Drumul spre casă

– Alo.
– Eu îs.
– Ce faci?
– Auzi, trebuie să vii neapărat până la mine.
– De ce? Îs terminat de oboseală. Toate nimicurile s-au aglomerat pe capul meu la muncă.
– Dă-l încolo de lucru. E acolo și mâine și îți garantez că o să te aștepte și poimâine și la infinit.
– …
– Mno, hai. De atunci te îmbrăcai.
– Hai că vin.
– Hai.
– Da nu vii mai bine tu la mine? Că am primit electrocasnicele și după ce le-am despachetat m-am trezit cu un morman de polistiren în mijlocul casei.
– Mai, hai la mine să bem o cafea din aia bună și vedem mai apoi cum rezolvăm și cu polistirenul. Dacă am zis am zis, nu te las de izbeliște. Mai am să îți dau și niște scaune.
– Mă, da nu îmi trebuie. Ce să fac cu ele. Le car până la casă să am ce aruncă după aia?!
– Scaunele astea îs speciale.
– De ce?
– Îs roșii.
– …
– Glumeam. Îs scaune Marius făcute de IKEA. Ce mai tura vura. Te piși pe ele. E zece lei bucata. Și mai au și gaură din aia de îți prinzi coiul în ea.
– Am auzit bine ce ai spus? Coiul?
– Mda, cică un suedez s-a întors acasă după o tură foarte lungă prin munți. Obosit fiind, omul și-a băgat în cabina de dus un scaun din asta și s-a așezat pe el după ce a dat drumul la dus. A tot zăbovit el acolo și când să se ridice parcă l-a trăznit. O durere cumplită, de neimaginat l-a paralizat de mijloc. De fapt un coi, de la apă și săpun i s-a scurs în gaura groazei. De fapt îs opt găuri identice.
– Da de ce îs opt găuri?
– Nu știu, dacă ești cu opt coaie sau ești vacă să îți prindă ugerul.
– Wow.
– Mna, stai că povestea continuă.
– Dă-l mai în pulă de suedez. Hai că vin la ține să bem o cafea și rezolvăm și cu scaunele.
– Ideea era că s-a târât cu scaunul prins de coi până la telefon și a reușit să sune la 112.
– Bravo lui. Dacă era în România veneau aia de la știri înainte și îl filmau. Nu de alta, să rămână ceva și pentru părinți, copii, pula știe și suedezii ăștia cum se înmulțesc de le atârna coaiele prin scaune. Hai că vin.
– Hai.

Era Vasile. Un dement entusiast. O să crape și el ca și coiul suedezului. Și eu o să îi pun o crizantemă roamanească pe piept.  Evident, am curul suedezului în minte.

*

Când am bătut la ușa lui Vasile tuna muzica de numa. Am stat cu degetul pe sonerie până i s-a terminat piesa.

– Scuze. Eram cu muzica dată la maxim.
– Stai liniștit.
– Omule, am găsit o trupă foarte bună. Știu că pare ca toate celelalte da asta, îți spun eu, e genială.
– Hai să vedem.
– Astea îs scaunele.
– Ce roșii îs.
– Is pătate cu sânge de suedez.
– Ești un prost.
– Cel mai!

Vasile e obsedat de muzici și boxe. Nu înțelege el prea multă teorie muzicală da are suflet. În camera tună un soi de Black Metal. Întra-devăr sună diferit însă eu eram foarte distrat, în fața ochilor mei era sudezul cu pricina și șeful meu de la lucru care se chinuia să îi explice că și el a avut la un moment dat nu un scaun, ci două, amandouă prinse de același coi și îi era copilul bolnav dar, cu toate astea a venit la birou și și-a făcut treaba. Lucru e lucru.

– Tot cafea din aceea scurtă cu lapte?
– Da.
– Și pentru tine la fel?
– E ok și pentru mine ce vrea și Vasile.

Vasile dădea din mâini pe ritmul tobelor de parcă era o focă. L-am lăsat în dambalua lui și am luat un pix de pe masă să mă joc cu el. Numai bine, era de fapt un laser chinezesc. Vasile are pisici și acum se comportă că o focă așa că le-am agitat și pe ele în ritmul muzicii. Când prietena lui terminase cafelele și Vasile și pisicile se uitau la tavan ca broasca la barieră. Mirosea a transpirație și a cafea. 

