– Știu că ai mai fost pe-aici să dai drumul la frământările și la răsfrâgerile pământurilor înspre ele însele: mai întâi la alunecarea continuă a treptelor din carieră și apoi la scurgerea lor sigură în halde de steril și în contaminări neîngrădite cu o organicitate proprie apocaliptică. Am văzut canalele de drenaj dizolvând și deversând hidoase tristețea ca pe o indigestie a formele pozitive răscolite și mai jos albiile ce se pregăteau să fie suprasolicitate. Și nu te-ai lăsat până nu ai făcut ca totul aici, de jur-împrejur să fie ca în Iad : formare de lacuri noroioase și de vulcani noroioși și arătări naturale ce au ajuns să nu mai poată avea nicio geometrizare. Genuflexiunea și aservirea geometrie a fost, până la urmă, victoria Ta asupra creației din acest loc. Înainte codrul făcea și el febra musclară după ce, prin vitezele sale de înstăpânire, își imprima în mine sprinteneala – după Tine, o temporalitate apăsătoare îi dramatizează puternic existența, intriga lui nu mai e susținută de nicio necesitate profundă și n-a mai făcut decât febră musculoasă. De ce te-ai întors?

 – Mi-a plăcut mult decopertarea: zvâcnirea descurajată a dealului atunci când îl rănești rupând din catalepsia lui pretinsă și apoi surparea în ritm susţinut, ce dislocă şi deversează în văi presiunea și fluctuatiile neiertătoare din răceala rocilor. Orchestrația catastrofală a nivelelor apelor subterane până la obținerea unei mari pâlnii de depresiune capabilă să-și extindă nenorocirea mult dincolo de limitele carierei. Serialismul hidrodinamic al marilor pompe și, în prelungirea evacuărilor lor de ioni de metale grele și de săruri ștanțate în apele din jur, momentul acela în care privesti, ca  poetul nostru, “apa întinsă curgând grav pe sub unde”. Volumele mereu crescânde ale tasărilor, ale împrăștierilor şi ale surpărilor bruşte ale formaţiunilor argilo-marnoase din acoperişurile stratelor – toate traduse în stabilități tot mai labile ale zonei. Toate grandioase și toate resimțindu-se, cum ar spune Ady Endre “ca-mplinirea unui grav destin, ca o dăruire-adâncă a pământului ce aruncă oamenii înapoi înspre noapte, făcând ca blestemul să fie iar cel mai frumos prezent”.

Dar accentuarea n-a fost parcă totuși suficientă… Și asta pentru că știam foarte bine că “în patria tainică a humei intriga n-are astâmpăr, nu uită. Strigă-n mii de pogoane, al mâniei vânt.” A trebuit să traduc mecanica rocilor în mecanica utilajelor. Am adus aici mecanizări tot mai complexe ce comunicau între ele prin brațele, prin paletele și prin cuțitele de tăiere ale utilajelor fabuloase, dar mai ales printr-un tip aparte de electricitate, specific doar terenurilor fracturate: o electricitate care vine practic din noile procese gravitaţionale şi erozionale ce se instalează pe taluzurile pâlniei versanţilor de deal de mare înclinare şi cu înălţimea de zeci şi chiar peste o sută de metri, ca urmare a unor împuşcări masive executate în acea zonă. Această electricitate face de fapt ca Giganții – freza, dragalina, excavatoarele, buldozerele, vibratoarele de adâncime pentru compactare, basculantele, filtrele cu debitare arteziană, burghiele sau elicele continue de foraj cu cap dublu și pompele de eșapare să se sincronizeze în dansul aneantizării, să-și dorească să muște mai tare și mai conștiincios din sol, pe un traseu cu adevărat comun. Dar să-și dorească, mai presus de orice, “să sape lumea-ntreagă, scobind ca gheara gerului, în joacă” pe peretele minții și a spatelui lui Dumnezeu,  în timp ce-i șeruiesc acestuia, din propria-I stâncă, ultimul mare vers al lui Ady : “Ia-ndărăt ce mi-ai dat – e neatins! /  Doar mă mânjesc în Numele tău prins.(…) Iti dau şi sângele lor, de-l vrei, nu-i bai./ Dar ce straniu-i că Tu nici sânge n-ai!”

 – Da…chiar mi-am imaginat că de asta ai venit când a început totul. Dar de ce Te-ai întors ?!

