„Auzi, pot să te întreb ceva?” mă întreabă, într-o noapte, Diana. „Întreabă-mă!” „Dormeai?” „Nu, nu dormeam. Asta ai vrut să mă întrebi?” Începuse stupid, apoi a tăcut. În plus dormeam, era ora aia din noapte în care te descompui şi numai dacă  resipiri „Ca să mă întrebi dacă dormeam, m-ai trezit tu la ora mortului?” „Deci dormeai…” îngână ea dezamăgită. „Nu nu dormeam!” m-am încăpăţânat. „Adică dormeam, acum nu mai dorm. Ce-i?” „Las-o baltă!” Terminaserăm stupid amândoi. Am adormit târziu, fără răspuns şi fără întrebări. Ne-am plimbat peste o mlaştina din Parcul Hidra, construise cineva o reţea de podeţuri dintr-o piele moale, ca de mănuşă, ziceau că-i din scrot de balenă, că-i nepreţuită, Dianei îi e scârbă de mlaştini, dar a fost ideea ei să mergem acolo.  M-a întrebat dacă ne-am culca împreună, unul cu altul, a întărit ea, în cazul în care am fi fraţi. I-am zis că da şi asta a fost tot. Când m-am trezit plecase. Şi asta iar a fost tot.

Soră-mea e nevastă de popă. Catolic, cred. Se deschisese la un moment dat un fel de internet cu bar sau bar cu internet, după o săptămână l-au închis, într-o seară am fost acolo şi i-am scris că am lepră. A doua zi, dacă tot era să afle, nu ştiam dacă au internet, i-am scris şi o scrisoare. Popa i-a zis să-mi răspundă că e de la Dumnezeu, că sigur e de la Dumenzeu, mi-a notat în josul paginii versete din Biblie să verific dacă îmi face mai bine, şi a adăugat că o să fie bine. Am primit, la rândul meu, e-mail şi scriosoare. Identice, cu tot cu versete. Ce să-i faci, sângele apă nu se face, nici al nostru, nici al popilor. În plic mi-a pus ca din greşeală 100 de dolari, a scris pe bancnotă că mă iubeşte, sau ceva de genul dar s-a şters. De fapt, nu s-a văzut nimic, îmi mai trimite din când în când câte o scrisoare, mai mult cu bacnote şi cu P.S.-uri să beau sana sau să fac băi de salvie sau de muşeţel, sau să nu fac, a citit altundeva că nu e bine, să-mi iau un telefon să vorbim. I-am scris 8 scrisori cu mulţumesc şi una cu numărul doamnei Lili. Am primit 900 de dolari până acum şi nici un telefon. Plus o sută pentru scrisoarea în două exemplare. În aia i-am scris că o iubesc, cred că l-am tulburat pe popă cu ea. Soră-mea e o fată bună. Ca mamă şi ca nevastă nu am avut ocazia să o cunosc. Într-un fel sau altul mă întreţine. Poate nu ea, poate popa, dar eu pe el să îl iubesc nu pot. Totuşi, singura femeie cu care m-aş fi culcat dacă mi-ar fi fost soră rămâne Diana. Numai că Diana a plecat.

