La Tichileşti a fost bine. Ca o reanimare. Acum mergem la Anonimul. O altă găselniţă spirituală de-a lui Bazil. Nu era el chiar în America, Canada, Rusia, dar România nu i se părea nicidecum o ţară strâmtă. Practic era de negăsit. Teoretic de neajuns. Deci, liber.

„Eu la extern nu mă mai bag. Ce-mi trebe mi-e să-mi fluture remorca ca o paraşută pe ştiu io pe ce podoc suspendat? Sau să adun orbit cu orbit din canalu’ pulii, ăla al francezilor sau englezilor, sau a cui o fi?” „Dar, măcar eşti afară. Ai autostrăzi bune, nu?” intervin. „Eu n-am nimic, am aci un poc de ţigări jumate gol. N-am nimic, om’le! Golu’ din poc, atât am, dacă e să fiu şi eu poet, de-o samă cu tine…” mă ia, cu emfază, peste picior. Însă pe felia lui, ce-i drept de golu’ ăla sunt răspunzător. Înghit, pe de altă parte, cu sughiţuri cunoştinţele pe care le am eu despre afară şi despre Europa. Bazil o fi având alte preferinţe. Şi da, le are, negreşit: „Dacă Dumnezo e să mă împrăştie, măcar să mă împrăştie p-aici pe undeva. Aşa i-oi cinsti şi io pe amărâţii de pe sate cu o bere, direct din butoi, direct din remorcă. Îhî-hî!” Îhitul scurt blocat parcă de o flegmă groasă mi-o aduce în memorie tocmai pe doamna Goia, profesoara de franceză din liceu, şi mă face să mă gândesc la cât de dezgustător i s-ar părea ei acest oarecare Bazil. Personajul negativ, dacă povestea asta ar fi poveste ei. Negativ, fără nici un dubiu. Dar atunci, oare cine ar trece de prima pagină, măcar? „Frate-mio o găsit, încă pe vremea răposatului, unu’ răsturnat, pe Valea Chintăului, de au băut toţi, până la ultimu’ purandel, că ştii şi tu omule, vârfu’ ţâţei pentru purandel începe acolo unde se gată gâtu’ sticlei. Îhî-îhî! Şi o băut, cum îţi zic io şi nimeni nu o suflat o vorbă şi – dintr-o dată, cu ochii cât cepele şi buzele umflate de adulmecatul himerei ce-i zâmbea, lui sau nimănui, de dincolo de parbriz – uită-te omule – fără să-mi indice ceva anume – într-acolo!”

V-aţi întrebat vreodată cum poate un tir cu remorca plină ochi, în balans, cu un personaj ca Bazil la volan şi un necunoscut ca mine alături să se oprească lin şi sigur aidoma unei balerine pe vârful poantelor? Eu unul nu, cel puţin nu în momentul în care tocmai o făcuse. „Oare cine o fi fiind…domnişoara?” tremura Bazil de aşa o înamorare neaşteptată. Domnişoara, însă, ne aştepta. Pentru o clipă am avut convingerea că ăsta are să fie capătul meu de drum dar m-am înşelat amarnic, Bianca (domnişoara) nu era ncidecum grasă, doar rotunjoară, aşa cum e rotunjoară o fată de vreo şaişpe ani. Şi curioasă. Bazil, sedus, a plasat-o numaidecât în mijlocul nostru după ce eu mi-am întins braţele câznindu-mă, de parcă am fi pescuit lostriţa, s-o trag în sus pe scările cabinei. Maşina Timpului era burduşită.

„Diana” a răspicat ea numele cu mâna întinsă înainte parcă pentru a face cunoştinţă cu Maşina însăşi. Şi foarte abilă a fost.

„Diana!?!” am sărit eu şi ea şi Bazil au sărit la rândul lor, ca două suflte pereche:

„Bianca!!!”  

Tăcerea a stat de partea mea. Normal că Bianca. Doar zisesem asta mai devreme.

„Bazil” ne-a zâmbit Bazil amândurora, de parcă acum mi s-ar fi prezentat şi mie, în mod oficial.

„Ştiu, omule.” m-am auzit eu vorbind. Numele Dianei îmi vâjâia urechile.

„Ce-ai, omule? Vorbesc cu fata…cu domnişoara…te rog să mă scuzi… scuzaţi…” se-ntoarse năucit către Bianca.

Şi vocea mea, de nicăieri: „Te scuzăm, omule!”

