M-a sunat X într-o seară, voia să ne plimbăm. Vocea îi era destul de surescitată; nu-l mai văzusem demult. Sincer uitasem dacă așa era el în mod normal sau se întâmpla ceva nefiresc cu el.
– Unde?
– N-are importanță, cât mai departe…
– Hoia?
– Bine și Hoia.
– Să fii la mine pe la zece jumate.
– Bine.
Am optat să mă îmbrac gros, termometrul arăta că afară sunt douăzeci și unu de grade sub zero. Nu a trecut mult și interfonul îmi dădea de veste că X era deja la ușa mea. 
– Hei, ce mai faci?
– Bă…ce să fac, ia de toate.
– Și eu.
X își scoase pachetul de țigări; Pall Mall albastru.
– Vrei?
Mă uităm la el și îmi dădeam seama că nu ne văzusem de foarte multă vreme, mult mai multă decât lasă să se înțeleagă familiaritatea dintre noi. L-am bătut pe umăr.
– M-am lăsat
– De tot?
– Din păcate de toate, nu de tot.
– Adică?
– Păi nu mai beau, nu mai fumez, nu mai beau nici măcar cafea
– Hahahahahah…să nu-mi spui că…
– Ei na. Și ne-am adâncit în ceața care părea mai mult o baie de lapte decât o plimbare prin ceață.
– Y nu voia să vină?
– Ba, sincer nu știu.
– Am înțeles.
– La tine la fel? 
L-am văzut pe X cum se umfla cu fum ca o bășică și parcă se dizolva în ceață; pentru o secundă am crezut că numai fumul mai rămăsese din el. L-am bătut pe umăr și am grăbit amândoi pasul. Am mers așa o bună bucată de drum, fără să scoatem vreun sunet. În schimb, acceleram și o lăsăm mai moale în același timp, parcă amândoi convenisem la un limbaj nefiresc, un cod morse al pașilor. Mi-am dat seama că în sufletele noastre există un zbucium mult mai mare (decât ar putea oricare din noi să descrie dată fiind  starea în care ne aflam)ș cadențele noastre urcau și coborau odată cu ceața, odată cu orga mută din biserica Sfântul Mihail, odată cu suspinul unui oraș care se învelea cu o plapumă de ceață ca un copil speriat, ca un copil fără părinți. Oare era zbuciumul nostru, oare era zbuciumul orașului, oare era…?
– Am avut un vis.
– Ce anume?
– Bă sincer să fiu, nici nu pot să-i zic vis, că nu dormeam…o să pară pretențios, dar cred că a fost…
– O viziune?
– Ceva în genul.
– Despre?
X își aprinse iar o țigară și dintr-un fum consumase jumătate din ea. M-a prins de umăr și m-a îndreptat spre el, avea ochii limpezi, era într-o stare care trăda o conștiința zbuciumată.
– Hai sus pe cetățuie. Vreau să îți arăt ceva.
– Perfect și așa mă sufocă laptele asta rece.
Ne-am cățărat pe pământul înghețat, prin spate pe la fosta bodegă Albinuța. X era în fața mea și părea că se lupta cu el însuși. Părea că drumul era mult mai dificil. O călătorie pe marginea prăpastiei.
Deși nu zicea nimic, simțeam că este ingrjorat pentru mine.
– Vezi? Simți cum doarme?
– Da.
– Ba, uită-te la cer, exact așa era și în vis:
Toată lumea visa și eram conștient că-s singurul om treaz. La ușa începu să bată cineva cu putere. M-am dat jos din pat, era extrem de frig; m-am apropiat de ușa și simțeam că îmi este tot mai rece la picioare. Am stat o vreme cu mâna întinsă spre clanță. Nu îmi era frică să deschid ușa, îmi era frică să mă uit pe vizor. Știi că ți-am mai zis odată că am avut un prieten care…
– Spânzuratul?
– Da.
– Ce-i cu el?
– Cum stăteam așa înspăimântat, eram convins că în spatele ușii este el sau este acel ceva care l-a făcut pe el să se spânzure și care dacă mai stătea mult acasă și nu plecăm la facultate m-ar fi făcut și pe mine…
– Să te spanzuri!?
– Hahahah.
– Ce-i de râs?
– Nu, pe mine nu m-ar fi făcut să mă spânzur.
– Dar?
– Cu fiecare din noi are alt plan.