 – Pentru că doar aici îmi pot încleia în împământare rotunjită cu înșelătorie blajină sânţeniile groaznice ale pământului în forma lor cea mai arhaică – cea mai copleșitoare. Mă refer la dealurile alea borțoase care au mâncat și vor mai mânca încă pe mulți. Pentru că nimeni nu le bănuiește – deși, dacă stai puțin să le simți, cu argila ce ți se lasă-n suflet ca “peştii-n mâl dacă au obosit”,  îți dai seama ce sunt cu adevărat. Pentru că doar aici “lapte prins e solul, dar în adânc se zbat pietre colţuroase.” În vreamea Comunismului mina mi-am construit-o cu adevărat doar pentru mine, ca s-o am mai târziu. Acum, exact la fel cum ai văzut deja în Deșertul Clujului, am lăsat pur și simplu să plutească peste fosta exploatare “liniştea monotonă a mizeriei, ce ameninţătoare şi stăruitoare dizolvă încet tristeţea şi o infuzează în alte milioane. Întreaga lume umană se-ncropeşte aici…în timp ce loturile de pământ de jur împrejur visează încă melancolic şi posac” Și asta e, de fapt, esența unui nou început.

 – Am văzut. Și acolo și la Protan. Doar că aici, la Sărmășag, ai executat o arie mult mai anevoioasă și mult mai temerară a marilor mașinării de abataj. Un grandios și atotpotent  abator de pământ – în loc de abatorul revanșard și refractar de carne.

 – Un abator trimfător! Înainte de toate și de orice altceva. Adu-ți aminte cum se împotmoleau adânc și necăjos excavatoarele în mocirla apăsătoare și cum, ieșeau totuși năclăite nevoi-mare înapoi la suprafață, să-și continue misiunea. Destinul neînduplecat al unei mărețe și bine-intenționate pompe hidraulice, cu o inimă capabilă să simtă și să transmită prin ea Febra și frisoanele pământului, dar mai ales Demolarea – despre care știa că pământul o poartă în el, ca formă principală de exprimare, primă și ultimă. Și apoi Excavatorul stătea împăcat și tainic-mulțumit, noaptea, în vatra carierei, să vadă cum se coace pâinea zilei de mâine, direct din ce-a excavat el… din ce-a reușit să prindă și să scoată el, el cu mâna lui unică și inconfundabilă, din sânul imens al planetei Pământ. Și mai încerca, priceput și greoi- și nebănuit-intuitiv cum era, să ghicească numele fiecărei nopți ce trecea, ca apoi să se repete iar și iar.  Deoarece numai zilele poartă câte un nume violent de zeu, dar nopțile au rămas anonime…”nebotezate”, cum s-ar spune. Excavatorul tace și face, așa cum poate și cum numai el știe că poate și lumea nu-l apreciază pentru că nu înțelege eternitatea inexorabilă ce-o poartă în sine, ca pe o poartă. Toți nu știu decât a zice că “Veşnicia s-a născut la sat” dar nu se întreaba mai nimeni niciodată cum i-a fost rupt satul respectiv naturii : cu ce forțe, cu ce preț. Cine a făcut-o pe Natură să cedeze și să lase de la ea acolo și nici ce i s-a promis la schimb.

Între timp, afară se făcu dimineață, deja dimineața zilei de 5 ianuarie. Deși adânc sub pământ, Căpitanul simți cumva venirea acestei dimineți și-și realiză faptul că zilele sub pământ trec mult mai repede și sunt mai covârşitoare în cosecințele dăinuirii feței Satanei în fața ta decât zilele de la suprafața lui : acolo – în lepădările și în îndrăznelile prăpăstioase, absolute și esențiale ale argilei, țipetele se afundă tot mai culminant în tine.

