Locuiesc în presa timpului. Au trecut pe lângă mine case, cabluri, garduri, câni, trotuare, imagini şi străzi, oameni şi umbrele lor, vagabonzi, bolnavii de la Contagioasa, şobolanii, morţii înspre crematoriu, cenuşa sufletului lor spulberată de rafale de vânt mult mai puternice de-atât, o parte din existenţa mea, trenuri în viteză, gânduri, realităţi, stropi ascuţiţi de ploaie, mitul perfecţiunii, boala, sănătatea, iar câinii şi şobolanii şi coşurile împletite din nuiele pline cu gândaci de bucătărie otrăviţi aseară. O pereche de mâini solzoase aruncându-i cu indiferenţă în panta străzii, da-de, da-de, ploile, topirea zăpezii, un vânt năpraznic, ceva, ceva tot o să-i conducă psihopomp în prima gură de canalizare. Au trecut toate pe lângă mine fără să le simt în vreun fel, însă când trece câte o maşină prin balta din faţă mi se umple inima de iritare. E imposibil de controlat. Trec o sută de maşini cât timp stau să mă gândesc la lucrurile care trec în fiecare clipă, pe nesimţite, pe lângă mine şi tot de o sută de ori tresar, să nu mă stropească, să nu mă stropească, îmi e frică de un înec în mizeria unei bălţi. În balta propriei mizerii. Întreg universul se reduce la asta şi adevărul nu e decât o unitate de măsură. A ce? A vieţii? A morţii? A cui?

E ud, îmi e frig, poate frică. Stelele despuiate ce-au căzut acum câteva zile chiar au început să se scurgă, istovite, în canal.  Şi, iată!, cu ele, şi gândacii. Sărmanele lucruri fără viaţă, mai devreme sau mai târziu au şi ele parte de-o moarte a lor. A o sută una maşină, sau a o mia pentru că nu ştiu cât am stat acolo, mă stropeşte din cap până-n picoare. Am supravieţuit, înjur şi traversez strada pe roşu. Urăsc supravieţuitorii. Ce-i cu fixaţia asta în a nu-ţi accepta moartea din prima? E la limita prostului gust, aici ar fi locul simţului comun, al eticii, al esteticii. Aici ar trebui să intervină teoreticienii frumosului şi să spună că nu e frumos să se plimbe muribunzii pe stradă în văzul şi spre dezugustul şi spre disperarea celorlalţi oameni. Doar că muribunzii se postează mereu în afara acestei idei de morală. La fel şi eu.

Blonda cu alură de cavaler damnat e pe tura ei şi eu m-am nimerit tocmai acum, ca de obicei. Sunt mereu pe tura ei. E a treia zi de Crăciun, ziua de moină în care morţii se întorc la locurile lor, iar barurile suspină după studenţi. Studenţii sunt acum acasă cu toţii, doar cei care nu au sau nu consideră că au aşa ceva au rămas, doar cei cărora le e frică de sărbători, doar eu, un beţiv, încă un beţiv costeliv şi adus de spate, un bărbat oarecare în penumbră, blonda de la bar şi Bazil, care intră se agită, pupă fata pe obraz şi pe frunte, se pune la o masă cu picioarele întinse pe jumate suprafaţa birtului. Nu e nici beţiv, nici nu-i e frică de Crăciun. Încă nu îl cunosc. Ea e tristă şi îmi dau seama că numai o femeie tristă poate sta o noapte întreagă, o noapte ca asta cu bărbaţi ca noi.

[…]

Ce aş fi putut eu să fiu, dacă nu cel care pribegeşte şi ascultă murmurul vieţilor lor. Stricăciunea cărnii mele mă obligă să transcriu armonia cărnii lor. Nu ştiu dacă e într-adevăr aşa. Bazil m-a convins, chiar nezicând nimic, şi sunt rare, dar lungi, momentele în care nu zicea el nimic. Îl cred. Îl cred, pentru că el a fost omul meu. L-am cunoscut într-o clipă, în prima clipă în care am pătruns amândoi în aceeaşi încăpere, l-am cuoscut în bomba studenţească în care, de câteva luni deja, mă căzneam să o observ pe chelneriţa blondă.

