Motorina curgea aproape în șuvoaie prin șanțuri ceva mai mari și prin șănțulețe abia ghicite, în jos, înspre gardul Corporației, dând în clocot din motoarele afumăturilor, forțate acum cum n-au mai fost niciodată înainte. Dar chiar aveau încă destulă viață în ele aceste înzestrări mecanice îngurgitatoare de flăcări şi băutoare de băutură monumentală. Fieșce drujbist-șofer în parte, își dădea aere, ai zice că proaspăt-regăsite, cu coptura lui, învigorat de acel sunet inconfundabil de forță produs de motorul ce trage sarcinile de bușteni. Acum se investea toată această vigoare și întreaga ei impetuozitate doar într-o accelerație statică, amenințător-cutremurătoare. Pământul însuși duduia, parcă la unison cu toate veşniciile de treburi ale gospodăriei.

Duhnea a varză şi a motorină – mirosul strânsorii strașnic-părintești și al străduinței, iar sârma ghimpată cea hidoasă tresărea, gata să fie luată și dusă de vânt ca o scamă de pe covor. Viteza de sedimentare de acolo era neașteptat de mare iar un fel de limfă cosmică post-placentară, ca o  salivă de lăcustă, se scurgea pe pereții Corporației – o moliciune falsă ce încleia și încheia machiajul de pe fețele fără vlagă ale prefăcătoriei. Unele, și mai ales unii, mai încercau totuși să se furișeze în rănile colegilor și să se ascundă după dezumflările lor – „sentimente” numite la Corporație “demotivare”.

Pricopsiții, parveniții și fufele proțăpite nu știau ce să (mai) facă, deoarece tractorul duduia voinic – iar Tractorul nu era deloc mașina de țesut intrigi cu care erau ei atât de obișnuiți. Apoi, de parcă numai asta le mai lipsea, își dădură seama că netrebnicul de Tractor își mai adusese acolo cu el și ceata de neamuri și de rubedenii, toate derivate direct din orgoliul și din megalomiania lui: secerătoarea mare cât zarea, batoza, buldozerul, excavatorul și compresorul. Toate stârnite de pâinea aceea mare care ieșea de sub Corporație.

Motoarele, exaltate de chemarea năpădirii, discutau și mai mult se certau între ele care e mai puternic și care ar trebui să se avânte la  “prima încălecare”. Se conveni până la urmă că e în legea firii ca roata cea mai bătrână cu călcătura cea mai grea și talpa cea mai îndelung-încercată să aibă întăietate. Totul le era, practic, la-ndemână. Penumbra nu mai era deloc pașnică, iar oamenii Muntelui, cu mâna pe măciulia schimbătorului, își promiseseră să facă din popicele coporatiste biscuiți cu crema da vaselină. Astfel că, deși era seară, totul în jur era ca un oraș neîndurător în lumina dimineții: tot mai mult și mai mult cuplu frustrat, nerăbdător, întărâtat, venind parcă din toate părțile; prize de putere și cutii de viteze tăioase, fecundând intens in vitro; propulsoare cu combustie internă ajutând ergonomia acolo unde ceva părea că mai lipsește – toate construind o robustețe copleșitoare. Orice grijă a dozării dispăruse cu desăvârșire.

Corporatiștii panicați plămădeau la repezeală, cu forța, un țap ispășitor. Dar nu le mai ieșea acum… Pentru că le lipsea puterea străveche de-a-ntoarce năpasta. Iar fețele le păreau a fi de-a dreptul smulse din imagini. Bretelele de la sutiene și alte „șireturi” începeau să se comporte ca niște sfori ude, șoapte rele veneau de peste tot de prin locurile prost epilate, iar sânii le tresăreau în mod absurd acelora dintre ele care au mai rămas, în mod ieșit din comun, femei slăbuțe și cu părul împletit în nuanțe deschise – dar tresăreau decent, fără pretenții. Prin birouri obiectele începeau să-și arate pentru prima oară inutilitatea funciară de care au suferit încă de la bun-început și făceau asta devenind ușoare și plutitoare în mod întâmplător, ca într-o stație orbitală, unde nu există gravitație. Mirosea puternic a păr ars cu foehn-ul, prin birouri – dar mult mai tare pe afară, prin curte, dovadă ca radiatoarele tafurilor erau acum foarte-foarte aproape. Când ultimul taf veni greoi dar hotărât, ca un personal scos pe un sfert pe linie moartă și „parcă” definitiv în biroul managerului general, atât acesta cât și absolut toți ceilalți șefi și șefuți mici și răi începură în mod instant-sincronizat să-și sugă degetul mare de la mâna dreaptă, precum niște nou-născuți.