„E bine şi fată, şi scuzi.” mă ignoră şi mă scuză fata pentru pacostea ce tocmai devenisem. „Şi tu?” se îndreptă ea spre mine ca o piersică abia coaptă înspre soarele de dimineaţă. Nu că eu aş fi fost soarele.

„Eu ce?”

„Ai un nume?”

„Am mai multe” îmi încercai eu abilităţile lingvistice şi de comunicare în prezenţa unei noi cunoştinţe.

„Şi unul dintre ele-o fi Diana” se auzi unisonul nesuferit Bazil-Bianca.

„O fi fiind…” am tăcut.

„El e frate-mio, Dorel.” mă surprinse Bazil. „Adică nu-i chiar frate-mio, ăla o murit de ceva vreme şi omu’ ăsta de aici de la dreapta dreptei tale e un fel de reîncarnare a lui Dorel, frate-mio. Şi de aia mi-i ca un frate.”

„Încântată de cunoştinţă” fu Bianca şi îşi întinse de data aceasta înspre mine mâna. I-am strâns-o cu drag şi am acceptat pe loc botezul ăsta neaşteptat: „Şi eu!”

„Crezi în reîncarnare?” s-a întors ea, smulgându-şi mâna dintr-a mea, către Bazil.

„Nu crede.” Am intervenit animat parcă de noua şi plăcuta mea identitate. Viaţa unui mort. Bazil nu a adăugat nimic şi a arborat un aer misterios.

„Dar în coincidenţe crezi?”

„Nu cred.” mormăi aproape speriat.

„Şi nu crezi că e o coincidenţă că şi numele meu şi numele tău încep tot cu B?” devenise ea într-o clipă stăpână pe situaţia lui Bazil. Săracul asuda ca un bou, şi nu că nu ar fi avut el ce să zică, ci pentru că acum începuse să clocotească în focul unei noi iubiri. Doamna Goia ar zice în povestea ei că e cu neputinţă ca un criminal sau ca un personaj negativ să iubească. Eu însă îndrăznesc să o contrazic, unu la mână pentru că nu-mi pasă câtuşi de puţin de povestea ei şi doi la mână pentru că iubirea nu ţine cont de coincidenţe.

Iar noul meu nume începe cu D.

„Nu, nu e o coincidenţă” i-am dovedit răspicat, lui prietenia şi ei abilităţile mele de comunicare, abilităţi de curând dezgheţate.

„Dar ce e!?!” s-au întors tustrei, şi Bianca, şi Bazil şi cabina Maşinii înspre mine în vreme ce, remorca şi volanul fluturau în gol.

„E destinul.” Am încheiat eu scurt. Golu’ pe care l-am făcut în pachetul lui de ţigări era nimic pe lângă salvarea ce i-o adusesem în clipa asta cu un aşa deznodământ. Cel puţin, pentru o clipă aşa am crezut. Însă năduful zgomotos pe care îl eliberă scaunul lui Bazil în momentul în care acesta, ca un urs şiret, scăpat de capcana ruginită se năpusti asupra întregii păduri şi asupra fiinţei mele întregi, fu edificator.

„Aha, va să zică!” rânji vulpoiul bătrân, râzându-mi în barbă atât de prietenia mea pentru el cât şi de prietenia lui pentru mine. „Va să zică şi numele tău începe tot cu D, nu? De la destin, ha?”

„Şi de la Diana” se prinse biata fecioară naivă în jocul ursului şi ursul o-nvârti dintr-o dată cu o dibăcie drăcească. Într-o clipă toată lumea, adică toţi trei, strigam care mai de care, care mai de ce. Până când enervată, vocea lui Bazil s-a auzit cel mai tare.

„Tăceţi!”

Şi am tăcut toţi trei, cale lungă, care mai mulţumit, care mai nemulţumit de cine ştie ce.

Eu parcă mi-am pierdut cunoştinţa sau am adormit ceva vreme pentru că nu ştiu exact ce s-a întâmplant într-un anumit răstimp. Când m-am trezit Bazil şi fata şuşoteau. Am coborât din maşină să ne pişăm. Mai puţin Bianca. Amândoi, cu spatele la drum, fără să ne adresăm un cuvât. Asta, pentru că se crease o situaţie.

Bianca ne aştepta cuminte în maşină când, dintr-o dată, începu să se agite, să fluture mâinile şi să vocifereze de parcă în cabină ar fi pătruns un viespe uriaş. Era telefonul lui Bazil.

