Diana a fost doar imaginea reală a uneia dintre fanteziile mele. Existenţa ei, aşa cum mi-o amintesc eu, e strâns legată de mine. Viaţa ei depinde de reveriile şi beţiile mele. Nu ştiu nimic despre adevărata Diana, cu care m-am intersectat doar pe o alee reală, într-un parc real. Nu ştim nimic unul despre celălalalt, noi ăştia realii. Aşa că doar ne întâlnim şi doar ne iubim şi ne mai şi urâm unii pe ceilalţi pe portativul unei muzici care nici măcar nu ne aparţine. Întreaga tragedie rezidă într-o coloană sonoră prescrisă. La fel e şi cu boala. Pentru că toate astea s-au petrecut înainte chiar de început. Pentru că, probabil ar trebui să încep în sfârşit cu începutul. Şi începutul începe după Diana. De pe acum intru într-o eternitate a existenţei, portativul nu se reduce la cinci linii ce nu se înâlnesc niciodată, portativul etrnităţii mele îşi împrăştie şi intersectează şi multiplică liniile în toate felurile posibile. Nimic nu mai tinde spre infinit. Doar că muzica tot nu-mi aparţine. Nici cuvintele, nici beţia, nici lepra nu e a mea. Eu sunt al ei. Al lor. Ăsta trebuie, în fond, să fie începutul. Rătăcesc la suprafaţa unui oraş descărnat, îmi afund tălpile în stele reci şi moarte, prăbuşite pe un pământ străin. Între zidurile unui oraş atât de mic, atât de înghesuit nu există nici capăt, nici acasă. Totul e un început. Iar al meu trebuie să fi venit odată cu boala.

În clipa în care am urcat în Maşina Timpului am devenit martorul ocular al lumii ăsteia. Ştiu că vântul ne spulberă reveriile aşa că nu puteam decât să mă las în voia lui. Am renăscut ca matelot. Scrânceam ca un prunc în Maşina Timpului care a fost mereu acolo. A fost mereu acolo, mi-a găzduit până şi inapartenenţa la ceva. Alunecam împreună pe luciul invariabil al oraşelor, al satelor, al golurilor umane, totul nu era decât o înlănţuire netedă de viziuni. Evadam ca un avorton din pântecul zăcut al oraşului mamă. Am hoinărit şi viu, şi mort şi om şi neom, fără să fac diferenţa. Bazil a fost omul meu. Ne-am stat unul altuia aproape. Ne-am rugat unul pentru celălalalt, am uitat şi am plutit fără gânduri pe un ocean de miracole trăite şi de temeri adunate. E singurul ocean ce mi-a fost dat să îl văd. E singurul ocean ce mi-e dat să-l descriu.

Când am ajuns acasă, uşa de la cameră era întredeschisă. De fapt, nu s-a închis ea niciodată cu totul. Pentru Diana era unul dintre detaliile ce compun răul absolut, eram la discreţia curentului şi la auzul şi în văzul neîntrerupt al sopranei. Ura dintre ele era reciprocă şi complementară, era ura ce escalada de o parte şi de altă acelaşi, mereu acelaşi simbol falic. Şi nu mă refer aici la mine, eu eram doar un accident, nici măcar un obstacol, în calea lor. Acum însă e vorba de o altfel de deschidere. Lumina Ei se intersecta cu umbra Ei. Mă aştepta acasă. Ghemuită pe un scaun, i-am observat din prima mainile albe, reci, ca de icoana bizantină, sfioasă şi vinovată că a pătruns, fără invitaţie, în lumea asta. Când m-a auzit venind a sărit în picioare, îşi frământa mâinile în poalele unei rochii reci din solzi verzi si zale negre. Buzele îi erau crăpate şi vineţii, şuviţe din părul ei atârnau murdare asemeni unor ţurţuri vechi de gheaţă. Trecuse deja de tărâmurile lumii ăsteia ducând cu sine urma moştenirii umane, ruşine şi de o parte şi de cealaltă. Purta sub golul ochilor lacrimile pline ce nu au apucat să mai cadă pe zăpada de-o zi. Nu mai era nici o cale de întoarcere. Obosit, i-am căzut la picioare, zalele fine curgeau în cascadă peste faţa mea, am găsit în ele freamătul şi mirosul trupului femeii pe care tocmai o suprimase. Cu o mecanică a morţii mă mângâia, perfect, pe creştet. Şi eu, deopotrivă, trec printr-o perioadă oarecare şi senzaţia că umblu pe fundul lumii este tot mai intensă. Da, încep să cred că lumea are un fund şi că eu am ajuns acolo. Şi dacă lumea ar avea un capăt iar eu aş fi acolo încă ar fi bine. Dar nu are capăt, e un glob pe dinăuntru, lumea e reversul Pământului, şi eu sunt pe fundul ei concav. Nu e cel mai potrivit loc în care să evadezi, năluco!

