Empatizez de fiecare dată cu dentista. Parcă are curajul să mă scoata din adâncurile nesuferite ale durerii. Îi simt chipul apropiat de al meu, primul contact este divin. Ultima data am simțit o șuviță cum îmi mângaia fruntea și m-am cutremurat tot. Am invitat-o în oraș însă în momentul în care a ieșit pe ușa cabinetului nu mai era dentistă, era un om îndurerat și ea. A fost trist și a trebuit să îmi schimb dentistul și până atunci am umblat cu ghivecele astea în gură, pline de durere, de mizeria durerii mai exact. Promit, nu voi exagera cu metaforele și figurile de stil. Însă durerea daca îi zici durere te anulează. Nu mai exiști.

Dar să mă prezint într-un mod cât mai convențional. Sunt Mihai Pintea, om cu meseria nealeasă. De ce? Păi eram mic și ai mei ca și ceilalti părini ma intrebau ce vreau să fiu când o să fiu mare. Și nu știam ce să zic. Aruncam priviri nedumerite peste mobilă, cu vitrina plină cu pahare de Turda și Faimar, apoi privirea îmi aluneca peste formele din covorul “persan”, acolo era cel mai frumos pentru că puteam număra firele care compuneau o formă și uite așa mă desprindeam, credeam eu, de ceea ce avea să îmi fie fatal: să decid ce voi face. Cred că este prima amenințare cu moartea cu care intrăm în contact. De ce? Pai eu nu ziceam nimic și îi simțeam pe toti cum se agită și fac să le răsară pe chipuri zâmbete necunoscute mie. Apoi chipurile se forțau în elasticitatea lor și o voce suferindă, care avea natura complotului șoptea: matematică, română, chimie, franceză [pauză], sport? Eu tot pe pauză, maicămea și taicămeu vizibil jenați, unul de celalat și apoi de restul apropiaților. Așa-i că îți plac numerele? Sau îți plac poveștile? Mă urăsc că trebuie să vă mărturisec aceste fapte însă sunt esențiale în deslușirea faptelor care aveau să se întample și care m-au dus în situația grozavă pe care îmi doresc sa o împartașesc cu voi.
– Ioane, așa-i că îi place să se joace cu socotitoarea?!
– Mami, daca tu nu știi cine altcineva poate ști mai bine?
– O mamă știe întotdeauna mai bine decat oricine (Săndel)!
Știe!? Nu aveam cuvinte să pot face altceva decât spectacol, și cred că spectacol își doreau toți. Ce subtilitate? Ce finețuri? Erau drogați cu amenințări și mă îmbiau și pe mine. Deci, vedeți, știam că nu am de ales. Puteam fi violent și să mă înscriu în albia violenței. Să îi scuip, sa îi mușc și să urluu în timp ce și ei ar fi procedat la fel. Chiar am ramas cu amintirea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. S-ar fi speriat toți, ai mei de mine, apropiații de ai mei și așa mai departe. După care ei s-ar fi simțit vizați de o amenințare din pereți, din scară, din stradă și mai departe din nimic. Și cu stomacul pitic de frică s-ar fi uitat la mine așa cum s-au uitat inainte sa mă nasc: cu nedumerire. Mda, acum știu să îi zic pe nume: indignare.
– Hai puiule, spune-i la mami ce îti place?
– Strugurii!
Și toată lumea s-a detensionat, mai mult, mi-au adus și struguri, buni, albi, dulci, cu amprenta șarpelui pe ei, luceau și îmi făceau bine. Mă simțeam ca un porcușor și produceam acele icnete de copii pe care adulții le adoră. Mai mulți mă mângâiau pe creștet și o fericire cumplită s-a așternut peste mine. Acum, că mi-o amintesc, parcă era ultima cină de care au parte condamnații la moarte. Mă abțin destul de greu să nu divaghez. Apoi și-au făcut poză cu mine. A venit unu Pogea, fotograful comunei. M-a molărit cum zicea bunica. Ce ar mai râde dentista să îi povestesc de molareală…
Cred că vă închipuiți ce a urmat. Nu vă închipuiți, știți, ați pățit-o și voi. Da, m-au întrebat ce vreau să fiu când o să fiu mare!
– Matematică! Am icnit dulce, otrăvitor și am cules roadele primei minciuni adevarate, minciună din aia care îți îngheață vintrele. Zici că mâncasem cuburi de gheață nu struguri.
Mai târziu, după ce au plecat toți, încă auzeam “Matematică” “Matematică” “Matematică”. Un nou organ creștea în mine. Nu ne-am mai desparțit din clipa aceea. În zilele următoare am devenit matematicianul casei. Creioane, pixuri și multe caiete cu pătrățele pe care mânjeam răbufneala asta interioară. Tot felul de instrumente de măsurat lumea, unul mai complicat decât celălat. Dar ochii mei tot peste mobilă erau pribegi, tot peste farfuriile și paharele de Turda su Faimar își căutatu beția de odinioară. Când plecau toți mă enervam cumplit. Am și spart o vază de rubin. Mă enerva. Era roșie și lucea, mă îndeparta de la menirea mea, a familiei mele de a avea un matematician autoproclamat la vârsta mucilor. Am dat cu ea de pardoseală și s-a prefăcut în țăndări toată, un praf roșu, criminal. Și am ramas așa, cu privirea departe de matematica mucoșilor. Eram un distrugător perfect și comparat cu matematicianul din mine nu se putea trage altă concluzie decât că acesta din urmă va pierde toată viața. Toată viața am pierdut amândoi, și violentul din mine și ăla timid, matematicianul. Nu mai are rost să vă umpluu capul cu vaza. Vaza de atunci e măseaua de acum. Plina cu durere însa dornică de șuvițele rebele ale dentistei mele. Unde ești? Și de ce “Matematică” este tot acolo, înfierată în poate ce am eu mai bun, în rătacirile mele. Trebuie să mă îmbăt să pot să fac marturisirile astea.