[…]

N-am ajuns niciodată să-i cunosc pe oamenii pe care îi ia moartea. Iar drumul e plin de moarte. N-aş fi crezut că aventura vieţii mele nu e decât o înşiruire de zile şi nopţi. Maşina Timpului şi-a încins motoarele. Bazil este cel care m-a făcut să zic. E voinţa lui împrumutată unui abulic. Când m-am vindecat eram deja alcoolic, când a murit Diana încă nu scrisesem nimic real, când eu nu am fost lângă mine, când Diana nu a fost lângă mine, în toate momentele astea am avut parte de toată voinţa lui Bazil. Am lâncezit prea mult în Maşina asta şi acum nu fac decât să notez aventurile unui povestitor. Sunt o notă de subsol la viaţa lui, pe care intenţionez, cu atât râvnă să o descriu. Scrierile lui au fost mai sincere. Nu le-am păstrat. Oamenii lui au fost oameni şi eu am fost un om de-al lui. Nu avea el hârtie la dispoziţia vorbelor şi a pauzelor dintre ele. Nu avea el vreme de asta. Eu am numai marionete, m-am încâlcit în iţele destinului lor şi au urlat la mine până s-au făcut ţăndări. O iau de la capăt. Nu mişc nici un om, nu însufleţesc nici un corp. De aia m-agăţ de nimbul morţii. Şi totuşi, Bazil a fost omul meu. Dar hârtia nu se scrie singură şi ăsta este singurul motiv pentru care, dintre noi doi, eu am fost scriitorul. Jurnalul de bord, căpitane, eşti mort! Asta e datoria mea. Şi totuşi, care dintre noi are vreme să rămână în eternitate? „Te pui cu te-ncurci băiete! Şi bunf, şi bunf, şi bunf! Aşa cum m-auzi şi mă vezi şi iar ma-auzi s-o trezit în gard şi încă una bif, baf, bunf s-o trezit în casa omului şi vreau să zic că s-o trezit tocma mort. Aşa l-au găsit, în trei dimineaţa. Şi-apoi mama şi tata şi io şi ăialalţi patru am tot bocit, că pe vremea aia încă aveam caş la gură şi boceam, şi-am suduit maşina şi pe el, şi paguba. Da-n gând, că doar nu suntem moldoveni!” Ca apoi să-i ardă de-nsurătoare şi holteiului Bazil, arsură care l-a aruncat direct în cabina aia suduită şi îndoită şi vai de capul ei şi cam asta a fost tot. „Cum m-auzi şi mă vezi şi iar m-auzi!”

De la o vreme m-am săturat de calitate. Şi dacă am lepră nu e neapărat să fiu genial. Raftul doi. Cu atât mai mult. Cu drag. Da, cu drag. Raftul doi şi toată mizeria din final. „Finalu’ dom’nle, finalu’ e musai să fie plin de suc. Să-ţi tremure lacrimile-n ochi de emoţie. Fără final, auzi tu la mine?, fără final nimic în lume nu-i!” Nu-i, căpitane, nu-i. „Finalul, eu vorbesc despre filme, da’ aşa cre-că tre’ să fie şi în cărţi, finalul e miza cea mare.” Raftu-ntâi e al celor care nu au vreme să scrie. „Mai lasă-le-ncolo de rafturi, omule…” Pentru o vreme, le-am lăsat. Le-am lăsat tocmai când începusem să mă gândesc că raftul doi vorbeşte despre raftul unu sau poate invers şi cu cât mă străduiam să le gândesc cât mai clar se făceau şi ele mari şi gata să-mi sară la gât, rafturi carnivore, când am văzut mutra lui Bazil. Îmi ordonă mută să tac naibii în gând, că pe el îl irită şoarecii de bibliotecă. Atunci am tăcut de-a binelea. Şi când tăceam eu mai conştiincios se satură Bazil de atâta tăcere şi o ia de la capăt: ”Da’ auzi mă omule, ţie chiar îţi pasă de rafturile alea?” Şi mutra întrebătoare stă întoarsă spre mine serioasă şi senilă în ceea ce priveşte banda a doua. Am ajuns pe mijlocul drumului şi buzele îi atârnă reci şi curioase, la cel mai profund nivel, de rafturile alea. „Ţi-am zis omule că nu!” Şi am ţinut-o aşa toată noaptea. Mai bine decât să tăcem şi să înghiţim kile întregi de linie continuă şi albă şi rece ca o femeie nalucă.