„Tu ştii cine-i sefu’ meu, omule?” se răsti Bazil dintr-o dată de nu-mi dădeam foarte clar seama dacă mi se adresează mie, unui prieten imaginar sau şefului însuşi. Care, bineînţeles, nu avea de unde să ştiu cine e. „Io!” veni imperativul pronominal „Io îs, mă!?!” Ce-i drept, asta ar cam fi trebuit să o ştiu. Şi fiind el şeful lui însuşi, cineva, o recepţionistă nesuferită care, din câte zicea Bazil nu avea nici opt’şpe ani şi deja era o căţea în toată regula, îl jignise tocmai în acest sens. Deoarece pentru ea nu conta cine-i şefu’ cui, pe ea o interasau treburile gata făcute şi pentru că Bazil nu ajunse la fără nu ştiu cât, coita îi şi dădu cursa unui turc freelancer, lăsându-l pe Bazil cu buza umflată. Numai bine însă că turcu’, în timp record ce-i drept, ajunsese tocmai în Constanţa şi treaba lui ar fi fost de milioane făcută dacă nu se gândea el să-şi rotunjască partea. Încărăctura, ajunsă în port, dispăru ca prin minune cu tot cu tir şi cu turcul din el. Pentru Bazil asta trebuia să fie o treabă încheiată înainte să înceapă. El a fost doar primul păgubit. Însă fata, tremurând ca o vergea şi susurând în telefon îl ruga să facă el o cursă minune să-l caute pe turc şi să găsească marfa, să o ducă unde trebuie sau măcar să o aducă înapoi în Cluj. Că poliţia nu se bagă, pentru că nici nu are în ce, pentru că pe altcineva nu ar mai risca să angajeze, acum toţi tiriştii, în afară de Bazil nu ştiu de ce, li se păreau – ei, fetei i se păreau – nişte turci împuţiţi. Şi când Bazil era pe jumătate convins să purceadă în căutarea TIR-rului fantomă, fata, poate din lipsă de alte argumente, izbucni într-un plâns hohotit, de ne asurzea şi pe mine, şi pe Bianca. Aşa că Bazil se hotărî pe loc ce şi cum:”Doamnă, mă auzi!?!” „Vă aud domnul Bazil, vă aud…” domoli ea hohotul. „Ştii ce dragă doamnă, mă văd nevoit să te refuz. Tocmai am luat altă cursă, aşa că nu am cum să îţi vin în ajutor.” „Dar cum!?! Ieri dimineaţă îmi ziceaţi că …” „Doamnă, ce-a fost ieri e altă poveste, acum sunt în cursă, nu mă pot întoarce din drum!” „Bine, vă doresc o cursă uşoară domnule Bazil” veni răspunsul înecat de un nou şiuvoi de lacrimi şi suspine când Bazil hotărî, aşa dintr-o dată, cine-i şeful cui: „Auzi doamnă, eu acum sunt într-o cursă culturală şi de agrement aşa că te rog nu ne mai deranja!” „Culturală!?!” şuieră ea de dincolo şi plânsul i se opri pe loc în gât. „Culturală!?!” „Da, doamnă, culturală şi de agrement.” „Unde?” „La Anonimul, doamnă.” „La Anonimul!?!” nu-şi încăpea în piele de mirare. „La Anonimul” repeta mecanic. „Da doamnă, la Anonimul.” „Cu TIR-ul!?!” nu ştia ea dacă să râdă, să plângă sau să-şi smulgă părul din cap cu pumnii. „Da cu ce?…”

Conversaţia se opri brusc, într-o groapă. Şi mintea, ca un rău de mahmureală, îmi veni toată în cap. Suntem lefteri. Plus o minoră, deci lefteră şi ea, în cabină. Oare încotro ne îndreptăm. „La Anonimul!!!” chiui Bazil plin de suflet.

Bianca e crudă şi naivă ca firele de iarbă ce străpung asfaltul. E pur şi simplu. Şi pentru a fi, e prea mult zis. Îl străpunge, fără nici un cuvânt în plus. Cât de naivă, de copilăroasă, de proastă chiar şi de inconştientă poate fi o femeie. Mă doare carnea pe mine când mă gândesc. O floare la un gând din ăsta s-ar usca înainte să răsară. Diana a fost altfel, ea s-a gândit mereu la toate. Pentru că da, Diana a fost altfel. Şi câte asemănări la început! Şi tot atâtea diferenţe.

„Şi acum unde mergem?” întreabă Bianca.

„La Anonimu’” o lămureşte Bazil.

„Da ce-i aia?”