„O să mor ca un câine” i-am scris. E şase ianuarie. Mă doare gâtul de parcă de pe el stă să cadă capul lui Ioan Botezătorul. Apariţia nevestei lui Bazil mi-a făcut greaţă, nu-i liber, nu-i liber. I-am scris Oanei, soră-mea, că o să mor ca un câine decapitat. Am tras linie peste decapitat şi am trimis scrisoarea. Am primit două plicuri, la distanţă de două zile. În prima doar bani, mai mult ca de obicei. În a doua o vedere sau o poză de sărbătoare pe o parte şi cu „La mulţi ani!” tipărit pe cealaltă. Să mor sau să nu mor de râs. În pub am urcat prin cimitir. M-am îmbătat pe drum din două beri, nu mâncasem nimic de două zile, ca un soldat rătăcit în junglă. Halal gravitate, halal pericol. „La mulţi ani, domnu’ câine!” „La mulţi ani doamna căţea!” era plin de câini şi de ciori moarte în cimitir. Cândva zilele astea îngheţase la loc. Şi morţii, morţii Clujului, morţii mari şi mici ai unui oraş de suflet. „La mulţi ani şi vouă domnilor şi doamnelor!” Două văduve zgribulite, trebuie să fi fost văduve numai ele mai umblă prin cimitir şi un tip, Petru, care se crede vampir sau vârcolac sau câte puţin din amândouă, s-au uitat amândouă la mine ca nişte mâţe şi şi-au văzut de drum. Nu ştiu cum am ajuns sus. Şi m-am bucurat. „La mulţi ani, omule!” am strigat la el când l-am văzut. Era acolo. Ştiam că e acolo. Altfel aş fi murit ca un câine. „Îs liber, omule! Îs liber! Mâine mergem la Tichileşti. Fă-ţi bagaj cât de mare că avem loc.” „Cât de mare?” nu înţelegeam nimic. Începusem, nu ştiu de ce, să vorbesc despre Diana „Nu am decât un bagaj spiritual. Da’ m-a părăsit, omule. M-a părăsit, da’ eu tot nu-s liber.” Nu înţelegeam nimic. Am început să plâng în hohote. În pub eram numai noi şi Crăiţa sau fata de la bar, nu mai făceam diferenţa. Plângeam cu lacrimi şi nu înţelegeam nimic. „Cine dracu’ mai îi şi Tichileşti ăsta?” Bazil a dormit la mine în noaptea aia. Nu-i e frică de leproşi. Înainte de a adormi a bodogănit că „popa lu’ soră-ta nu are cum să fie catolic.” I-am zis să tacă să nu ne-audă doamana Lili, nu vreau să dorm în stradă. Mă-ntreb de unde ştie de popă şi de soră-mea. A doua zi pornim înspre Tichileşti. Primul drum. Prima încarnare.

Maşina Timpului iubeşte oamenii. Dacă aş vrea să mor aş vrea să fie în cabina ei. Bazil preferă să moară în câmp deschis sau în luptă. După palma lui va primi exact ceea ce-şi doreşte. Dar şi astea tot de Maşina Timpului depind. Ninge. E linişte şi alunecăm. „Nevastă-mea zboară acum…” murmură Bazil şi asta mă face să cred că a omorât-o, nu e aşa uşor de scăpat. „Suntem la înălţime omule, suntem la înălţime!” Şi într-adevăr eram mari, Maşina călca peste timp şi peste cadavrele lui.

Drumul înapoi a fost scurt. Bazil a făcut cinste cu bere, eu a trebuit să beau şi partea lui. A vorbit tot drumul. M-am relaxat. Spre seară am ajuns în Bistriţa. Am fost beat tot drumul. Nu am văzut nimic, nu am reţinut nimic. Nu am fost nicăeri. Thichileşti nu există. Bazil nu există. Bazil sunt eu. Amintirile lui sunt amintirile mele, poveştile lui sunt poveştile mele. Totul. De fapt, eu nu exist, amintirile mele nu sunt ale nimănui, poveştile mele sunt poveştile nimănui. Clujul, atât, Clujul sunt eu. Din Bistriţa am început să-i simt mirosul descărnat. Oricât de departe ar fi războiul, cadavrele se-ntorc mereu acasă. M-am trezit.