Căpitanul : “Şi eu nu ştiam / de pe miriştea căror amintiri / Sosește această dimineaţă.”
Satana (ironic, dar cu adevărat mulțumit de ceea ce tocmai a auzit):   Vezi că știi?
Știi de ce am venit la tine ?
– Știu, știu… (deja indispus-bine de turnura inevitabilă a discuției)
 – Te deranjez… ?
 – Sincer cam da, dar treacă de la mine de data asta… Continuă.
 – M-ai putea ajuta să repar răul ce l-am făcut ? Am văzut cum muşcă Corporația, apucând doar cu gingiile ei late de paloare – moi, elastice, indisolubile, indelebile și indestructibile precum carnea untoasă a somnului – până când lumina Ardorii pălește stingheră, între jaluzele perspectivelor și începe să doară, dar doar așa…într-o doară, în fața  Instanţei și a Analizei, dincolo de dor. În acei angajați a renăscut de fapt Pluto, sub formă de corp stelar înghețat în formol diluat cu unde metalice ale mâhnirii, în diferite nuanțe ale sufletului ce se întuneca. A renăscut mai puternc, ca un fel de astru, inhalând viaţa din ei ca pe o gură de aer. Gura peștelui moale ca untul, indestructibil și elastic de nu-l poți tăia deloc, ce face ca întâmplarea să miroasă în acel loc a frunte lustruită, ca bărbia să se facă acolo tot mai largă şi mai puternică și ca obrajii fețelor fetelor să fie tot mai lați și fermi, aproape ca la mastodont. Fetele și băieții mai schimbă doar câte o căutătură “scăpată din buzunar” în timpul unei alergături, prin curte sau pe holuri, de la un departament la altul, când au de dus “o hârtie importantă”. Dar nu se mai uită nimeni cu adevărat la nimic deoarece nimicul se uită permanent la și în toată lumea și mai și cântă prin ei melodia lui lipsită de litere și acoperită de cadențe neumblate – pentru ca neutilizabile și nedorite, ca niște urme adânci și fără vreun sens.
– Ce pot să zic…Protanul trebuia lăsat în pace să frigă carnea ca frigul. Chiar și hanțul și tot restul mațelor de mortăciune frisonau de spaimă în fața cuțitelor lui reci și astfel dobândeau un fel de… viață!!!
– Da, să știi că așa e.
– Protanul era cumva în aer liber și totul are un gust mai bun în aer liber. Aici, la ce-ai văzut tu…e doar o spermă leneşă evoluată atroce într-un somn mlăștinos ca o caracatiţă: Stăpân al Disperării și al Recesământului. Își dai și tu seama, cred, că nu Protanul a înrobit și a prădat Grasa, ci invers: Grasa i-a făcut respiraţie gură-la-gură malaxorului și i-a captat în ea mașinăria, punând-o apoi s-o slugărească, cu toate cuțitele ei văzute și nevzute – toate acum cu capul plecat, ca niște semne de întrebare învinse. Și de atunci tot încolţeşte bine-mersi prăzile cu ajutorul custurilor astfel prinse (fără vreo despăgubire), imuabil de-a dreptul, înspre lehamitea ei nerușinată, pe toata întinderea acesteia – făcând ca aproape totul să fie parte din acea nesimțire bine stătută, dar absolut neiertătoare. N-ai gândit deloc când ai crezut că falca metalică inferioară o poate dovedi…mărunți și împrăștia.
– A fost cea mai mare greșeală pe care o puteam face, cel mai morbid păcat, sa fac Grasa să se regăsească și să dispară în infinitatea tăietoarelor și nu oricum…ci sub patronajul Porcului – cel care nu uită, nu iartă și se răzbună.  A triumfat până la urmă chiar și asupra Necuratului Casei, ce cred că Tu i l-ai trimis, la un moment dat…nu ?
– Da…îmi aduc aminte și nu-mi vine să cred nici acum că Porcul a putut să mi-l dovedească. Dar asta e.
– Lacrimile nu mi se mai împreunează, filele de viață îmi sunt tot mai murdare pe zi ce trece și nimic și nimeni nu mi le mai curăţă… !
– Nu trebuia să faci ce ai făcut. Pentru că Porcul nu poate ierta !
– Nu, nu…Nu trece cu vederea. Știe tot timpul !
– Și vrea în continuu. Ai văzut fetei acelea a tale, Edina, ce căcău ireal i-a făcut, de intră pe ușă întâi fundul și apoi ea. Și n-a fost chelneriță și n-a gustat și ronțăit pe acolo pe la terasă din curbăturile și din clepsidrele din buzunarul bucătarului, decât 3-4 luni. Și când s-a apucat de serviciul respectiv arăta chiar foarte bine: îmi aduc aminte că m-a servit la masă și că am simțit cum se contractă primejdios bănuiala lui Dumnezeu din mine! Deci ce face Porcul ăsta…mai spuse Satana, vorbind cumva ca o pereche de orice și usor, aproape insesizabil, “ghemuit” în fața Puterii pe care n-o cunoaște si despre care nici nu putea să spună că o înțelege.
– Da, am văzut…adăugă Căpitanul mai mult șocat decât jenat. De aceea nici nu am mai insistat prea mult asupra subiectului.
– Nu că nu ai insistat, nici nu l-ai pomenit și știu că l-ai evitat, încercând să nu te mai gândești la el. Chiar nu era motiv să o ataci pe Grasă (nici măcar verbal) și apoi să o mai și arunci în împărăția Neiertătoarelor…sau, în fine, a celor pe care Eu am vrut să le cred a fi pe veci neiertătoare. Ai stricat complet Împărăția Aceea și nu numai. Că de fapt Porcul ăsta a făcut toată nenorocirea cu mâna lui…și asta n-am prea vrut nici eu s-o cred, până când n-a fost prea târziu… !!!