„Un festival de film şi un cenaclu” se uită Bazil spre mine pentru a primi confirmarea „de poezie.”

„Aaaa!?!”

Şi iar se lasă un moment de linişte şi de gândire individuală. Eu la ce să mâncăm, bem, fumăm, dormim fără nici un ban, Bianca la cenaclu şi la poezie şi Bazil numai el ştie la ce.

„Eşti poet?” ne întrerupe şirul gândurilor Bianca cu zâmbetul acela de punct ochit, punct lovit.

„Ehehe!” chiuie Bazil mândru şi de poetul din mine, şi de perspicacitatea fetei şi de talentul lui de a-şi face prieteni atât de dotaţi. „Dară-că!”

[…]

Aseară, când am ajuns acasă Crăiţa mă aştepta în cameră. Încununată şi stânjenitoare cu nişte coarne mari, frumoase de cerb carpatin. Din corpul alb, mutilat, plin de răni, tăieturi, zgârieturi, arsuri, din fiecare plagă în parte răsăreau flori mici, colorate, muşchi verde cu miros dulce şi greu de mort. Stătea nemişcată, uriaşă, înaintea mea ca un candelabru în mijlocul unui conac demolat, ca un demon în mijlocul bisercii nesfinţite, ca un coşmar în lumina plină a zilei. Nu mai era om. Nu mai era vie, nu mai era fără sex. Era o natură, o uriaşă şi nestăpânită natură moartă. Îngreunată de propria-i greutate. Am început să o urăsc.

Doamna Lili s-a apropiat, gângurindu-şi partitura ascuţită. O privea, captivă în rama uşii asemeni unei icoane plângătoare. Crăiţa, un monstru de viaţă şi de moarte, o hidoşenie crudă, o viziune insuportabilă pe care nu mi-o mai doream, se apropia, la rândul ei, în vâlvătoarea unui trup nergeulat, de soprană eliberând-o. Femeia, bătrână şi plânsă cântând fără oprire, respirând doar prin notele partiturii, Arizona zâmbind în vitrină, i-a căzul la picioare, cu faţa afundată în fauna grasă ce creştea din trupul violat. Plângându-şi cântecul, urla şi murmura, înneabunea cu creştetul în poala, mângâiat de însăşi mâna fragedă şi nesuferită a naturii. „Las’că trece…laaas’că treeece” intona ascuţit vocea sopranei, „e bine, e biine că ninge, mamă, e bine că ninge” înnebunea ea „mamă, e Crăcinul, dragă…maamă dragă…”

Am ieşit. În plină stradă am fost orbit de trupul rece şi nedescompus al iubitei mele. De infernul meu împietrit care, în tăcerea lui nesfârşită, mă chema să mă apropii, să-l mângâi, să-i spun că e cel mai frumos lucru. Cel mai frumos lucru! Să mă apropii. M-am apropiat orbind. M-am apropiat o veşnicie. Cu mâinile înainte, să-i spun că-i cel mai frumos lucru din lume, să o tulbur, să o mângâi pe trupul ei incandescent, să mă ard, să ajung, să mă lovesc de-o piatră vie de hotar. Bazil. Omul meu. Bazil şi Maşina. Urlând să o las naibii de treabă, că ce m-o apucat?, nu-s normal?, nu-s normal dară-că nu-s normal, dar nici chiar aşa. Am fost lovit de Maşina Timpului, orbit de farurile ei, surzit de vocea aspră a căpitanului. Au trecut amândoi peste cadavrul meu, apoi m-a cules bucată cu bucată şi m-a azvârlit în cabină. Capul, ultimul, îl ridică, ţinându-l de urechi, în dreptul capului lui, mă fixează în ochii beliţi şi-mi zice: „Culcaţi-vă împieiţaţilor că o-nceput muta să urle şi-i bai, ne zicea străbunica când eram pitici” şi mă aruncă în cabină, pe scaunul mortului. Am dormit zile în şir. Când m-am trezit l-am întrebat unde-i Bianca. „O murit, omule!” Şi-şi vede de drum fumând şi cântând, fără oprire, bataliaone române carpaţii. Am vomat în repetate rânduri. Nu a oprit niciodată maşina. Am vomat pe jos, în cabină. Am vomat pe geam. Lumea era pustie. Iarba, pădurile, peisajul erau arse. Va să zică o omorâse. Nu mai avea cum să scape. Înaintam înspre capătul necunoscut al lumii. Nu mai era cale de întoarce. La Cluj nu mai avea cum să scape.