Bazil nu e clujean, chiar dacă aici are casa şi masa şi buletinul. Chiar dacă s-a născut la Stanca. Nici frate-său nu-i şi nu a devenit, chiar dacă a intrat prematur cu tot cu maşină în casa omului. Au îngropat ce-au mai cules din el în cimitirul nou din Chinteni. Îi zic asta lui Bazil şi, după o vreme, începe să râdă în hohote, dar cu buza de jos gravitând inertă a neîncredere şi a mirare. Ce-i pasă lui de clujenime şi alte din astea. Şi poveştile mele de mortăciune. Dacă-i aşa cum zic, susţine el, atunci nici unul nu-i clujean, nici ăia care se dau de ceasul morţii să fie. „Dacă-i aşa cum zici, trebuie ca numa morţii îs de la Cluj cu totu’, că restul trebuie să crape măcar o dată ca să se clujească, sau cum mă-sa se zice, restu’, ăia vii ca mine şi ca tine îs maxim nişte ţărani. Numa’ morţii, zic, că aia de aicea nu au unde să se mai ducă.” Cam asta ziceam şi eu. „Apoi aşa” şi se uită iar lung la mine cu buza inferioară atârnându-i flască „mai bine să fiu ţăran decât mort. Măcar mai aprind câte o ţigară, mai pişc o bucă, tot de ţărancă” râde gâlgâit „se-nţelege, mai mă culc pe o ureche…” Mai murmură câteva activităţi de viu, dar numai pentru el, ştie că în momentul ăsta nu ne prea fascinăm unul pe celălalt cu părerile personale şi ştie că mai mult decât sigur nu pierde nimic dacă nu ascultă ideile mele cu Clujul şi cu morţii care stau mai bine în el decât vii, care ocupă tot oraşul ca proprietari de drept şi nici nu vrea să păstreze un secret care lui chiar nu-i place, secretul că s-ar putea să fiu mult mai scârbos aşa cu ideile astea decât sunt deja ca lepros, şi poate îi vine, aşa natural şi din străfundul viscerelor, să-mi tragă un pumn în nas să plonjez afară din Maşină şi să-mi zică el adio, scârbosule, voi ăştia cu poveştile şi cu scrisul chiar sunteţi mai libidinoşi ca dracu’ şi să-şi vadă de drum ca un om sănătos la cap ce îi. N-are el chef de dulcegării din astea morbide şi, să-l ia naiba de beţivan bubos şi fără femei!, nu vrea nici o clipă în viaţa lui că respiră nici măcar o gură de aer ce a trecut mai înainte prin ne-plămânii, ne-vii ai clujeanului absolut. Mai bine eşapament şi ţâţe murdare de ţărancă pe care şi le proiecteză cu râvnă, în speranţa că o să uite o clipă de mine şi nu o să mă pocnească. Aproape că se întreabă de ce s-a legat la cap cu unul ca mine, atâta tot că Bazil nu pare să aibă regrete, aşa că, decât să se întrebe mai bine mă ciomăgeşte. Oricum eu partea asta a lui Bazil nu aveam cum să o cunosc la ora aceea din zi sau din noapte. Poate după un an, poate acum, poate peste o viaţă. Aşteptăm amândoi, tăcuţi, fiecare cu rezerva de gânduri ce vin să înlocuiască prostiile deja zise, să uităm. Şi după ce uităm Bazil îşi întoarce din nou faţa spre mine, se lasă pe spate făcând fotoliul să-i pufnească sub fund, îşi sprijină volanul cu genunchii, ştiu ce urmează să-mi zică, şi-şi aprinde o ţigară. Nu zice nimic. Deschide, dintr-un buton ambele geamuri, pufăie şi revine la forma iniţială. Conduce. Eu tac. Înspre zece seara am uitat cu totul. Eram încântat de idee, dar zeflemeala lui Bazil, ce vorbesc?!, mustrare în toată regula, m-a făcut să nu-mi mai amintesc nici măcar o undă din sentimentul ce o generase. Am renunţat la ea o vreme. Apoi, când ne-am întors de la Tichileşti, începe să îmi spună, aşa dintr-o dată privind cu toată atenţia la drumul judeţean pe care în ziua cu pricina cel mai sigur e că nu au trecut decât două maşini sau şi mai sigur de atât e că nu a trecut decât Maşina noastră de două ori, că acum dacă tot nu sunt lepros îşi permite să fie şi mai sincer cu mine. Că el uneori are impresia că sunt prost, sau poate doar idiot, nu că nu aş fi deştept eu, aşa după regulile din cărţi, dar că pe cât îs de deştept după cărţi pe atât îs de idiot după alte cele, după alte criterii. După criteriul lui Bazil. Mama lui de capcaun fudul, mă compătimeşte namila de parcă dintre noi doi eu îs ăla mai prost, şi el unul chiar nu îşi doreşte asta. Mă compătimeşte, ţăranu’. Şi ideea aia pe care am părăsit-o ruşinos, de parcă aş fi lăsat-o gravidă, năvăleşte cu toată fierbinţeala în sufletul meu. Uite mă cu cine am eu de a face! Aşadar ăsta era marele lui secret din seara aceea. El l-a ştiut pe al meu din prima clipă şi s-a scuturat scârbit, în vreme ce eu îl aflu abia după o săptămână. Ăsta da porumbel! Ce rost ar fi avut să fie sincer cu unu pe jumătate putred? Nici cu gumele orbit, cu pachetele de ceai, cu prezervativele en-gros sau cu bananele pe care le poartă de ici colo prin ţară nu-i, chiar dacă poate în nebunia nu ştiu cărei singurătăţi vorbeşte cu ele, nu-i sincer. Nu e nevoie. Cred că ăsta a fost momentul în care am devenit prieteni. Morţii nu vorbesc, secretul lui e în siguranţă cu mine. Al meu nu mai e un secret de mult timp, deja. E istorie.