(către Krampus)

 – Mi se pare mie sau copilul ăsta de sirenă miroase și el, „din întâmplare” – desigur …! (adăugă zâmbind ironic dar violent-prevăzător), a Porc ?! Ia-l și du-l imediat de aici că mi se și face rău !!
 – Unde ? (Krampus vorbea acum, dar doar în prezența negativă a Satanei – doar această Moarte Vie îl putea neatinge cu teroarea ei atât de întruchipată în dependența de Înfrângeri germinative)
– Afară la lac ! Pe locul fostei pâlnii de decopertare. Să se cuibărească și să zburde în linişte  printre trestiile și crengile care nu mai sunt de multă vreme calme. Va împrospăta într-un fel esențial genunchii ce stau și așteaptă acolo încă indeciși dar, sincer vorbind, periculos-armați. Și asta pentru că sirenele vin ca apele de primăvară şi te fac glucoză de vene suprapuse în ciocolată albă. Poezii înfundate cu vata pierdutei pofte de joacă. Va găsi acolo practic tot ce-i trebuie ca să supraviețuiască și să se înmulțească :  gravuri bănuitoare de sete-n pântec și nuclee de culcușuri și de ghemuiri.

(și apoi către Căpitan)

Urla prea razant disperarea chipurilor tale ascunse, în Deșertul Clujului, de peste tot înspre Mine și m-am adresat tuturor abceselor ăstora – care ar vrea să iasă și să Mi te aducă. Și ar trebui să-i fi recunoscător, căci numai împingătura asta s-a arătat dornică, dacă nu cumva destoinic-drăgăstoasă și nerăbdătoare să te cunoască, din prima clipă de când a aflat de existența ta. Trebuia să știe cum să te dirijeze înspre mine și s-a descurcat, se pare. Avea, mi-e acum limpede, tot ce era necesar pentru a face treaba. Pentru ce a făcut va primi aici tot ce i se cuvine: va putea să ia forma zilei și să respire renunțări – adevăratele umbre ale genelor ridate.

(înapoi către Krampus)