– Păi astea îs note?!
– Ne face de râsul satului!
– Păi nu ne-ai promis tu că o să te faci matematician?!
“Am promis?!!!?!?”
– Ce face toată ziua?
– Da, chiar așa, ce faci toată ziua?
– Uite, și eu am fost copil, dar temele erau teme, școala școală și mai mult, mergeam cu bunicul tău la coasă!
“Ai făcut de toate să te poți urca pe tronul amenințărilor…mda…ai reușit. Ce satisfacție să te porcești în halul asta și să rămâi totuși impecabil. Știi că de aici înainte nu o să te poată detrona nimeni. Lumea ta începe să prindă putere.”
– Poate că trebuie să îl ducem la consultații.
– De mâine vorbesc cu Luci să îl ia la ore de matematica. E cel mai bun, și Vasile si Nelu zic că face minuni.
“Atât, o să mă duc la un magician în ale matematicii”
Și m-am dus. Am vazut și vitrinele și covoarele lui Luci. Și beția asta era plătită. Mergeam la sigur. Luci, magicianul-matemetician era un țăran isteț și viclean. Îi întampinase pe ai mei cu o evaluare directă, de șahist: brânză bună în burduf de câine. Motor de Mercedes în Dacia 1310. 
Mă îngrețoșau ai mei cu frica lor. Nu le mai dădea pace, scoateau banii și mi-i băgau în buzunar, în schimb îi observam, dar nu îi vedeam, îi observam. Nu mai erau părinții mei, eram eu în viitor, produs al amenințărilor. Nu trebuia să știu matematică, trebuia să știu unde este un Luci din asta tot timpul. Să îi colecționez, să ies cu ei, să glumesc cu ei. În prima zi de consultații am primit o bucată bună de dovleac la cuptor de la Rodi, nevasta magicianului. Avea pe ea un laibăr, sfleter sau cum dracul îi zici, era grasă și blândă, pantaloni de terening mov, cu trei cururi, mirosea a bunătăti culinare și avea capul rotund cu o privire la fel de pierdută ca a mea. Reușise să se descurce cu Luci. Mare om, să țină așa ajutor pe langă casă. A doua oara m-am dus și am primit pancove. Apoi cu tupeu nu m-am mai dus a treia oara. Am ieșit cu baietii la aparatele cu jocuri mecanice. Am spart banii și am stat cu frica în sân până saptamâna următoare. Da, Luci era magician, nu ii sunase pe ai mei să le serveasca pe tavă evadarea mea. Nici pe mine nu mă întrebase nimic. Mă învățase prima regula: să tac. Și am tăcut. Între mine și Luci se născuse un alt fel de matematică. Mă învăța matematica omului. Am lipsit două treimi în 5 ani. Luci era un om liber și un aer proaspăt, cu miros de dovleac și pancove, îl înconjura în lejeritatea cu care trăia. Am învățat să mă prefac și să adun date, să îmi imaginez. În al doilea an, după toate tatonările lui ne-am dezghețat unu față de celălalt și am început să jucăm șah pe banii părinîilor. Apoi am început să citim poezii și să ascultăm muzică. Tot pe banii alor mei. Batranul Luci era curvă bătrână, m-a citit și a vrut să facă om din mine. Mi-a redat curajul evadărilor, al sincerității care tot timpul stă înghețată în sufletul omului. Apoi am început amândoi să combinăm poezia cu șahul. La română eram cel mai bun. Mă lăudau profesorii că am gură de aur, ca știu să tac și să ascult. Da, mă antrenam, și în tot acest interval “Matematică” a fost cu mine, trădată așa cum și ea m-a trădat când îghițeam boabele strugurilor condamnatului. Era acolo în rana mea și mă obișnuisem cu ea, mă obișnuisem să fie curva mea. În sinea mea se aruncau priviri amenințătoare născute din amenințarea cu care am fost întâmpinat în lumea oamenilor mari. Am prins gustul învingătorului, al celui care umilește pentru că are umilința înfierată în suflet. Copiam, mințeam, tăceam cu rezistență. Evitam privirile oamenilor cinstiți. Nu credeam în ei. Creșteam și deveneam tot mai demonic. Când Luci a murit nu am dat nici un semn de viață. Între noi lucrurile fuseseră clarificate. Mă bucura că mintea lui mi-a transmis spiritul învingătorului. Căci ce este un învingător dacă nu un om care trece prin valurile timpului rămânând același?!?! Da, gustul veninos al diferenței este același cu gustul libertății.