Doamna Lili, proprietăreasa, se ascunde pentru o clipă în dosul întunecos al uşii. Simte, chiar şi din celălalt capăt al conacului ei lung, rece şi satinat ca albia unui sicriu mirosul oricărei creaturi, vii sau nu, ce-i trece pragul. Prezenţa Dianei e pentru ea răul, o parte din răul absolut, ceea ce-i va nărui luxosul, dar inconfortabilul, bârlog. Doamna Lili nu dă ochii cu lumea, spectacolul ei s-a sfărşit demult, nu i-a rămas decât să se înfăşoare în cortina roşie de catifea şi să stea acolo, pe veci, ca un cocon. Preferă viilor morţii şi oamenilor pisicile. Preferă mecanica bunei creşteri oricărei întâlniri reale. Mă preferă trecutului ei şi copiilor din el. Ca o felină pitită îmi vânează Crăiţa, care, simţindu-se văzută, dispare lăsându-mi capul în voia unei poale invizibile. Cucoana înfricată intră în cameră cu mâna întinsă şi cu un nod oficial în gât, nod care, imediat ce îşi descopere prezenţa inoportună în goliciunea spaţiului meu, se metamorfozează grăbit într-o rafală de fiere. Nu ştie că-s un bubos, nu am motive să-i spun, nu cred că-i pasă.

„Ptiu ce scârboşenii pot fi motanii ăştia. Nu au stare nici în ziua lui Crăciun. Se lipesc de tine ca lepra. Uită-te la ei, uită-te la ei, drăguţă, cum stau ca nişte statui, ca nişte statui de vagabonzi” râde răguşit femeia şi în clipa aia observ că are unghiile făcute în roşu, că seamănă peste măsură cu Arizona, aceeaşi faţă, aceleaşi riduri, acelaşi carmin în oja, aceeaşi demenţă mistuitoare. „Ca nişte sfincşi, dom’le. Că, pe lângă că ne-a-ngropat zăpada în oraşul ăsta, s-or mai înmulţit şi mâţele ca dracu’. Mi-o aruncat şi mie Măria Sa Clujul vreo două pe fereastră şi acum uite cum stau puşlamalele ca nişte brotaci, gata, gata să ne-nghită. Ptiu! Cheaţ! Cheaţ de-aici!” interpretă desăvârşită a propriului ei rol, doamna Lili voia probabil să se asigure că nu voi aduce oameni în casă, că nu aştept pe cineva, pe bruneta oacheşă, pisicoasă şi neagră ca o boală gravă. Nu aştept pe nimeni, cine vrea să vină nu are decât. Eu oricum o să ies în seara asta. Îmi vine să strănut, de fiecare dată când mă îmbăt prea tare urmează zile ca de friguri. Strănut. Strănut a doua oară şi-mi dau seama că nu e bine. N-aş vrea să-mi cadă nasul chiar acum, m-ar deconspira. Totuşi, e ajunul Crăciunului. Nimănui nu-i cade nasul într-o zi ca asta. Nici chiar mie şi nu în faţa bătrânei soprane. Bag, din reflexul unei amintiri, mâna în buzunar după doza de bere. Aş, nu e acolo, nu o mai am, iar căzutul nasului nu e decât un mit.  Doamna Lili se uită lung pe fereastră şi murmură că ninge, puiul mamii. Se rătăceşte în nămeţii propriilor amintiri, în puzderia trecutului pe care l-a trăit sau imaginat. O parte îmi e cunoscută, cea în care a fost soprană la Opera Maghiară, căsătorită, în care a avut doi copii, imaginea unei cofetării cochete nu stiu sigur dacă din copilaria ei sau din copilaria copiilor ei ratacitori, apoi s-a închis în casă, singură cu pisicile pe care le ţine, ca un gardian, departe de plaga motanilor şi cu un anunţ la secţiunea de închirieri din Piaţa, unică deschidere. „Mamă dragă, e bine că ninge, doar e Crăciunul…” vorbeşte singură şi se strecoară afară din cameră altfel de cum a intrat. Se scurge ca o stafie făcându-mă să mă întreb de ce oare vorbesc despre ea.

Paştele mă-si, că e Crăciunul, ar zice, mult mai târziu, peste un an, Bazil. Ar trebui să adorm acum dar mi-e sete şi greaţă. Mă duc într-o cafenea să beau o cafea şi cer o bere. Totul e rece, acum. Mă-ntorc acasă şi mă culc. Doamna Lili există intermitent. Asta e bine. Motanii mă privesc de pe stâlpii gardului. Au ochii rotunzi şi roşii. Sunt cântecul meu de leagăn. E vremea orgiei. Mă culc. Adorm. Zilele ce vor urma vor fi zile de moină. Azi, nu în noiembrie, e ziua morţilor. A motanilor. A orgiilor. A fricii.