 – Dar vreau mai întâi să-l testezi de Porc.
 – Păi și cum să fac asta ?!
 – Fii atent aici ! (și Krampus și execută pe loc comanda, înțepenindu-și sever-rectiliniu șira spinării, neînduplecat – cum de altfel era și de felul lui e a fi) Tare mi-e teamă că ar putea fi, de fapt, un godac. Că  lăcomie, voracitate și necurățenie văd că are în el deja din plin…Și să știți că nu degeaba, la Bisericile pitite, am fost învățați de mici să avem mare grijă cu Porcul și să nu ne înhăităm cu el sub nicio formă: “Porcul are copita despicată și despărțită în două, dar nu rumegă; acesta este necurat pentru voi. Din carnea acestora să nu mâncați și de stârvurile lor să nu vă atingeți, că acestea sunt necurate pentru voi.” (Levitic 11.7-8) Nu, nu rumegă, ci mestecă !  Mestecă fioros momentele de stingere a luminii și nu poate trăi cu adevărat decât în noaptea sufletului. Și îngrașă cum îngrașă fetele pentru că știe să facă din ele umbra lui. Începeți să vedeți asemănarea… !? Cam la fel și zgâmboiul ăsta mănâncă numai umbră. Cine se bagă în tărâțe, îl mănâncă Porcul.
Krampus: – Așa este Stăpâne ! Mare dreptate ai.
Satana: – Și încă ceva: e un mare neadevăr și o mare nedreptate care mi se face când se spune despre Mine că l-am ispitit pe Sfântul Antonie cel Mare luând chipul unuia sau al mai multor porci. Unu’ la mână trebuie să înțelegeți că Eu nu l-am ispitit pe omul ăsta niciodată – n-am avut nici interesul și nici intenția s-o fac. Acum îmi dau seama și de ce… Doi la mână, nu am luat în viața Mea și nu aș fi luat pentru nimic în lume chip de Porc. Pur și simplu nu mă reprezintă și nici nu vreau să ajungă să mă reprezinte vreodată….Dacă stau bine să mă gândesc, îmi aduc aminte destul de bine că l-am evitat chiar și asta deoarece am simțit întotdeauna o mare incompatibilitate și o diferență ireală și rece-fioroasă între curiozitatea mea intim-sălbatică pentru erotismul uman și ceea ce aducea el. Sunt mai mult decât sigur că a ajuns să fie patronul porcarilor pentru că, în strămoșii lui îndepărtați și șterși la chip ca varul cernit peste pietre, el a fi aparținut, de fapt, acestei specii. Abia apoi s-a extravazat înspre oameni.
Krampus: – Da Stăpâne. Judecata este corectă așa cum ai spus-o. Eu mă gândesc și eu că Porcul și nu Beelzebub  este adevăratul “Împărat al Muștelor”. Mestecă carnea stricată, știu bine….dar ce m-a mirat este că carnea nouă se strică în vreme ce el o mestecă, că spre sfârșitul chefului ajunge să înghită tot carne ce dă să se împuțească – și asta n-am mai văzut-o încă nicăieri altundeva.
Satana: – Da, așa este… Na bine. Fii atent cum facem : uită-te te rog cu grijă la forma capului său și vezi dacă nu-i devine, în timp, conică. Nasul dacă nu dă înspre rât. Și pe corp să nu înceapă a-i crește păr aspru și scurt, ca la peria cea dură. Fii atent când îl mai bați din când în când să nu dea și semne de plăcere cum că l-ai scărpina…Imită puțin glasul Porcului cântându-i din surlă și vezi de se luminează la față ori dacă dă în vreun fel să-ți răspundă. Fă-i  guițul disperat al Porcului când barbații familiei i se reped la jugulară și vezi de se sperie. Dacă vezi oricât de puțină teroare în ochii lui, să vii să-mi zici numaidecât.
Krampus: – Am să fac toate acestea, Stăpâne. Și am să-i vobesc, când e taina mai mare și de Ignis – de focul care efectiv nu-l iartă niciodată pe Porc.  Eu știu foarte bine că omul e șoricar de Ignat și vreau să văd dacă se teme când îl plesnesc cu numele lui Ignat.
Satana: – Da, da ! Că prea s-a arătat el dornic să-l aducă pe Căpitan aici și s-a descurcat un pic cam prea bine, nu crezi!? Incă și mai bine ! Am o idee: să nu uiți ca anul viitor să-l duci neapărat pe 20 Decembrie la tăierea Porcului. Să ai grijă să fie mai mulți oameni miloși de față, să vadă și el cum, atunci când Porcul se chinuie și moare greu – carnea i se strică, acolo, “pe viu”. Vezi ce reacție are – de face ceva grimase de amărăciunre ori de antipatie – atunci când carnea teroristului ăsta infiltrat, a glonțului ăstuia captiv, se învinețește, se spurcă și se schimonosește sub ochii lui. Pune-l să vadă și cum se face Semnul Crucii pe fruntea copiilor, cu sânge de Porc, ca să fie sănătoși. Vezi de dă ori nu semne cum că ar vrea să-i atace pe copiii respectivi. Și dacă da, neaparat să nu-l lași și să-i aperi. Să nu care cumva să dam mărgăritarele la porci !
Krampus: – Așa am să și fac. Să știi că l-am prins că sforăia un pic cam tare când mai adormea, de ziceai că stă să mâne porcii la jir și care are obiceiul să tacă ca Porcul în păpușoi după ce face o mârșăvenie și e gata să fie prins. Unele semne sunt deja destul de clare.
Satana: – Scuză-mă că sunt puțin cam agitat, dar efectiv nu știu ce să mai fac ca să scăpăm și noi odată de Porcul ăsta…să nu mai tot vină atâta pe capul nostru.
Căpitanul: – Și eu am observat că îi place mult să se facă că doarme în culcuș de paie și când umbla pe podea cu paiul în gură, vremea dădea să se schimbe.
Satana: – Și mai grav, și mai grav… Lumea ar face bine să înțeleagă cât mai repede și o dată pentru totdeauna că acest consumerism morbid al zilellor voastre vine de la Porc și nu de la Mine. În fine…revenind la problema ta, Căpitane. Eu când vin pe Pământ vorbesc, într-adevăr, întotdeauna în numele Meu și îmi asum revolta ca pe o toamnă ce vine înspre noi ca o cruce înaltă de lemn tânăr– spre deosebire de Hristos, care nu vorbește decât în numele lui Dumnezeu. Cu El vorbești, practic, cu o non-entitate, cu un Nefiind ascuns și adesea destul de periculos. Dar, tu când ai hotărât să o judeci și să o desfaci pe Grasă cu muțenia și cu surditatea cuțitelor din răscrucea sângerărilor și a dăruirilor reci ale marginalizărilor, ai vorbit…în numele Meu ! (și aici Satana tună grandios-apocaliptic înspre el) Ea era pusă acolo de Mine nu ca s-o omori tu ci ca să-i învețe și să-i avertizeze pe oameni de pericolele lăcomiei, ale lenei, ale trândăviei și ale lascivității nesimțite. Era o încarnare a monstruozității ce te pândeste neiertător din interiorul tuturor acestor lucruri. De aceea am ținut-o atât: ca să umble printre oameni, pe zi ce trecea tot mai respingătoare, mai execrabilă și mai hidoasă în zămislirile ei de lumânare topită, deversată și zborșită peste tot peste ea însăși. Era jucaria Mea cu care îi speriam cu bună-intenție pe oamenii sensibili și cu care mă răsfățam (în noi și proaspete fețe) văzându-i suferințele imposibile venite toate…din ea și nu de la Mine. Eu doar le întrețineam preaplinul dens și nu îl lăsam să scadă în intensitate. Și atunci el creștea încet dar sigur și întotdeauna fără speranță pentru Grasă. Scalava absolută a ei și a mea deopotrivă. Înțelege că nu era jucăria ta. Și tu ai eliberat-o… ! Asta înseamnă că acum am scăpat-o amândoi total de sub control și nu mai putem ști ce va face…. Cine știe, poate va veni chiar după Mine (propria Mea fostă jucarie, dacă ai mai auzit așa ceva!?), cu Porcul ăsta al ei care văd că e o armă absolută a crimelor nevăzute. Și nu înțeleg de ce, dacă Eu nu vorbesc niciodată în numele oamenilor, ei vorbesc tot timpul în numele Meu… !? Și asta mă decepționează cumplit la voi, că nu puteți să învățați această lecție simplă de decență și de adevărat respect de sine.
Căpitanul: – Deci răspunsul Tău este nu… ?
Satana (puțin mai înțelegător și chiar mai grijuliu față de el): – Deocamdată nu. Trebuie să mă gândesc și la săracii angajați pe care i-ai nenorocit definitiv în Corporație. Și la mașinăria mea unică, de colecție – la Protan, pe care mi-ai făcut-o să nu mai însemne ce putea însemna înainte : ultimul gând și rugăciunea voastră mânjită cu sângele crezut din visul mort al fierului. Du-te la Dumnezeu, n-am ce-ți face. El cu siguranță te va ajuta. Dar te avertizez că nu va fi deloc ușor cu Dumnezeu. Pregătește-te să plătești un preț cu adevărat crâncen pentru ceea ce ai făcut.