Am ajuns la liceul de mate-fizică. Eram poetul clasei. Eram bătăuș și poet în același timp. Și privirea aia plecată care întărea tăcerea mai sus amintită se ridica cu foc în fața interlocutorilor. Știam să îi anulez pe colegi, să le deconspir interesele. Îi dădeam în vileag cu o singură privire și toti au știut că nu mă mai pot opri. Și apoi, în gloria asta lăuntrică, episodică pentru apropiați, s-a născut speranța lor. Oamenii mă urmau, eram mai convingător decat omul care știa. Nu trebuie să știi nimic în lumea asta, trebuie să ai curaj, și eu îl aveam din plin. Banii alor mei investiți în Luci dădeau roade. Eram bun la tot ce nu trebuia să știe un elev de liceu la mate-fizică. Poezie, proză, discurs toate erau asociate cu mine. Și așa am învățat să fiu vocea care tace. Să fiu barajul contra științei. Deveneam, făra titlu, făra meserie, făra speranță dar cu pasiune. Am învățat să beau, să mă bat și să fiu ignorant și arogant. Dar totul într-o tăcere peste care trona privirea mea. Spre sfârșitul liceului a urmat pomina bacalaureatului. Și trebuia să fiu iar matematician. Și m-am dus la unu Liviu (mda, toti astia au numele cu L). Era și ăsta ceva vulpoi uns cu toate alifiile. M-am dus la el și a fost totul direct. El stătea la meci în camera lui și eu stăteam să rezolv ecuatii și alte prostii. Le luam rezolvate de la tura dianintea mea și apoi îmi porneam și eu televizorul. Știam să îl închid înainte cu zece minute să apară în cameră să îmi verifice rezultatele să nu rămână punctul alb în mijlocul ecranului. Bineînteles că știa că mă uit la televizor doar că era un razboi rece care evita flagrantul. Ne plăceam reciproc viclenia. Așa se fac afacerile, așa se cresc bărbații. Nu o mai lungesc cu Liviu. Am știut că trebuie să am rabdare cu destinul. Nu am cum să am destinul unui om ratat. Ca la box, aștepți și apoi vezi ce e de facut în nano secunda care e numai a ta. Și m-am dus la bacalaureat unde am excelat la materiile umaniste și la sport. La matematică a fost un moment erotic, o unguroaica care mă plăcea stătea în fața mea, s-a întors spre mine ca la prima întalnire între îndragostiți și avea fața de femeie care știe ce vrea, mi-a întins rezolvările și am copiat de nota opt. Am ieșit cu ea la o cafea și am râs bine împreuna de toată perioada petrecută în liceu. M-a sarutat și mi-a dat curajul să fiu ceea ce sunt. Nu am mai văzut-o niciodată. Îmi plac oamenii curajoși. Nimeni nu știe ce fac și din ce sunt făcuti.

 

Apoi m-am dus la facultate, nu mai are importanță la care. Am trecut prin ea ca prin brânză. Aveam alături descântecele lui Luci, Liviu și ale unguroaicei. Toți matematicieni întunecati, mânați de o lumină luciferică. Au fost mulți ca ei, însa pe ei i-am amintit relativ la ziua condamnării mele la “Matematică”. Acum îmi aleg meseriile în domeniile în care nu știu absolut nimic. Acolo mă descurc minunat. Am vreme să fiu prieten, iubit, cu simț civic și asa mai departe. Nu mă gândesc la lucru, doar stau cu ochii pe rana din suflet, pe “Matematică”. Nu mai vreau să mănânc din strugurii groazei.

VA URMA