[…]

“Ce vorbe mai îs şi vorbele astea! Cu cât le foloseşti mai mult, cu atât spun mai puţine lucruri.” Uneori, amintindu-mi sau doar imaginându-mi-l pe Bazil vorbind, parcă reuşesc să surprind profunzimea botei cu care dau, mai tot timpul, in baltă.

[…]

Vocea din telefon îmi părea necunoscută. Mi-a zis, omule am o problemă şi dacă îi loc să mă ajuţi, nu era loc dar nu am avut timp să-mi dau seama despre ce-i vorba. I-am zis că mai vorbim, acum sunt puţin ocupat, vocea insistă că nu e mare lucru, că prieteni, că o bere, că nu o să-mi stea pe cap un secol. I-am zis că nu e loc şi când să închid mi-a venit în minte faţa care mergea la vocea plină de tutun şi de profeţii personale. Surpriza, în mare şi în afara faptului că era surprinzătoare, a fost neplăcută. Era vocea lui Bazil, la nici o jumătate de săptămână de când ne cunoscusem. Aşa că nu eu eram ăla care uită vocea vreunui prieten bun şi vechi, nu memoria mea era prea proastă, ci a lui Bazil e de elefant atent la fiecare amănunt, chiar şi la amănuntul de a-mi cere un număr de telefon, să mai ieşim odată-n viaţa asta la o bere, şi că eu, dintr-o gratuitate fără urmări, i-am dat numărului doamnei Lili. Atent la amănuntul de a reţine un număr. Atent chiar şi la amănuntul de a mă fi cunoscut. Doamna Lili mă urmărea de la un metru distanţă, cu mainile sprijinite de spătarului unui scaun şi cu urechile ciulite, verticale, ascuţite. În ureche vocea lui Bazil îmi ţese povestea cu nevasta, cu problemele, cu un minut de găzduire, cu Praştie, cu Pietonul sau cu alţi p… din ăştia şi cu neamurile la care nu e bine să apelezi în caz de probleme casnice pentru că provoacă urmări. Neamurile mai mult decât problemele. Toată povestea cu toate scenele ei originare cu tot. „Te bag în pizda mă-tii de pizdă proastă. Pizdă-n pizdă ce eşti!!! Aşa i-am zis de trei ori şi s-o făcut deodată-ntr-o găină cu un corn mic în loc de creastă. Era urâtă şi proastă grămadă. S-o uitat toată noaptea la mine cu un ochi şi la peretele din faţa mea cu celălalt. Nu se mai termina. Şi, pe cuvântu’ meu, n-am văzut eu femeie mai urâtă de-atât. Urâtă de proastă ce era. Omule, era ca o găleată! Da, exact aşa.” Nu aveam timp să-mi gândesc propriile gânduri. Găina lui Bazil mă privea stăruitor, şi tot aşa cu un singur ochi de dincolo de receptor, din vocea lui Bazil, dădea cu cornul mic în cerul gurii, voia să iasă şi să mă fixeze, nemediat, toată noaptea. „Proastă şi goală ca o doniţă goală. Eu mi-am zis că nu-mi bag pula în aşa ceva, că-l las pe Dorel, nu pe Dorel frate-mio că pe Dorel de la şase, da’ Dorel nu era nicăieri. Clipea, da’ ochiu’ ăla tâmp de găina era uscat şi zi-i, nu ţi se pare că ochii de om, şi şi la câini îi tot acolo, nu-s uscaţi!?!” Am vrut să-ngân că da îs umezi şi că nu ştiu totuşi dacă o să îl pot ajuta, dar cartelea de Romtelecom era pe sfârşite, mă avertizează printre altele că dacă se întrerupe asta e, ’om găsi fiecare dintre noi drumurile în viaţă. Îşi reia povestea: „ Dintr-o dată o-nceput să mişte clonţu’, mi-o clănţănit că aşa fac femeiele şi că eu ar trebui să ştiu deja asta, anume cum fac femeile, şi chiar în clipita aia din ochiu’ ăla deşert o picurat o lacrimă de găină. M-am trezit ud leoarcă, primul meu vis de fecior, cică. Cică, că de fapt era tocma un fel de lecţie de viaţă, nu anume despre cum fac femeile, ci anume că eu nu-s curios de asta şi nici nu trebuie să fiu. Şi să nu mă însor. Şi m-am însurat. Asta-i buba, că nu-s superstiţios da’ când un vis îţi vorbeşte, şi mai ales ăsta mi-o vorbit pe şleau mai mult decât toate pe care le-am avut la un loc de atunci şi pân-atunci, ziceam că când un vis îţi vorbeşte pe bune eşti prost dacă nu îl asculţi. Şi eu am fost prost la faza asta.” Găina încornorată îl părăsise pe Bazil şi în mai puţin de o secundă stătea cocoţată pe sacun, în faţa doamnei Lili privindu-mă, amândouă cu ochi seci, ca dintr-un portret de familie, de identitate, de gen. „Bine, aşa o fi…” „Omule, pe cuvânt că-i aşa cum îţi zic.” „Totuşi, nu cred că am cum să te ajut…” ”Bine, bine, lasă omule, lasă asta. Hai măcar să stăm la un pahar de vorbă. Să vorbim ca vii nu aşa prin cartelele şi romtelecoamele pizdii. O bere două. Ce zici omule?” Am acceptat. Nu ştiu de ce, grupul statuar din faţa mea îmi provoca o sete teribilă. Sufăr de sete, dintotdeauna, e specific zodiei mele chiar, dar de când mi-au apărut primele bube setea s-a accentuat, vine, prost spus, în valuri, îmi uscă gura şi mi-o arde. De fapt nu era mare scofală, ne întâlnim, bem o bere, îi spun că am lepră, că nu-i sigur dacă sunt sau nu contagios, nimeni n-ar dormi, nici într-o clipă de disperare, nici măcar tiristul Bazil beat mort, cu un lepros, contagios ori ba, în pat. De fapt asta e partea la care m-am înşelat în privinţa lui. Nu poţi prosti un om care ştie multe şi Bazil e tocmai genul ăsta de om. Dar eu nu ştiam asta la momentul respectiv. „Da’ auzi omule, tu trăieşti cu maică…” încearcă el o ultimă întrebare dar ţiuitul metalic al tonului ia locul conversaţiei aproape siropoase, am pus jos receptorul şi am ieşit din cameră fără un cuvânt. Grupul statuar a rămas acolo unde l-am lăsat, nespulberat, toată noaptea.