– X! Mă sperii
– Ooo… Să știi că tot ce facem aici, în lumea asta, nu-i decât o pregătire.
– O pregătire?! Pentru ce anume?
– Ai răbdare și mai trase un fum de țigară după care o aruncă în gol în ceață.
***
– Bă, știi că ți-am mai povestit că sunt convins că viața de aici trebuie trăită, că nu avem voie să nu trăim, că îi o pregătire pentru un mare război. Pentru un război; și l-am văzut pe X cum arătă spre stele.
– Ziceai de un vis
– Exact. Am pus mâna pe clanță și când am deschis ușa era un coleg de la lucru, de la fostul serviciu. Mi-a zis că mă așteaptă prietenul meu să îl ajut să iasă dintr-o încurcătură. “Care prieten?”
– Știi tu care, tu numai trebuie să vii.
– Deși îmi venea să urlu, să-l scutur, să-l întreb cum își permite să mă trezească în puterea nopțîi însă parcă gura îmi era ferecată și picioarele mă duceau într-o lume, o lume de dincolo mult mai nesătulă de mine decât lumea de aici care nu reprezenta decât un pat cu plapuma dată la o parte. Am plecat așa de acasă, cu gândul că nu am tras plapuma înapoi pe cearșaf, că o să iasă toată căldura din pat și că numai lucruri rele au să-i urmeze. Coboram desculț pe scările înghețate, fostul meu coleg s-a întors și m-a întrebat:
– Nu era mai bine să-ți iei măcar o pereche de papuci? Oricum acum este prea târziu…și a luat-o în grabă dispărând în noapte. În fața blocului era un pod din funie și trebuia să trec până pe cealaltă parte a drumului peste pod. Să nu îți închipui că podul era suspendat peste o prăpastie sau un hău, o vale sau ceva de genul; era un pod înălțat peste drum la jumătate de metru. Am refuzat să trec peste funie și am mers în paralel cu ea. Când am pus piciorul pe bordura de peste drum și m-am uitat înapoi, blocul și întreg cartierul dispăruseră cu totul. Eram acasă în orașul copilăriei, în pădure și în spatele primilor copaci se ridica un zid de piatră de după care auzeam o voce. Era prietenul meu care urla: “Nu mai pot să stau aici!!! X! Întoarce-te de unde ai venit!” Mi se părea mai greu să mă întorc, nu știam unde să mă întorc, locul dispăruse, podul cu funia dispăruseră și ele așa că mi se părea mai ușor să îl scot pe nenorocit din stânca. “Vezi că nu ești blocat! Trebuie să ieși de acolo” am strigat spre el. “Îi numai zid, nu am cum!” Și i-am zis că e un drum al inteligenței, “Te-ai păcălit singur, de aia ai ajuns în locul ăla, e numai un loc ca oricare altul.” M-am uitat în jurul meu și am văzut o creangă lungă doborâtă la pământ. Am luat-o, și-am întins-o prin întuneric în direcția zidului; i-am urlat prietenului meu: “Apucă-te de creangă și o să te trag afară”! Și întradevăr am simțit cum o mâna se prinde de creangă și cum trăgeam încet de ea, apăruse prietenul meu, spânzuratul. “Uau! Chiar credeam că nu o să mai ies de acolo!”. “Păi cum mama dracului? Era evident că e o gaură pe care tu nu o mai vezi” Păi, zice, întră și tu să vezi cum îi să fii acolo. În clipă aia mi s-a făcut frică (dacă vrea să mă păcălească?) Pe de altă parte nu părea că ar avea vreo idee despre cum aș putea să mă întorc în patul cald de acasă așa că am intrat. Era complet întunecat. Deși am știut pe unde am intrat, nu mai găseam ieșirea. Am simțit cum intră creanga în întuneric, m-am apucat de ea și spânzuratul m-a tras afară. “Chiar că pare simplu să ieși de partea astalaltă” “Și da, ai dreptate, pare imposibil să ieși din partea cealaltă”. Zice: “Aici? Aici ajung nepregătiții. Eu nu am știut ce este viața, de aia am rămas blocat acolo după ce am murit. Vezi tu X, toate stelele sunt urmele unui război care a fost și spre care ne îndreptăm. Așadar du-te! Destinul tău nu e aici.” M-am trezit cu o durere de cap și cu gura uscată. Am fugit în față blocului, toată lumea se comporta normal, m-am comportat și eu normal. M-am dus la alimentară și mi-am luat o bere. Mi-am dat seama că nu sunt în stare să o beau. Am desfăcut-o și am golit conținutul în fața magazinului. “Ești nebun? Păi cum îți permiți să faci așa ceva? Striga vânzătoarea de la casă. Un bătrân trecuse pe lângă mine dând din cap, aruncându-mi o privire acuzatoare: “Risipă fiule, asta e risipă!”. “Risipă fiule, curată risipă! O să vadă ăștia că tine…”. M-am întors în magazin și mi-am mai luat o bere. Vânzătoarea parcă voia să mă ucidă cu privirea. Am plătit-o și am ieșit în fața magazinului. M-am pus în genunchi în baltă și am așezat doza de bere cu gura în baltă. Am lăsat-o acolo și am auzit cum tună vânzătoarea după mine: “Nebunule!Nebunule!”.

