cișmea și m-am umflat cu apă. Apoi mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe o bancă în dreptul mașinii. Grijile au început să urce pe mine precum furnicile. Încet înțelegeam ce am făcut și ce nod spiritual îmi sufocă sufletul. Cum? Cum o să mă duc la Ioana? Cum o să mai îmi amintesc copilăria? Tocmai devenisem bărbat cu adevărat. Făcusem ce voiam din adâncurile mele cele mai nebănuite. Și acum trebuia să mă întorc unde nu mai era cale de întoarcere. Mâinile au început să îmi tremure și mi-am scăpat țigara pe jos. De frică, de parcă cineva ar fi văzut și auzit tot ce era în mintea mea, m-am smuls de pe bancă și am pus mâna pe clanța mașinii. Cineva mă trăgea de mânecă. Era un puștan de vreo paișpe’-cinșpe’ ani.
– Domnu’, domnu’ nu plecați! V-ați scăpat țigara pe jos.
– Nu mai îmi trebuie!
– Pot să o iau eu?
– Ia-o!
Am sărit în mașină și am plecat în trombă. Halucinațiile s-au întețit. Mergeam tot mai tare. Am oprit la Sibiu în benzinărie; nu știu de ce că mai aveam destulă benzină. Am stat la pompă și apoi când am văzut că cineva iese de afară și vine spre mine am tulit-o ca un hoț. M-am regăsit pe mine și acum fug de mine însumi. Găinile erau tot mai agitate și mai gălăgioase. Mirosul se făcuse tot mai greu și împungător. Am deschis geamul. Mă apropiu de Lancrăm. Văd ruina conacului Haler. Mă dezbrac și intruu în el. Acolo o văd pe Ioana împletindu-i fiicei noastre cozile. Este duminică și din depărtare se aud clopotele.
– Cine a murit?
– Nu știi? Profesorul Toma Vasiliu.
– A murit?
– Cum?
– De inimă rea.
– De inimă rea?!
– Tu ești de vină. I-am zis și fiicei noastre să se nască înainte să vii acasă să știe și ea cum arată un tată. Un tată văduv de sufletul lui.
În secunda următoare îs iar la volan. Este prea târziu. Nu mai pot evita. Am ieșit cu Moskvitch-ul în decor. Când am deschis ochii pieptul mă ustura îngrozitor. Mașina era cu roțile în sus și eu eram pe jumătate ieșit pe geam. Deja era întuneric. Eram paralizat. Nu puteam să urlu după ajutor. Luna își trăgea mantia peste câmpiile din jurul Lancrămului. Totul era alb în jurul meu. O găină își scosese capul din cușcă și îmi smulgea carnea de pe mână. O vedeam și nu puteam face absolut nimic. Am leșinat.
– Când mi-am deschis iar ochii se auzeu pași în jurul mașinii. Era băbuța cu găina neagră în brațe.
– Ajutor…
– Ce ai pățit nepoate? Nu îți place ce vezi?
– Mătușă, scoate-mă de aici.
– Te mai întreb odată: nu îți place ce vezi?
– Nu…
– Noi femeile știm și am știut dintodeauna vocea timpului și vocea pământului. Tu ai mers de voie bună în ghearele pieirii. Haida-ți dragele mele să îl ajutăm pe acest nenorocit. Începeți cu ochii.
Și a pus găina neagră jos și celelalte găini au urmat-o și asta a fost ultimul lucru pe care l-am văzut. Mi-au scos ochii cu ciocul.
– Blestemat să fii să nu îți vezi în veci copilul!
Am auzit pașii babutei și labele găinilor cum se îndepărtau. Apoi au mai trecut multe clipe de groază până m-au găsit oamenii. Acum nu mai știu cine îs și unde îs. Cine am fost sau cine voi fi. Nu am auzit o voce cunoscută de prea multă vreme. Mănânc pe săturate și nu mai dorm de foame. O voce de copil se aude în stradă.
– Mami, vreau prăjitură cu brânză.
– Câtă vrei tu puiuț.
Foametea se terminase. Am devenit secretul propriei mele ființe. Sunt blestemat să aud cum timpul trece pe lângă mine. Poate sunt în iad. Nu mai are importanță.