***

În fundal răzbatea năvalnic vocea lui Rainer Landfermann, cu o claritate înfiorătoare. Căpitanul ascultase deseori la el acasă albumul Dictius Te Necare de la Bethlehem, în timp ce lucra și el la proiectele personale, dar niciodată n-a simțit propriu-zis o bară de fier despicând în el  urma uriaşa lăsată de refluxul sufletului, ca acum.
Satana : – Simți cum vechile răni îşi deschid mânia dușmănoasă de unde revenirea sare și te atacă?
Căpitanul : – Astea sunt și gândurile mele. Dar înainte să plec, spune-mi doar dacă Nattramn va mai cânta vreodată cum a făcut-o, sau dacă trebuie să ne mulțumim doar cu Death – Pierce Me de la Silencer?
Satana: – (îngândurat, îngrijorat și aproape melancolic în întunecarea Sa): – Părțile vocale au ieșit atât de bune pe acel album deoarece Eu i-am dat ideea, învățându-l cum să se taie chiar în timp ce le înregistra. E cea mai iscusită modalitate de a da căldură și dedublare durerii. Dar vezi tu…cum a terminat de produs albumul Death – Pierce Me , s-a și apucat de scris cartea aceea de poezii Grishjärta (Inimă de Porc), și-a tăiat mâinile și și-a cusut picioare de Porc în locul lor și s-a lăsat de Black-Metal. Porcul a ajuns până la urmă și l-a el și cred că l-a pedepsit cum mai crunt nu se putea. Nu-mi pot imagina cu ce l-a avut la mână de l-a forțat să-i poarte picioarele în loc de mâini și să-i închine o carte de poezie unică.
Căpitanul : – Cred că stilul său vocal a semănat prea tare cu urletele înfioarătoare din timpul sacrificării și Porcul a crezut că-și bate joc de el sau că-l provoacă cum nu l-a mai provocat nimeni până atunci.
Satana : – Provocarea – dacă despre asta a fost vorba – a venit cu siguranță din întâietatea înjghebată-n gheaţă a cuțitului gata pentru defalcare, pe care Eu personal i l-am pus în mână lui Nattramn. Și de aceea, în acest caz mă simt foarte responsabil. Răsăritul groazei de prin contra-lumina adunată în deficienţe. Autoviolare cu glume făcute cu porcii despre ce înseamnă să fii sătul. A bea ca un animal de avanpost de-a dreptul din apa netratată a conștiinței în timp ce spectrele abuzate ale rătăcirii intră și ies din tine. Puritatea e o goliciune înfiorătoare a căutărilor dar…mai ales a căutăturilor, ce se zbat atroce până când se izbesc de ceea ce se pierde și ricoșează înapoi în tine, de unde nu mai pot fi scoase.