„Unde suntem?” l-am întrebat la un moment dat. „Am făcut o buclă prin ţară, omule.” se bucură el că îl întreb. „Ţara asta e pârjolită cu totul, omule” continuă, ca şi cum ar fi reluat o discuţie întreruptă de ceva vreme. „Nici un fulg toată iarna. Nici un fulg!” Eram singuri, numai noi şi Maşina, prima dată de şapte luni încoace. Şi chiar dacă a fost bine în răstimpul ăsta, acum Bianca mi se pare o pacoste. Trecutul mi se pare o pacosete. Nu am descărcat şi nu am încărcat nimic. Nu mergem nicăeri. Nu ne îndreptăm spre nimic. Facem bucle printr-o ţară pârjolită cu totul. Suntem mai liberi decât dăţile trecute. Suntem urmăriţi. Nici un fulg. Din oglinda retrovizoare îmi zâmbeşte scorţos doamna Goia.

[…]

Cum se face că unele lucruri nu pot fi decât inevitabile? Sau unele fapte. Faptul de a fi singur, de exemplu. Sau, un mic artificiu: faptul de a fi singurul.

[…]

Am vorbit prea mult despre moarte. Viaţa, şi cam asta ar fi părerea lui Bazil, nu e nici o poveste, nici un mit. Nu decurge firesc. De fapt, cred că nu decurge deloc. E un hoas în sânul căruia uneori ne plicitsim. Am vorbit prea mult despre moarte, pentru o singură viaţă. Maşina Timpului e un morman de cioburi din care iese fum. Ninge. Un singur supravieţuitor.

Cineva s-a aplecat deasupra mea. I-am simţit mirosul şi am închis ochii. „Îl ştiu. Pe ăsta fript îl ştiu.” O mai fi zis şi un beţiv, un nebun ca oricare altul, un milog aciuat prin birturi studenţeşti, bubosul fugit de la Contagioasa. Apoi s-a oprit. S-au oprit toţi, numai o respiraţie ruptă, din stânga mea, nu. Şi o voce pe fondul surd, mut: „Era în spate, Ghiţă o virat”, am deschis ochii, „şi i-o agăţat jerseu’”, în afară de mine nu îl asculta nimeni, priveau cu toţii împietriţi „da’ nu o simţit. Am strigat la el tractroru’, tractoru’, da’ deja îl târa după el. Am strigat atunci la Ghiţă să se oprească, da până să oprească el, Sami era deja plin de sânge. Se îneca. I-o răzuit faţa cu tătu’….  Când veneam înspre Cluj făcea urât rău, da’ cred… i-au pierit puterile.” „Cre’că moare” a adăugat, fără sonor bag-seama să nu cumva să audă Sami, eu l-am auzit. Bărbatul gâlgâia, asudând.

Nu m-au văzut când am ieşit, de fapt, nimeni nu mai vedea nimic de când Ghiţă şi ceilalţi îl aduseseră pe Sami. Pentru că, aşa ceva nu văzuseră în viaţa lor. Nici eu. Din faţa lui, inundată de sânge, ieşeau aburi şi un bolborosit vâscos.

În stradă era plin de maşini. Maşini de salvare parcate anapoda, în grabă. Un tactor. Scutere. O Dacie papuc plină de noroi şi zăpadă. Un oraş cu maşinile lui răsturnate-n cenuşă. Am ieşit desculţ, mă-mpiedic. Cineva a aruncat aici toate resturile morţii. Lături, oase rupte; scrumul buboşilor îmi arde picioarele, nu le mai găsesc. Am ajuns pe Traian. În Parcul Feroviarilor doi copii trag care-n-cotro de o cioară moartă. Se ceartă. Maşina Timpului nu e nicăeri. La două sute de metri de ea, pe trupul pârjolit, în nesfârşitul aşternutului, peisajului, descărnrii îşi visează capul lui Bazil visul. Kilometri de ciori îl mântuie încolăcindu-se şerpesc asupra lui. Am fost singurul supravieţuitor, ninge, din Someşul fără chip, chipul lui Sami, ies aburi fierbinţi. Am ajuns la capătul lumii. Clujul şi ciorile lui degerate. Prima ninsoare din anul ăsta nu mai conteneşte. M-am oprit. Mă gândesc. Sunt singur. Singur supravieţuitor.

Lumina se stinge. S-au învelit oglinzile în casa aia mare şi neagră. Soprana colindă la poarţile vidului. E Ajunul Crăciunului.