Ce este moartea? „O întrebare etică.” veni răspunsul din spatele întregii cortine de nedumerire. „Poftim?”  „Bazil avea dreptate”, veni din nou răspusul şi odată cu el tot cadrul, o canapea albă din piele, o măsuţă din sticlă în faţă, pereţi albi acoperiţi cu nuduri artistice, fotografii alb-negru, bine înrămate, bine luminate de parcă fiecare în parte ar fi fost câte o Mona Lisă, parchet alb, curăţenie şi claritate ca-ntr-o farmacie. Stăteam pe canapea şi, dintr-o dată, încercam din răsputeri să îmi amintesc cum am ajuns acolo. În dreapta, lipită cu totul de mine, stătea Puşa, o brunetă cu picioarele lungi întinse sub măsuţă, albeţea lor era vizibil marmorată ,de sticlă. Tăcea cu totul, ochii, gura, pielea tăceau toate, nimic nu zvâcnea la ea, nici la suprafaţă, nici pe dinăuntru. Puşa nu avea dinăuntru şi de aia putea să tacă aşa cu totul. Nu-mi ţinea nici de frig, nici de cald. În stânga era Deea. O traseistă blondă, arsă de soare, unsă, la propriu, cu toate alifiile, cu sprâncene tunse şi cu o rochie albă de latex, una cu canapeaua. Vorbea. „Bazil avea dreptate.” Îşi lungise gâtul peste prezenţa mea, aştepta confirmarea Puşei, confirmare care nu avea să vină. „Dragul meu, parcă te cunosc dintotdeauna. Eşti naiv. Nu-i aşa, Puşa, că-i naiv?” M-am uitat şi eu, de data asta, spre faţa perfectă a Puşei, m-am împins în ea să verific dacă-i reală. Era, dar banalul aşa-i sau nu-i aşa tot nu se auzi. Stătea frumoasă. „Ceea ce vreau să zic” continuă Deea, de parcă întreruperea ar fi făcut-o doar pentru ca eu să ma acomodez cu peisajul, „e că raţiunea nu e decât o maşină de calcul. De calcul de interese.” Mi-a pus mâna pe genunchi şi m-am relaxat. „Iar limbajul şi gândirea sunt interfaţa ei. Aşa că moartea nu e decât un blocaj, un calcul ce dă rest când nu ar trebui să dea rest.” Începuse să-mi deseneze, virtual, pe picior maşina, caculul, blocajul. Moartea, la o adică. M-am relaxat cu totul. Diana, lepra, nelepra, Bazil, drumul până la Thchileşti, totul. Poate, fără să ştiu, am murit, de data asta avem motive serioase să o cred, într-un accident de maşină sau poate căsăpit de Bazil care poate chiar în momentul ăsta mă taie tacticos în o mie de bucăţi pe care o să le împrăştie în toată ţara, de la geamul cabinei ca pe nişte bezele. Dar astea nu mai sunt treaba mea. Treaba mea acum e că poate am murit şi am ajuns în rai, îmi lipesc obrazul de nasul Puşei să văd dacă respiră, resipiră dar tot nu se mişcă, sau poate în iad. Sau poate undeva între ele. Blonda continuă: „Moartea vine la întâlnirea pe care noi i-am dat-o. Nu face decât să afirme o continuitate. Chiar dacă nu pare, pentru că de fapt noi la asta ne reducem, la aprenţe”. Îmi zâmbeşte frumos, îi zâmbesc tâmp înapoi. „Moartea, în ciuda părerilor şi aparenţelor, e afirmativă şi afirmă continuitatea.” Am murit, asta era sigur. Unghiile coroiate şi colorate tehnic îmi intră dintr-o dată în carne ca-ntr-o budincă de orez, m-am lăsat, ca să scap de gheara nervoasă, peste corpul brunetei care, ca un pilon din cauciuc s-a arcuit sub greutatea mea, fără să se mişte efectiv. „Mă urmăreşti, dragă?” Clar, mort. „Te urmăresc. Te urmăresc. Continuă, te rog!” Decorul era porno. Discuţia era metafizică. Şi a continuat: „Ce facem noi cu moartea?” şi odată cu ea m-am întrebat şi eu: „Da! Ce facem noi cu moartea?” „O judecăm, dragul meu, o judecăm.” Fie. O judecăm, n-o judecăm. Filosofa de parcă s-ar fi machiat sau de parcă s-ar fi dus, braţ la braţ cu Puşa, să-şi înnoiască bronzul, la solar. Filosofa de parcă filosofia era o reţetă în cartea ei de bucate. Bazil ar fi muşcat-o de mult de ţâţe, i-ar fi tras o palmă, ar fi animat-o şi pe momâia din dreapta şi s-ar fi dus să se culce. Eu, în schimb, o urmăream cu atenţie. Pe naiba! Vrobesc de parcă Bazil, dacă ar fi mort ar şti ce să facă. Pe naiba, în faţa morţii sau în spatele ei suntem toţi egali. „Ai dreptate, dragul meu!” intonă aproape juisând Deea, parcă şi Puşa mişcă ceva. Parcă, parcă… Şi suntem egali în cel mai penibil fel posibil. „Da!” Un mda parcă parcă îngână şi Puşa. Şi suntem egali pentru că nu mai avem nici o voinţă, mortul îi un abulic cronic. Aşa ca mine. Până şi volitivul de Bazil dacă e mort îşi pierde voinţa, stă lat şi nu are ce face câtă vreme un cârd de ciori îi ciuguleşte din creierii împrăştiaţi pe şosea. Nici că le mai priveşte, nici că-i mai pasă. Ce ştie el despre cum e să fii mort? Îl supralicitez. „Da, dragul meu, aşa e. Dar nu te înfierbânta.” Dar nu mă înfierbântasem, eram perfect nemişcat, de fapt eram la fel de nemişcat precum Puşa. Deea era cea care vibra ca o pasăre fără cap într-un lighean vechi şi putred. „Da, da. Ai perfectă dreptate. Calmează-te, te rog!” îmi porunci fără chef. Eram calm. Din propria moarte înveţi multe. „Ai dreptate” repetă pentru a nu ştiu cât oară, parcă pentru a şti de unde să reia discursul. Discursul reveni într-o clipă: „dar noi nu despre astea vorbeam. Ziceam că noi, morţi sau nu, judecăm moartea. Şi, în fond, ce e o judecată?” ce să fie? „ O judecată e întotdeauna o judecată de valoare. Fiecare cuvânt în parte şi toate la un loc nu fac decât să spună că ceva e bun sau rău. Atât. Despre moarte nu putem spune decât că e rea. Dar ăsta e un enunţ. Şi după cum bine ştim, orice enunţ este etic.” Nu ştiam asta. Demonstrase ce era de demonstrat şi se descărcase ca o baterie. Mie nici că îmi păsa, eram mort, mă odihneam. Ce atâta oboseală inutilă. Mă relaxam, trup în trup cu Puşa.