Deodată simţiră amândoi cum ceva se arcuieşte în incapere,  învrăjbit-maiestuos, cu acel gest care încearcă să nu-ţi dea nicio şansă : Cucubeul se ridică direct din  ventriculul drept al Satanei, năprasnic ca respiraţia insăşi a Creaţiei. Ameninţător ca o aripă de cobră, ca o imagine întoarsă a zilei, ca un drum foarte răzbunător înviat din morţi şi ridicat acum în picioare, direct în fata ta.

Satana se sperie realmente de această feerie veninoasă şi urlă isteric la Căpitan, cu o voce suficient de puternică cât să îl orbească:   

 – Ce naiba e cu viermele ăsta spurcat pe aici ?! A venit după tine când ai intrat ?!

Curcubeul dădu să-l muşte pe Satana cu pofta întrebărilor unui bărbat ale cărui mâini caută doar sânii unei fete irezistibil-tinere.

Satana (apărându-se cu o pală largă de amprente de lacrimi, prelinse pe sub standarde) : – Sângele tău de amintire lăsată la plecare de cei ce mor câte puţin când îşi spun “adio” – şi apoi tot mai mult şi mai mult ! Răpitoare hrăpăreaţă şi arătare a malului ce eşti !

Dar Curcubeul se retrase încolăcindu-se năvalnic şi apoi se arcui din nou ca o viperă şi îşi repetă lovitorile extractoare, cu capul, una după alta, despicând asupra Satanei o ploaie de ace metalice de viespe copleşitor abuzatoare. Satana aproape că ajunse să nu mai facă faţă la viteza şi la haosul direcţiilor acestor atacuri scurte, halucinant-sprintene şi curios-imprevizibile. Se dezechilibră tot încercând să le pareze si se dezorientă tot încercand a le anticipa sau a le întrevedea. Simţind că nu prea mai poate controla situaţia, recurse la ultima dar şi la cea mai puternică şi mai sigură arma a Sa: blestemul.

Satana: – Înapoi în latrina Icoanei cu tine! Bea de acolo jăratec movuliu şi trage-ţi adânc în vene, ca pe un lift, ermetismul şi reînzestrarea metalică a greşelii de a greşi. Cu suflul viguros dobândit acolo, pornește cometa ce te va duce undeva între surâs şi rânjet – şi acolo să rămâi, captiv într-o oglindă neclară, numai ta, a  izbucnirlor încurcate, încâlcite şi înfudate în propriile lor evaziuni.

După aceste vorbe spuse la disperare şi insuficient gândite chiar şi de către Satana însuşi, se făcu o linişte încremenitoare în încăpere, urmată de un muget prelung de ridicare, din ceea ce părea fi un bust mamut al post-fiindului, a altitudinii extraordinare a străfundului pâmântului. Milenar-constant, dar acum contorsionat într-o mişcare de absorpţie nemaivăzută, acesta închidea figurile, una după alta, cu angoasa capitală a refugilor lipsite de speranţa revenirii. Aspecte finale flancate dincolo de orice capacitate a două substanțe cu compoziție analogă de a cristaliza în aceleași accelerări şi viteze efemere al metalelor tinere. Pământul se apăra aşadar cum putea el mai repede de ceea ce ştia că trebuie să apară acolo, absolut neiertător.

