Atât lacrimile cât și roua sunt de fapt năpaste și pustiiri purulente ale unor subînțelesuri, ale unui reieșit intruziv ce-i refuză imaginii conceptul și mecanismul de veghe în favoarea unor reflexii abrupte, implacabile, ce suscită tremurături…un dârdâit închegat din șiroaiele instigate de frisoane morbid-feromonale ce congelează aproape instant voința, în determinarea lor de a meduza.

Adversitatea față de pereche e, la nivelul lacrimilor și al rouăi, expresia exterminatoare a excesului blocat în plină așteptare exasperată, un instantaneu al convulsiei degerat în amploarea sarcinii electrice al scuturăturii; o încuviinţare, o vrere și chiar o poftă de hipnotism tău. Aici pare a începe să se simtă grăsimea și a ei sleire…glazura ei care disimulează ouă bătute în vezici.

Influențele lacrimilor și ale rouăi închid lumina în favoarea lui “a fi stălucitor”, în favoarea unui buletin meteorologic spurcat zugrăvit: se folosesc de sângele diluat, neclătit, necântărit și necântăribil, de sângele ce doar proiectează, fără să mai absoarbă. Și de limfa ce nu curge ci doar stă și radiază nesimţitoare, macabră, în timp ce magnetizează întru paralizia înfiorătoare a bouche bée-ului și dă impresia de mișcare învioșátă prin caruselul convenabil și banal al fascinației fast food-ului dedărilor.

Lacrimile și roua – una caldă, cealaltă rece – ambele închid în ele fiorul morții, neatenuarea ei la ambele capete irecuzabile ale terminalului ființial: nici o adiere, nicio șoaptă, niciun tresărit, nicio contracție – în ele totul stă pe loc așteptând lovitura de grație.

Păduroaia Cărpănoasă, Grasa deci, știa perfect aceste flancuri și aceste săvârşeli, deoarece în tinerețe, când încă era mî́lcedă și pasabilă – deși dizgrațios dereglată și crăcănată în forme – a confundat lovitura de grație cu lovitura grației.

În locul înţelegerii şi al mlădierii a lovit-o atacul demonic: veni peste ea așa dintr-o dată sub forma ireal de atrăgătoare a unei zâne de o fragilitate divină…irezistibilă: studenta ei Edina. O femeie fatală de 19 ani care, și, de ce nu, cu care, ea își dorea să fie. Un incendiu neștiutor, abia întrezărit, dar a cărui căldură restrânsă se lăsă până la urmă nesperat de candid așteptată. Un incendiu tainic accentuat, ca la femeile timid-delicate, prin stângăcii cuceritoare.

Și atacul demonic se înstăpâni prin femeia seducătoare: neasemuit în forța mușcăturii sale, o forță negândită, care nu a înțeles încă respectul și resemnarea cuvenite prăzii…astfel încât prada să nu fie nevoită să devină altceva.

Prin femeia îmbietoare, atacul demonic agresa și mușca doar din crâmpeiele de viaţă din ea.

Pătrunzând din plin un spațiu ce aparține irevocabil înțelegerii și, de ce nu, poate chiar milei, femeia fatală forțează înfăptuirea să se nască pe alte căi, prin fasciculele furioase ale zvâcnirilor cărnurilor, ale alungărilor nesupuse și îngrozitor expuse de-a lungul trădărilor sticloase.

O vedea peste tot și în toate ipostazele pe Edina și simțea o caldură nefirească în interior, strecurând și prelingând vâscozitate fierbinte, prin labirinturile osului sacral, în mușchi, în stomac și în ochi – care îi ardeau ca de la nesomn combinat cu adăstare mocnită în lentoarea percepției și în goliciunea tăios-înăsprită a macerărilor privirii. Gura i se usca complet și i se umplea de descuamări prăfoase ale epiteliilor limbii, dar și de un praf cu totul diferit, aurifer, ușor și fin,venit parcă din liniștea ucigașă a altor lumi, și abia mai apoi din spuma meteoritilor și a asteroizilor: urca în sus prin esofag și faringe și arunca sclipiri ciudate de oțel în aer, ori de câte ori încerca să-și articuleze năpasta. Putea aproape să-și facă ceai, țigări și cafea din prafurile ei interioare, atât de perfect pisate și selecționate.

Uscăciunea metalică aproape stridentă dar totuși fără rezonanță a viscerelor umecta însă în mod cu totul ciudat sufletul, care îi devenea tot mai mănos, mai mâlos…aproape mlăștinos. În aceste condiții, sentimentele alimentare nu întârziară să apară și ele: emoție alarmistă tradusă ad hoc într-o poftă lacomă dar eliberatoare.