– Hahahaha

Când am ieșit din casă eram toți trei camuflati în gunoieri. Fiecare avea câte doi saci menajeri negri imenși.

– Unde îi aruncăm?
– Apoi mă gândesc că la blocul din vecini. Eu nu am abonament la firma de salubrizare.
– Și nu se supără aia?
– Ba da.
– Și?
– Și ce? De aia nu mai pot eu…
– Ce om… HAHAHAHA
– Simți cum pute? Ce dracu’?
– Păi, știi cum îs masinile de gunoi?
– Da.
– Au chestia aia in spate unde golesc gunoierii tomberoanele.
– Da…
– Mno, acolo le strânge o presă de numa numa
– …
– Și căcatul ăsta de pute în tot orașul e zeamă. Prea-plinul cum îi zice.
– Asta puțea și pe Racoviță?
– Mda, mai ales când e vremea pepenilor verzi. Se scurge totul la vale.
– Am văzut odata o babă care își spăla tomberonul în capul starzii. De sus până jos s-a scurs putoarea ca o romanță.
– Crizantema de Aur în pula mea.
– Ba, da cum am rămas până la urmă? Mai mergem?
– Cum nu!?
– Păi așa știam și io, că o rezervat Sabin masă.
– Da-l în pulă și pe ăsta.
– Da ce-i cu el? Iar o luat-o în tura birturilor?
– Dară că da.
– Îi mâncat.
– Cum nu?
– Săracu…
– Vouă nu va e frig?
– Ba da.
– Da.
– Hai să mergem pe la casele noastre.
– Ne auzim.
– Ne auzim. Să asculți trupa. Toboșarul ăla…
– Da, ăla chiar își face treba.
– Seară faină.
– Seară faină.

**

Când am ajuns înapoi acasă somnul îmi era sărit că o capra peste gardul vecinului unde urmă să moară sau să nu moară. Ce să și fac. Hai că bag un șah pe telefon. Una după cealaltă, partidă după partidă mă bătea telefonul ca pe fasole. Eram fascinat de cât de rău pot juca. Efectiv mi s-au împaienjenit ochii. Piese pe tablă, pătrățele, muzicile lui Vasile. Sunt în pragul unui vertij. Mi-e somn și sete. Mi-e și mai frică că o să adorm fără să apuc să beau apă. Îmi crapă gâtul de sete. Sete, sete , sete…

Stăteam pe un pat desfăcut, pe o lenjerie cu nuanțe de mov, gri și albastru. Trebuie că sunt prins între vis și veghe. Între oboseală și datorie. Trebuie să codez ceva și să beau și apă. O să codez o sticlă de apă. Apă gri și mov și albastră. Sticlele de Borsec sunt albastre. Uite și vitrina atât de familiară cu peștele de sticlă tronând la loc de onoare. Pff, ce oroare, ce onoare…

Ceva nu este în ordine, peștele din sticlă era folosit pe post de decor pe televizor. De ce este acum în vitrină!? Și unde este televizorul? Vasile, iar a făcut o glumă de bănățean. El habar nu are ce-i cu Banatul. E și el bănățean cât is și eu. Da asta cu televizorul e prea mult. Nu, nu o să îl mai tolerez. Data viitoare îi zic tot ce am pe suflet. Cum să pui tu peștele de sticlă în vitrină!? Acolo trebuiau să fie alte bibelouri. Alte…Încep să mă simt confortabil, să mă liniștesc, în partea dreaptă este masa veche din lemn masiv.  Are picioare mari, groase cât un trunchi de copac. Și câteva scăunele, îs și ele acolo. Trebuie să se potrivească stilului butucănos al mesei. Și masa asta e ca muzică lui Vasile. Miroase a cafea și focă. Este ca o focă. Dacă Vasile se mai prostește o să îi zic eu câteva…
Mă scapă teribil la budă și mi-e rușine. Dacă mă vede careva!?
Trebuie să ajung la apă. Altfel o să delirez. Când mă întorc cu mâna întinsă după sticla de apă pe partea cealaltă să îngheț nu alta.
Nu sunt singur în cameră, am nimerit în toiul unei petreceri. Auzul mi se ascute, recunosc muzica: Johann Strauss II – An der schönen, blauen Donau – Walzer, Op. 314.