Bazil face cinste cu beri toată noaptea, în cabina lui. Şi discutăm, ca oamenii vii. Bazil îmi arată ce nu-i Clujul. Bazil îmi arată satele pe care le-a înghiţit Clujul în expansiunea lui metropolitană. Sate întregi, nedigerate. Clujul cu tot acidul lui neiertător are bolovani în stomac. Bazil e unul, şi poate cel mai mândru, dintre ei. Când îi spun de lepră, în ideea că nu-i rost de loc la mine în noaptea asta, găseşte el soluţia, uită de nevastă şi de găina înlăcrimată din camera proprietăresei mele. „Tichileşti omule! Thichileşti!” Habar nu aveam despre ce vorbeşte. Aşa-i de beat încât nu cred că-i mai pasă de contagieri şi de descarnare. Îi spun că lepra mă descărnează şi-mi zice că-i mai bine să nu cred în reîncarnare. Că mă ajută el, nu aveam nevoie de ajutor, că să nu-mi fac griji, nu se ia, eu chiar griji nu îmi făceam, că mergem la Thichileşti. „Că omule, stai flexat, nu se ia. Am stat acolo o săptămână în capăt, îmi puşcase un cauciuc şi o durat un secol toate manevrele şi am dormit cu ei şi am mâncat cu ei şi nimic. Ca să mă întorc parcă  mai frumos şi parcă mai dorit de nevastă.”

Găina lui Bazil, roşcovană şi uscată ca un baton de scorţişoară,  m-a vizitat după trei zile. Nu mai vorbisem cu el de atunci şi nici că vorbisem atunci nu ştiam cu certitudine. I-am zis că nu ştiu nimic. Pentru că într-adevăr nu ştiu nimic. Şi-a ţinut respiraţia, era obosită, casa doamnei Lili e la marginea lumii şi lumea e, indiferent ce s-ar crede, cu marginile în sus, apoi a plecat plângând. În aceeaşi zi m-a vizitat şi Crăiţa, mi-a zis că o tulbur. Apoi a plecat şi ea.