Din praful organelor tărâţate și scorojite, frecate cu oftică ca cu piatră ponce, se ridica monstruos anti-organul: simțind atacul demonului, corpul și spiritul reacționară cum știură ele mai bine în acel moment și o facură nenorocită să consume cât mai mult, ca să adune multă grăsime, urmând ca grăsimea să ungă organele ce pareau atunci ireparabil schimonosite, smochinite. Și grăsimea unse și unse…și preluă definitiv controlul: bulgări peste bulgări de râncezeală crudă, uleioasă, ce în funcție de ceasurile zilei își adăuga sau își modifica lepros mucezeala, mâzga și magma insuportabilă…deja imposibil de împuns, ca un ecran neiertător cu sâmburi inamici în loc de purici.

Edina se lăsă de facultate după primul an și se făcu chelneriță. Dar îi pătase și îi îngălbenise fostei profesoare, de la o vârstă încă fertilă, foile timpului, boțindu-le țiitoarele, astfel încât nimeni nu avea să o mai vâneze sau să mai stea la pândă la ea vreodată. Nurii ei, și așa deficitari încă de dinainte, nu aveau să mai fie niciodată mai mult decât umbrele zimțate și hâite ale schițelor acelor unui ceasornic dărăpănat, menit a cerne umbra în loc de timp. Nimeni cu excepția lui Captain Romania, se pare…

Incercă să plângă din nou, dar nu-i mai venea cu adevărat. Doar untdelemn ca transpirația coclită părea că i se scurge pe față în locul lacrimilor, mai mult din claia de păr unsuros și reavăn și de pe fruntea zoioasă, decât din ochi. Reuși doar să râdă sardonic. Roua când o atinse parcă n-ar fi fost deloc – i se absdorbi instantaneu în carne și chiar îi uscă și arse puțin locul pe unde îi pătrunse în pielea tare și rece.

Atinsă cum era de demon, Păduroia Cărpănoasă era acum o arătare din Pădurea Cotoşmanei, de-a dreptul rămășița fioroasă descrisă de Gala Galaction, la care „toți privesc cu ochii cât cepele” – colonul monstruos ce încheagă vrăjile cu adevărat chtonice, auto-îngropat în grăsimea propriului corp și, dupa câtăva vreme, răbufnit din acest auto-mormânt sub forma unei găuri de șarpe carnivore întrupată într-o creatură tubulară, un vierme turbat scăpat din Iad.

Colonul știa a se îmbuiba mătăhălos din turbăriile abia înverzite ale fetelor tinere și fragil-îndrăznețe, cu tainice preumblări și cu facile iubiri recent mijite, pe care le fleoșcăia în pâcle cu smârcuri și apoi în haituri blestemate cu șerpi zvârcoliți și cu puseuri și toane ale apelor vânoase, ce-și trăgeau cloțanele gros-lichide din vraiștea vânturilor și, exact ca în cazul fostului ei praf aurifer de organe, din liniștile năpraznice, anihilatoare, ale altor lumi.

Amprenta demonului asupra ei stătea acum combinată cu o reacție frapantă a organismului, care a decis să se salveze printr-o grăsime care acum proslăvea voluminos muțenia, surditatea și buhăiala aberantă.

Oamenii simțeau această întipărire nenaturală, desfrânată și cu potential de defibrinare a simbolurilor și se fereau de Grasă. Își doreau simbolurile intacte, coagulate. Intuiau că nici un simbol și nici o formă nu poate rezista atacului acaparator al unui asemenea amorfism apocaliptic. Nu doreau să-și piardă frumuseța formelor și acuitatea simbolurilor pe altarul constipat și grobian-învârtoșat al degenerescenței grăsimii.

Captain Romania iubea foarte mult atât simbolurile cât și formele tinere și promițătoare, voia să le salveze de deformitatea amenințătoare. Nu erau ale Grăsimii să le ia și Grăsimea îi luase deja prea mult și prea multe…ca să îi mai permită ceva. Avea să sfarme timpul deja îngrijorător de încăpător al nefericirii cu forța de viață voioasă a fierarului ce știe să-și facă din topor baltag și din ciocan ghioagă, nu înainte însă de a străfulgera și de a străpunge inițial cu sunetul pur al singurățății sale…o nouă liniște, venită și ea probabil din altă lume; din alte discipline ale fierului.

Contra-simbol și anti-organ, reacție aberantă de apărare la atacul demonic – Grasimea mai era și ceva în plus, în chiar carnea plusului, cum nu se putea altfel…: era povara materializată a fascinației ce-și varsă fuga pe margini, a ezitărilor, a neîmplinirilor și a invidiei.