M-am dat jos din pat și m-am prefăcut că totul este normal. Că nu mă trece la baie. Că nu is în pijamale.
Am căutat o față cunoscută și am găsit-o. Prima mea iubita din Cluj-Napoca.

– Salut. Ce mai faci?

Nimic. Stă și se uită că o statuie. Apoi îmi zâmbește. Este frumoasă. Apar o grămadă de cunoscuți. I-a luat alcoolul cu totul. Încep să îmi povestească ce au fumat, ce au băut și ce urmează să fută. Îs terminat. Nu le pot zice nimic. Mă așez pentru o clipă înapoi pe pat și îmi îndrept privirea spre peștele de sticlă. Încerc să nu dau importanță la ce se dicută.

Acum este momentul! Mă ridic să fac o scurtă vizită la toaletă. Toți mă urmărec. Au început să urle că și ei au nevoi fiziologice. Casa s-a transformat instant într-o toaletă imensă fără despărțitoare între toalete însă toate aveau intrare separată. Încerc să mă ascund într-una din ele așa că fără să mă gândesc mă bag acolo, stau pentru un moment. Efectiv vedeam WC lângă WC. Nu înțelegeam de ce cineva ar face așa ceva. Pereții erau verzi și pătați cu mult mult sânge.

Nu reușesc să am un minut pentru mine sau gândurile mele, prima prietenă din Cluj-Napoca bate la ușă.

– Ieși de urgență! Trebuie să îți spun ceva.

Nu vreau să o ascult așa că trag apa, îmi pun bluza în cap și ies pe altă ușa, sper că nu mă recunoaște cineva.

***

Reușesc să evadez într-o bucătărie. Aici eram așteptat de câțiva foști colegi de la un fost loc de muncă. Rând pe rând încep să se plângă de aceeași persoană pe care o urăsc pentru că le face viața imposibilă la lucru. Mă chinui să îmi păstrez calmul și mă uit în jurul meu. Caut ceva de care să mă agăț. Găsesc pe masa din bucătărie un salam și un cuțit, așa că încep să tai acel salam bucată cu bucată. Salamul este de cea mai proastă calitate posibilă, miroase oribil. Parcă e zeama stoarsă de mășinile de gunoi. Iar Vasile. Mă fut în glumele lui de doi bani; îi zic eu lui să își bage atitudinea de bănățean închipuit în cur și să se înece în Bega. Salamul este foarte unsuros. Mă chinui să îl tai felii subțiri, nu-mi ies decât cele mai groase felii pe care le-am tăiat vreodată.

Am scăpat, l-am tăiat.

După diverese întrebări  pe care le pun foștilor mei colegi, cu salamul tăiat felii, mi se răspunde cu o întrebare:

– De ce ai făcut salamul felii?
– Dar nu l-am făcut felii. L-am feliat. Este salam chiar feliat fiind!