***
– Ești bine?
– Da.
– Continuă.
– Am coborât pe stradă până în Andrei Mureșanu. Într-o curte era un brad împodobit, în spatele casei se auzea cum latră un câine, nu cred că era mare. Am sărit gardul și am început să smulg bradul din rădăcini. Când am reușit, m-am gândit că ar trebui să mă revansez față de vânzătoare așa că am luat bradul cu rădăcini cu tot și-am urcat înapoi spre magazin. Era plin de oameni de data asta. Am intrat cu bradul așa cum era, cu rădăcini cu tot în magazin. Lumea nu îndrăznea să zică nimic, erau oameni decenți. Dar ce? Eu nu sunt? Doar mă cunoști. Am deschis ușa la frigiderul cu iaurturi, le-am așezat pe toate într-o plasă și am înghesuit bradul în frigider. Nu mă vedea nimeni sau cel puțin așa creadeam eu. M-am dus în cel mai firesc mod posibil la casă și am plătit plasa cu iaurturi, era enormă. Vânzătoarea avea emoții că o să le golesc în față magazinului: “Să știți că nu v-am uitat cu berile, sper că nu o să faceți la fel.” “Era o glumă, trebuie să recunosc… cam nesărată, îmi cer scuze. Dar să știți că nu numai eu fac glume nesărate. Cineva v-a pus un brad în frigiderul cu iaurturi.” “Ați înebunit?! Păi dumneavoastră ați intrat adineauri cu un brad înăuntru. Cine altcineva să îl fi pus acolo? Va rog frumos ieșiți până nu îmi pierd răbdarea.” Am coborât înapoi în Andrei Mureșanu, plasa cu iaurturi îmi tăia degetele. Am sărit înapoi gardul și m-am apucat să golesc iaurturile în gaura rămasă în locul bradului. După ce golisem al treilea sau al patrulea iaurt s-a aprins un bec în camera dinspre stradă. “Cine e acolo? Nu primim musafiri la ora asta. Va rog frumos plecați, dacă nu o să dezleg câinele”. M-am făcut că nu aud și am continuat să golesc iaurturile din plasă în gaura lăsată de brad. Am auzit lanțul cum cade pe beton, apăruse și câinele. Nu m-a lătrat nici măcar odată. S-a dus și a început să se înfrupte cu iaurtul din
groapă. La geam am văzut o siluetă, am luat instalația de pom care încă lumina în zăpadă și am înfășurat-o în jurul câinelui în timp ce acesta lipaia fericit. Am făcut un semn de salut înainte să sar gardul și m-am dus înapoi spre casă. Când am ajuns în față blocului, mi-am dat seama că îmi este cumplit de foame și de sete. Clar, nu mai puteam să mă întorc la magazin. Am sunat la o firma de catering. “Bună ziua!” “Bună ziua, cu ce va putem ajuta?” “Aveți ceva pe bază de iaurt sau cu iaurt?” “Ce-ați spus? Am auzit bine? Ați întrebat de iaurt? Domnule suntem o firmă de catering. Va rog frumos să alegeți ceva din meniu.” “Aveți dreptate” Și am pus telefonul jos, îmi era prea foame să citesc meniul. M-am băgat în pat și am adormit de foame. Simțeam că nu mă pot trezi și am început să mă târăsc pe burtă, m-am târât jos din pat, m-am dus pe coate și pe genunchi, m-am dus așa la frigider. Deși știam că e gol l-am deschis. Simțeam că îmi pierd vremea și totuși o făceam, da un gând care nu fusese clar deloc, acum pusese stăpânire pe mine. Totul în jurul meu urla: “Nu mai este vreme! Îți pierzi vremea!” Frigiderul părea așa amărât, mobila deși era aproape nouă, părea supărată, gresia părea și ea în doliu, singura care îmi zâmbea era ușa. M-am îndreptat pe coate și pe genunchi înspre ușa, era singura care nu cuvânta. Mi-am așezat nările la baza ușii și am simțit aer proaspăt de afară. Încet foamea mă părăsea, mi-am găsit putere să mă îmbrac cu hainele atârnate pe cuier. Mai mult am fugit decât am ieșit din casă. Era întuneric afară, am fugit spre alte uși, spre alte uși necuvântătoare.