„Şi dacă tot veni vorba de Bazil”, vorbă care de fapt nu venise şi nu avea nici un rost să mai vină „eu consider că a făcut bine că te-a adus aici.” Deci el mă aduesese în starea asta. Mort, clar. Psihopatul! „Şi consider că a avut perfectă dreptate când ne-a zis că eşti naiv.” Din câte am observat, Deea consideră că toată lumea, absolut toţi cei cu care nu-i ea de acord au dreptate, se uită iar, peste mine în ochii sticloşi ai Puşei, aşteptând aprobarea care şi de data asta se suspendă în aşteptare. „Eu însă sunt de altă părere.” De altă părere eram şi eu. Nu m-am crezut niciodată un naiv. Cei care mă cunosc, Diana cel puţin ştie că nu sunt naiv. Dacă omori pe cineva nu înseamnă că a fost naiv. Poate însemna orice altceva. Poate însemna că tu eşti un psihopat. Doar că, de moartea asta seacă începusem să mă cam satur. Un vin roşu închegat turnat în pahare fine cu picior urla a descreierare pe fondul imaculat. „Bazil ţine mult la tine” continuă Deea. „Lui unul nu-i e frică nici de viaţă, nici de moarte.” Ei drăcie!, în gândul meu. „Şi de aceea are nevoie de tine.” Mi-a mai zis că eu de fapt sunt un simbol, ca un viu mort în raport cu neînfricatul Bazil, că de fapt în toată povestea asta nu sunt decât un proxenet. Şi că am un rol pe care nu a mai apucat să mi-l zică pentru că exact în clipa aceea a dat buzna în cameră, chicotind de unul singur, Raoul zicând exaltat că mama a făcut rost de lapte praf. Am dedus, intuit că el era mama şi când m-a văzut s-a chircit de parcă l-ar luat prin surprindere băşica undului, şi-a acoperit gura cu o palmă şi a început să scoată sunete ţuguiate de cucuvea. Deea l-a rugat să se calmeze şi s-a calmat. A repetat încă o dată isprava lui cu laptele praf şi ne-a invitat pe toţi trei în bucătărie. Deea s-a ridicat prima, şi-a tras în jos fusta, s-a scuturat de un praf invizibil şi dând pronunţat din şolduri s-a îndreptat, ca un animal marin, înspre bucătărie. În urma ei şi spre surprinderea mea se mişca, asemeni unei marionete, Puşa. Am rămas aşezat pe canapea. „Ei, dragă, nu vii?” s-a auzit vocea nerăbdătoare a lui Raoul. Am bolborosti cu mnu şi apoi, prin uşa întredeschisă am reuşit să desluşesc trei perechi de fese perfect rotunde, perfect egale unduindu-se la unisons, în material cauciucat, în tăcere.