Îmi ies cuvintele de parcă erau acolo tot timpul, așteptând să îmi iasă din minte. În timp ce mă uit în ochii lor apare pe masă o pâine și o presă de sandvișuri. Le țin un mic discurs cum poți lua salamul făcut felii, să îl aranjezi pe masă, bucată cu bucată apoi să îți faci sandvișuri bune la presă. Apoi le mai spun că am făcut acest lucru pentru ei să aibă ce mănânca la lucru. Sunt cu spatele la ușa de la intrare în bucătărie. Dintr-o dată cineva îmi șoapteste vorbe dulci la ureche. Mă întorc, o altă fată, vine de la petrecerea pe care tocmai o părăsisem. Este inaltă, blondă, ochii căprui, părul îi era parcă îndreptat cu placa. Poartă o rochie albastră. Cică venise după mine să-mi spună că toată lumea îmi duce dorul la petrecere. Unul din foștii mei colegi se îngrijorează văzând cu ochii. Brusc se întoarce cu fața la peretele din dreapta mesei pe care era salamul. Apasă ceva pe perete si din acesta se deschide o ușa secretă. Garantat nu o mai văzusem până în acel moment. Întră un pic, se uită în camera în care eu încă nu reușeam să pătrund cu priverea, spune două-trei cuvinte pe care nu le înțeleg și intră înapoi în bucătărie. Un prieten de-al altui coleg intră și el în bucătărie pe aceeași ușa pe care fata a venit să mă cheme înapoi la petrecere. Ne salută pe toți bărbătește cu o strângere fermă de mâna și apoi îl cheamă cu el pe colegul care s-a plâns prima dată. Din acea ușa secretă, iese o femeie ceva mai în vârstă. Are doar un halat roz pe ea, încruntată și fumând o țigară. Toți îmi șopteșc că dânsa de fapt stă aici în chirie împreună cu toată familia ei. Închiriase jumătate din casă. Încerca cu disperare să își mențină farmacia pe care o deschisese cu câțiva ani în urmă. Unul dintre foștii mei colegi îmi spune că trebuie să plecăm, să mergem numaidecât să ne cumpărăm câte un hamburger de la magazinul de la colț. Zis și făcut, îmi iau rămas bun de la toată lumea, inclusiv de la fata blondă care venise să mă cheme înapoi la petrecere.

Am deschis ușa scării. Eram înapoi în orașul meu natal sau cel puțin semăna izbitor. Copacii sunt înalți și înverziți, bicicletele au roți ovale, miroase tomnatec și aud un sunet greoi și apăsat din depărtare. După nici doi pași mă trezesc în fața unei porți. Este roșie și extrem de mare. De după aud o voce de bătrân. Îmi este cunoscută așa că hotărăsc să intru acolo să văd ce se întâmplă. Omul era în garajul lui, se chinuia de mult să măsoare un lemn pe care avea să-l folosească pentu o scară exterioară; proiect pe care îl începuse de ani de zile și nu se mai termina. Mă vede, îl salut cu o strângere de mâna. Mă conduce în casa lui pe o altă intrare, altă decât ce pe care urmă să o construiască. Îmi toarnă un pahar cu tărie și îmi povestește că ar vrea să îl ajut cu ceva important. Aparent eu locuiam acolo, aveam camera mea în care stau o vreme până când îmi renovez propria mea casă. Mă duce în camera. Toate lucrurile mele erau claie peste grămadă într-un colț. Mai era un pat mic în care nu cred că aș fi încăput decât ghemuit.

Omul avea de cărat o grămadă de scări făcute de mâna lui, însă aceste scări nu erau ca orice alte scări așa că mă duce și mi le arată. Erau un pic mai înalte ca mine, subțiri, ușoare, galbene ca lămâia. Iau în spinare în jur de douăzeci de astfel de scări și pornesc la drum cu bătrânul. Pe drum ne întâlnim cu un cunoscut al omului, ajută și el la căratul scărilor. Afară era arșiță. Nu trece un minut și începe o ploaie torențială de nu vedeai în față la doi metri. Mergem pe trotuar cu scările în spate și în loc să povestim mă degrabă urlăm din cauza ploii torențiale. Omul se împiedică și dintr-o mișcare îi apuc scările pe care le căra. Greutatea lor mă îngenunchează. Apare o mașină din lemn, maro la culoare. Se îndreapta spre noi cu viteză. La volan este o femeie brunetă și creață. Are privire de sticlă. Parcă a murit deja și nu-i mai pasă ce se întâmplă. În dreapta ei stă un om speriat cu ochii bulbucați, gras și mustăcios.  Vrea să o calmeze dar nu reușește. Îl lovește pe creatorul scărilor. Îl văd proiectat în aer si aterizând în spatele mașinii la câțiva metri. Din reflex întind mâinile și reușesc să opresc mașina cu forțe proprii. Nu trec două secunde și mașina intră în marșarier și mai trece încă odată peste creatorul de scări.

Panicat, mă uit cum trec roțile peste el. Dar nu pățește nimic, se ridică și se scutură cu o indiferență ieșită din comun. Manevra se repetă de câteva ori așa că mă ridic, iau o scară, o prind ca pe o suliță și o arunc înspre mașină. Oamenii, mașina, scările toate dispar și eu mă regăsesc în fața blocului în care am copilărit.