– Vezi tu Z, lumea asta se strânge în jurul nostru și când toate vor începe să vorbească cu noi, războiul va fi fost demult început.
X era foarte stăpân pe sine, eram ca un cadet în fața unui veteran. Simțeam că are atâtea să îmi spună, atâtea să mă învețe.
– X, hai să mergem în pădure
– Hai.
Am trecut pe lângă hotel și am coborât în Tăietura Turcului de unde am luat-o de-a dreptul prin pădure. Îl urmam pe X la fel cum discipolul își urmează maestrul: tăcut și îngândurat. Curând am ajuns în Poiana Rotundă.
Totul era alb, ceață și zăpadă. Parcă pășeam în mintea lui X. A mai fumat o țigară în poiană, s-a uitat în juru-i, parcă inspectam o proprietate și desigur era proprietatea din visul lui. Mi-a zâmbit mulțumit și în aceeași clipă m-am gândit: “Omul ăsta nu are nimic în lumea asta, dar are totul în lumea cealaltă. Da, el pierde vremea. Mă bucur că m-a ales să-i fiu camarad în această luptă spirituală.” 
– Hai să mergem; și-am luat-o la pas grăbit. Totul avea sens acum. Când eram la liziera pădurii, un țipat de femeie a sfâșiat liniștea nopții.
– Trebuie să ne grăbim, a zis X și a grăbit pasul. Aproape că alergam.
– Ce crezi că a fost asta?
– Mai sunt și alții că noi, nu suntem singurii. Când am venit în Cluj, am cunoscut câțiva dar înebuniseră.
În față noastră ceața se ridicase și vedeam cum se întinde platoul de deasupra cartierului Grigorescu.
– Hai să o luăm de’a dreptul peste platou spre strada Uliului. 
Cum mergeam așa în viteză X care era în fața mea, s-a oprit brusc și m-am lovit de el.
– Ce mama dracului e chestia asta? 
În fața noastră era săpată o groapă ca de mormânt.
– Cine ar face asta? Pământul este înghețat și cu toate astea părea proaspăt săpată.
– Hai să plecăm odată de aici. X ridicase vocea într-un fel ciudat și cu o mimă pe care nu o văzusem. Dintr-o dată vocea îi părea gâtuită, parcă îi auzeam bătăile inimii.
Am grăbit pasul și ne-am apropiat de strada Uliului. În capăt erau parcate două mașini. În jurul lor stăteau doi băieți și două fete, băieții aveau bâte în mână și se uitau în direcția noastră.
– Oare ce a fost zgomotul acela!? Am exclamat că și cum l-am întrebat pe X.
– Ceva nemernici cărora le arde de glumă și vor să sperie pe toată lumea care se plimbă pe aici.
Am văzut că băieții pun bâtele deoparte și își continuă dialogul cu iubetele lor. Când am trecut pe lângă ei ne-au ignorat cu totul.
Strada Uliului era portocalie, stâlpii aruncau această lumina infernală în urmele de ceață lăptoasă făcând totul să pară cu fast. Am început să râdem și să ne detensionăm. Ne-am dat cu mâna pe umăr camaraderește și am lăsat-o mai moale. Fuga se transformase din nou în plimbare.
– Băieți, băieți!