Când s-au întors în cameră, în aceeaşi ordine în care au plecat, Raul şi Deea mişcând alene din fese, Puşa venind în urmă ca trasă cu cheia, erau izbăviţi. Părea că au escaladat într-o clipă sfârcul fraged al lumii. Au început să danseze plictisiţi şi poarta iadului în care m-au prins s-a deschis dintr-o dată izbindu-se de perete. Doi indivizi ce cărau o cutie imensă urmaţi de o blondă şi de un pigmeu roşcat cu buză pistruiată de iepure au intrat, întrebându-se stupefiaţi cine-i ăsta. M-am scurs. Am ieşit în fugă de pe scena morţii mele, înjurându-l  fără să respir pe Bazil şi m-am trezit undeva în centrul îngheţat al Bistriţei, aproape de autogară. Se crăpa de ziuă şi în faţa ochilor mi-a scăpărat Maşina. Bazil nu era nicăieri. M-am rezemat de ea şi am aşteptat. Eram dorinic să îl sonpesc în bătaie. Măcar să-i dau un pumn. Când l-am văzut venind, fluiera şi fuma de parcă futuse jumătate oraşul, m-am repezit asupra lui. I-am fixat un pumn în plex, însă cum am fost mort toată noaptea, mi se înmuiase încheietura, şi sub durere mi-a cedat. Nu am putut să-l bat. El dormise. Eu nu. Am urcat în cabină şi am pornit spre Cluj. Mi-a zis că nu a reuşit să ajungă. Într-un fel am înţeles.

„Mă Bazil, da’ cine-i geniul ăla deghizat în târfă?” l-am întrebat după un timp, când încheietura, umflată de-a binelea, se oprise din durut.  Începusem deja să mă transform, vorbeam ca Bazil. În sens invers nu se porduse însă nici o schimbare. „Deea”, vine răspunsul lui, sincer şi sigur. Nu am mai zis nimic. Când am intrat în Dej, mă  întreabă: „Da’ măcar ai rezolvat ceva?” I-am zis că nu. „Morţii mă-sii!” şuieră printre dinţi, făcându-mă să mă simt oarecum responsabil. Ce era să rezolv?