Contra-metalul imposibil de dintre surâs şi rânjet le apăru impozant în faţă, lichidând instant distanţele şi instalând, foarte vertical la stânga şi la dreapta, ca pe un fel de naraţiune războinică, propulsoare puternice cu ion şi cu plasmă. Fii roboţilor se uitau la taţii lor, plini de ascultare şi de recunoştinţă pentru protecţia vitală pe care aceştia le-o ofereau acum şi fără de care n-ar fi putut privi aurora ca pe o emanaţie maternă, biologic imemorială; fără de care n-ar fi putut-o simţi ca pe o substanţa preţioasă primordială: excrementul de veghe al cristalelor nevrotice după ce au determinat citoliza şi histoliza. La capătul dispariţiilor, al re-apariţiilor rezervelor vulnerabile şi a neantizărilor aurorei – se află frumuseţea fermecătoare a gambei femeii tinere, capabilă să scoată din tipare orice greşeală. Unicul dar adevărat al supramateriei pentru omenire, dincolo de nevoia de împlinire.

Cu catarge, stern, arc bulbos, ceva ce semăna a panouri fotovoltaice şi compactoare trans-termice, într-o structură ce combina laolaltă, în aceeaşi strălucire, voma cometelor strigătoare şi fulgerele incisive ale tuturor metalelor tinere din alte lumi, Icoana era deja acolo, în faţa lor. Apoteoză totală a frisoanelor şi a fibrilaţiilor din metale, tradusă în străluciri mortale proporţionate în forme absolute. Nimeni nu mai putea schimba nimic acum şi totul trebuia să stea perfect înţepenit şi să aştepte pur şi simplu Orice-ul să se manifeste ca atare.

Satana, spre deosebire de Căpitan, o putea percepe doar cu o luminozitate scăzută iniţial de El din luminozitatea tuturor fotografiilor şi a ochilor plini de speranţă de pe Terra şi apoi intensificată de Icoană printr-o ejecţie coronală a unui astru primordial, pe care fiinţa umană nu are cum să şi-l imagineze, dar despre care Satana ştia că există şi pe care îl putea accepta şi integra în geometriile Sale mentale.

Icoana trase curcubeul pe ochi – acesta i se învârti caleidoscopic în globii oculari pentru o câteva clipe, iar apoi ochii îi deveniră de un negru luminos nemaivăzut până atunci de Căpitan, perfect transparent, sticlos-umed şi ameninţător de limpede.

Căpitanul: Cine eşti???!!!
Icoana: Sunt cine a spus Victor Hugo că sunt:

“Nu întreba, poete, ce suntem noi anume.
De ne-ar vedea, – s-ar pierde cu firea multă lume.
Tot ce numiti voi Taină, -Ndoială, Spaimă, Sorţi,
Tăcere, Ceaţă, Umbră a ne-nduratei Morţi,
E pentru noi, sub groaza eternei bolţi, un rece
Desiş obscur prin care, grea, aripa ne trece;
Chiar voi ne spuneţi demoni; biet omule, un vag
Vânt , nu te înfioară, – suflând din alt meleag?”

Căpitanul: De ce ai venit? (tot mai speriat, pentru prima oară în viaţa lui cu adevărat panicat în plină disperare)
Icoana: Am înţeles că vrei să-ţi răscumperi păcatul de a fi dat naştere la Corporaţie…
Căpitanul: Da…
Icoana: Te pot ajuta, dar numai dacă vrei cu adevărat! Aşadar eşti sigur de răspunsul tău?
Căpitanul (resemnat): Da. (Adevărul e că nici nu îndrăznea să zică orice altceva sau să schiţeze cea mai fină mişcare înaintea Icoanei, faţa fiindu-i acum un perete perfect drept)
Icoana: Atunci, Luni, du-te la interviu la Corporaţie! Fă în aşa fel încât să îl iei – nu ştiu… renunţă dacă e nevoie la toate principiile, valorile, mândriile, ambiţiile, talentele şi visele pe care le ai – şi stai acolo până când vei simţi pe pielea ta ultimele stadii ale degradării şi ale dezintegrării umane. Lasă-i să-ţi taie capul încet…câte puţin în fiecare zi.   

Căpitanul încuviinţă iar Icoana îl şi scoase afară în secunda imediat următoare. Pe dealurile  de deasupra Sărmăşagului era o ceaţă năpraznică de sfârşit de Ianuarie, îmbibată de o apă ce-şi căuta noi stări. O ceaţă de Purgatoriu în care suflete se odihnesc sau rătăcesc între vieţi şi care-l ademeneşte adesea pe drumeţul întârziat noaptea pe drumuri. Iar el trebuie să reziste din toate puterile acestei chemări şi să nu-şi dorescă odihna. Căci e o ceaţă făcută doar din regrete şi din care apar, mai întâi de toate, gemetele.


Poze de Ernest Ștefan-Matyus