Auzeam o voce groasă din stânga drumului. Din curtea unei căsuțe s-a conturat silueta unui bărbat imens, un bărbat între două vârste, să tot fi avut undeva la cincizeci, cincizeci și cinci de ani. Avea părul alb dat pe spate, ochii negri lucioși cu un miros puternic de parfum care îl anunțase cu mult înainte să ajungă la noi. Se clătina de pe un picior pe celălalt și aveam impresia că colosul ăsta o să se răstoarne peste noi și o să cădem toți trei în prăpastia din dreapta drumului. Când ajunsese în lumina străzii, am observat că avea resturi de vomă pe barbă și pe piept. Cu o iuțeala neașteptată a sărit direct între noi și ne-a prins de după brațe:
– Ce faceți feciori? Știți cine-s eu? Și ne strânsese cu putere într-o încleștare din care nu speram că am putea scapă cu ușurință.
– …
– Io-s Cosmescu din Feiurdu’. Da știți cine o fost tata?
– …
– Tata o fost un om mare. Da voi o să mă ajutați să ajung jos; și deși nu credeam că e cu putință ne strânsese și mai tare înspre el.
– Unde vreți să ajungeți? Și am reușit să ne smulgem din brațele lui pentru o secundă.
– Băieți, băieți! Nu mă lăsați singur, îi greu drumul până jos… nu vedeți că abia mă țin pe picioare?
– X, hai să mergem în față că o să vină el după noi; și am accelerat.
– Băieți, băieți! Nu așa se face. Și începuse să facă pași enormi călcând ca din pod. În clipa următoare l-am văzut cum pică de’a dreptul cu fața pe asfaltul înghețat. O pată de sânge i-a acoperit chipul după care s-a prelins pe asfalt.
S-a ridicat în capul oaselor și nu ne dădeam seama dacă plânge sau râde, în schimb am deslușit: “Arată rău? M-am lovit?”
Și deși nu obsnuiesc să fiu rău cu oamenii care au probleme i-am spus cu o ironie care nu-mi aparține: “Ei dom’le nu o să va curgă mațele pe acolo, e doar o zgârietură.” Jumătate de față îi era complet tumefiată. Își puse mâna pe față și se uita cu stupoare la palma însângerată.
– Băieți, băieți! Nu așa se face, ajutați-mă să cobor!
L-am ridicat și iar ne-a apucat de după brațe cu o viteză neașteptată, dându-și drumul la vale ca un bolovan.
– Stai omule mai încet, i-am zis.
În clipa respectivă uriașul se oprise și noi parcă eram niște păpuși pe care în capriciul lui le ținea în stânga și dreapta ca un copil care-și găsește jucăriile după multă multă vreme. Se întoarse spre mine și capul imens începuse să scârțâie fără să zică nimic, după care se întoarse spre X și la fel gâtul îi scârțăia scoțând un sunet metalic.
– Hahahah. O să vă dau. O să va dau câte o mie cinci sute de ani la fiecare. O să va dau. Sau nu vă dau! Hai dar! Și pornise într-o goană nebună trăgându-ne după el.
Omul scârțâia ca o mașinărie, nu îmi mai simțeam brațul stâng și puteam atunci să jur că și X se află în aceeași situație. Se uita la mine cu o privire întrebătoare și atunci am început și eu să-l strâng cu toată forța de care dispuneam pe uriaș de braț, ba mai mult l-am prins de încheietură cu cealaltă mâna și l-am strâns ca într-o menghină. Parcă voiam să-l provoc.
– Tu ești cam prost mai băiatule și își îndrepta din nou gâtul cu un scârțâit metalic spre X. El în schimb, el înțelege tot. O să vă dau. Da, o să vă dau. Da-i dau numai lui. O mie cinci sute de ani băiatule, o mie cinci sute de ani.
Se așternu o liniște de mormânt, nici nu mi-am dat seama când am ajuns jos. Deși ne lăsase din strâmtoare și eu și X ne uitam în gol.
– Băieți, eu mă duc să mă piș că nu mai pot. Chemați-mi un taxi.
Și omul sări într-o tufă din fața unui bloc și deși credeam că s-a dus acolo să se ușureze, stătea și se uita rânjind spre noi. X a chemat un taxi și am stat așa în liniștea asta tenebroasă mai bine de zece minute cu uriașul rânjind din tufă. Când a apărut taxiul, acesta a sărit pe trotuar a deschis ușa la taxi și înainte să intre a urlat spre noi: “Băieți! Dacă mai veniți pe aici, o mie cinci sute de ani vă dau, o mie cinci sute!”
Taxiul dispăruse în noapte și noi ne-am continuat plimbarea fără să scoatem nici cel mai mic sunet.
Text dedicat lui Bogdan Călburean.