[…]

M-am spălat pe mâini şi pe faţă. Poate pentru prima dată mă văd în oglindă, am o barbă rară destul de lungă şi despicată la vârfuri. Sunt blond sau cărunt. Sau amândouă. Stropii tulburi mi se preling pe gât lăsând în urmă dâre albe, calcaroase ca de amidon. Baia e mare, albastră, chiuveta e plină de pete galbene, unsurose, cazanul scoate un sunet nocturn, de parcă toarce, ţevile picură rece, în spatele meu cada plină cu apă şi clor albastru, dezinfectant, o apă rigidă, eternă, baia inertă în care se va topi cadavrul doamnei Lili, o văd în oglindă, e limpede. Nu mă recunosc, nu m-aş fi recunoscut dacă aş fi trecut pe lângă mine pe stradă, dacă m-aş fi aşezat  în faţa mea la masă, dacă m-aş fi întrebat pe unde să o iau să ajung în spate, în cameră. Nu ştiu cine sunt. Credeam că sunt una cu ea, cu Zora, că eu sunt bărbatul şi că ea e femeia dar că suntem una, identici. M-am înşelat. Nu mă recunosc, sunt un bărbat cu o barbă despicată din care alunecă stropi tulburi de apă. Am mâini mari, ochi castanii, părul uns, încâlcit. Nu sunt nici măcar urât. M-am înşelat, nu mă recunosc. E păcat să te culci cu morţii. E păcatul meu, Zora e acolo, rochia ei de zale sau de oase, corpul ei e din lumea cealaltă ocupa tot patul. Mi-a fost frică să intru, am făcut-o amândoi, dar păcatul e numai al meu. Ce s-a întâmplat? Din trupul ei întins acolo iese o lumină albă, rece, iese infernul meu. Bazil, pentru prima dată, nu e nicăeri: „Crimele ti le faci singur, omule, e un iad cu un singur loc, nu încăpem amândoi acolo. E camera ta.” Bazil nu e nicăeri, sunt singur şi din trupul femeii iese o lumină rece şi rea. Mai devreme sau mai târziu va ajunge la doamna Lili. Trebuie să ieşim.

Trag uşa în urma mea fără a o putea închide, trupul Zorei freamătă, mort cum e, în braţele mele. E rece şi se îngreunează.

Prin pătura în care-am înfăşurat-o lumina trece estompată, nu-i pot acoperi capul. E fata blondă şi tristă din pub dar moartea o face să pară mai tânără, etern mai tânără. Mâine se va întoarce. Sau peste o lună sau peste un an. Trebuie să ieşim din cameră, Crăiţo, nu ţi-ai ales cea mai bună lume în care să mori, în care să faci lumină. În stradă mă aşteaptă Bazil. Proptit în Maşina Timpului, fumează. Găseşte că infernul meu e frumos, că merită să se înghesuie în el. Stăm unul în faţa celuilalt şi lumina ce se răsfrânge prin pătură e tot mai puternică, mă orbeşte. Îmi face semn cu ţigara şi porneşte înaintea mea, îl ajung, înaintăm umăr în umăr, anevoie prin întuneric, îi zic ceva, încet, nici eu nu înţeleg ce, Bazil fumează, vorbeşte, Maşina Timpului rămâne, mare, întunecată şi mută, în urmă. De la un timp nu mai pot ţine pasul, Crăiţa e tot mai grea. „Las-o acolo!” îmi arată Bazil un şanţ ca şi cum el, până acum, asta ar fi făcut, ar fi căutat locul. „Las-o acolo! Până dimineaţă o să dispară.” O las. Ne întoarcem la Maşină. Străluceşte. Din casa adăpostită în întuneric se aude vocea înaltă a doamnei Lili. Exersează. În cabină suntem în sfârşit în siguranţă dar, la ieşirea din Cluj, înspre aeroport, sunt încă orb şi surd. Nici una dintre ele nu s-au oprit toată noapte şi nici o noapte de acum încolo. Bazil a fumat liniştit tot timpul. Acum sunt ca el, sunt un bărbat înalt, gros, cu barbă, de acum sunt una cu el, suntem identici. „Până dimineaţă o să dispară, omule. Îţi spun eu că o să dispară. Doar nu ai omorât-o…”

Mai devreme sau mai târziu va reveni. E un ciclul. Nu există întreruperi. Mai devreme sau mai târziu Crăiţa va reveni iar soprana se va opri din cântat. Însă acum sunt altul, sunt asemeni lui Bazil. Azi nu beau, azi văd drumul dinaintea mea. Strada e înţesată cu copii, femei, bătrâni. Umbre. În lumea asta nu există bărbaţi. Au murit toţi pe câmpul de luptă, aşa cum are să moară şi Bazil, aşa cum, de acum înainte am să mor şi eu. Alunecăm pe o reţea de drumuri. Nu ştiu încotro mergem. Afară din Maşina Timpului se trăieşte în chinuri. Chiar soarele, neputincios, alunecă de pe cer în fiecare seară. Duşmanul cărnii noastre, devoratorul e, pentru sine,  nevolnic, alunecă bleg înspre noapte. Îmi mistuie braţul drept, îi arde lui Bazil braţul stâng dar Maşina Timpului îl transcende, intrăm vii, devoraţi pe jumătate, dar vii, în noapte. Devoratorul alunecă impotent în oglinzile retrovizoare. Înaintăm împotriva-i. Soprana începe să cânte în camera ei satinată, Crăiţa pârjoleşte, dintr-un şanţ, din iarbă, întunericul sfârşitului de lume. A doua încarnare.

Medicul de la Thichileşti, o ţestoasă de două veacuri o luase razna cu totul. „ Cum să-ţi zic eu? E o lepră psihologică.” Eram beat, dar pot să bag mâna-n foc, mai târziu o să o fac şi o să mă ard, dar bag mâna-n flamă că asta mi-a zis. Că-i o plagă imaginară, o boală pe care eu o am. O boală cu mai multe nume. „Da băiete, e o lepră, dar nu e lepră cum are Moş Tatulea de colo.” Îşi scoate capul din carapace, întinde gâtul lung, se uită pe fereastră, Bazil conversează cu Moş Tatulea ţinându-şi ţigara în colţul gurii şi o sticlă de vin într-o mână, mie mi se învârtea capul, vinul leprosilor mi-a ajuns peste urechi, îmi creşte tensiunea, dr.Vasiliu îşi roteşte capul a nehotărâre apoi continuă „Auzi, băiete!? E, dar acum să nu mi-o iei în nume de rău, mai mult ca şi cum ai fi nebun decât lepros.” Respiră întrebător. Nu am nimic de zis. „E o inhibare, urmată de o exhibare de natură psihologică. Omul are un inconştient” „Da, are”, am îngânat. „Şi e ţinut în frâu” a continuat Dr.Freudstein. „Al tău a răbufnit. A răbufnit cutanant.” E fulminant. Bazil râde cu gura deschisă cât o gaură neagră. Parcă râde de noi. „E un caz interesant cazul dumnitale, într-adevăr, un caz rar ce merită analizat.” Visa cu ochii deschişi, eu eram pe punctul să sforăi. „Un caz într-un milion. O mărgică fermecată pentru un tânăr cercetător.” „O mărgică?” Aerul în cabinet era închis şi prinse o culoare verde spumoasă. „Da, un caz excepţional pentru un medic tânăr, pentru un cercetător a cărui viaţă nu a fost consumată în alte proiecte.” Am dat să ies, consultat şi psihanalizat, trebuia să dau la raţe. „Eu însă” i-am auzit în urmă gândurile, vorbea deja pentru el aşa că nu mai aveam ce face acolo, altceva decât să-l încurc în reverii sau să-i murdăresc covorul „sunt prea bătrân, sunt cu oamenii ăştia de o viaţă, ne aparţinem unul altuia. Iar locul ăsta e mai mult un cămin pentru vârstnici, ideea de leprozerie ar trebui depăşită… Tu eşti tânăr, nu cred că vrei să stai aici…” Nu voiam. Am ieşit aproape fugind, am vomat lângă trepte. „No!” am auzit vocea lui Bazil şi când am ridicat capul în dreptul lui pendula sticla pe jumătate goală de vin roşu. Vinul lui Lazăr. Şi mi-a fost bine.