Încântări negre adulmecau rânjite de prin seva uscățivă a scaieților crescuți la gardul Corporației, iar niște vulpi tinere cu un spirit de inițiativă încântător și foarte matinal-întreprinzătoare profitau de ocazie și începeau deja să-și sape vizuinile lor complicate pe sub clădirile și gardurile proaspăt răscolite de excavatoare.

Babele însă….Babeeeleeee!!! se bucurau nevoie-mare de sub baticurile lor înflorate și roase de vreme și aplaudau din toate puterile lor scorburoase spectacolul inedit la care se asista. Știau că în scurt timp își vor putea re-încropi, fiecare în parte, gospodăria ei de vară, acolo, la ele-acasă, pe câmpurile cu fostele rezerve agricole ale Clujului. Că își vor putea aduce înapoi oalele, lopețile de amestecat, lingurile de lemn și polonicele pentru marile fierturi ce țin spiritul pământului gras-văscos ca pâinea vătoasă din cuptor și amenințător-viguros ca determinarea de a face treabă atunci când ști-că-trebuie. Începeau deja să viseze, cu ochii umezi de fericire, cum își aduc înapoi, la început șugubăț-parșivește – pe ușa din dos,  și mai apoi tot mai cutezător-neiertătoare – pe la intrarea din față, ustensilele despre care știu că or să învie o bucătărie într-atât încât să o facă să fie monstruoasă. Adică puternică prin modurile în care treburile din ea copleșesc lemnul și fierul ustensilelor, tranformând înrâurirea într-o sărbătoare a macerărilor și a amestecărilor de tot felul. Pentru început, le veneau în minte râșnițele, sucitoarele, tocătoarele, lămpile cu gaz, daracul din lemn cu ace și mai ales covata! Nu-și mai doreau nimic altceva decât să fie lăsate să facă iar alifii și aluat așa cum știu ele, să spele iar lucrurile frumos, cum le place lor, cu leșie și cu apă neîncepută și să ungă cu balegă buza cuptorului pentru descântec. Să colecționeze atent și după buna-trebuință cârpe, basmale, alesături și pânze pentru lada de zestre,  să lovească cremenea cu amnarul și să pornească focul cu bucăți de iască, să reînceapă sărbătorile dedicate calului și lupului până ce vor ajunge să stăpânească iară temuta Ală – cea care ademenește și mai apoi stărnește vânturi puternice, ploi cu grindină și furtuni.  Să facă acolo o albie și o vatră deopotrivă, unde să se știe deochiul și tot leacul băbesc de pe lumea asta dar și de pe lumea cealaltă.

Eufrosina Bandajatu’ către Maricica Potrivnicu’: Când tot tărăboiul ăsta de aici se va termina, înainte de orice altă treabă, vreau să ne apucăm numaidecât să facem îmbălsămarea parțială, pentru curățirea bucătăriei și a mâncărurilor ce vor fi frământate bine, mai întâi cu mâna.

Maricica: Da! Să alungăm negura și să îndreptăm relele pentru Părtăşie-ntru Domnul. Cu anafură, agheasmă și alte cele unguente pe care numai noi știm a le face așa cum trebuie.

Eufrosina: Și de îndată ce ne-om pune puțintel pe picioare cu treburile, să faci bine să vii pe la mine să mă ajuți să pun și buhaiul la loc de cinste, sus pe perete în bucătărie. Că tare îi plăcea lui Găletuță al meu să și-l țină acolo și să se minuneze în timp ce se uita la butoiașul lui rotofei acoperit cu piele de animal și din mijlocul căruia ieșeau arătoase câteva fire de păr din coadă de cal. Îmi spunea că doar uitându-se la el întelege parcă și el cumva cumva tainele alăptării la femeie. Și de îndată ce mi-a spus asta, n-am pierdut nici eu vremea și i-am arătat fără întârziere cum să coasă un pic la goblen, cum să-și țeasă singur brâulețul și cum să-și îngrijească briciul ca acesta să treacă mai iscusit prin slănină. Buhaiul era simbolul bucătăriei noastre, al armoniei și al prosperității ei.

Maricica: Stai, stai liniștită că vin eu și frec în lungu firelor de păr de cal cu degetele astea două muiate în oțet, în salivă și dacă e nevoie și în lapte de țâță de mamă, până când dolofanul va avea iar sunetul ăla numai al lui, gutural și cald. Va fi numa’ bun și gata la plugușor.

De fericire neașteptat-renăscută și de nerăbdare îndârjită – cele două își frecau cumplit degetele în palme, până le transpirau și le musteau de aproape să și le macereze.  Pentru că le furnica deja prin pălmi, peste tot pe spate, pe umeri și mai ales pe piept ideea că vor putea deschide din nou, după atâta stat la o pândă în aparență doar pricăjit-văicărită (dar în esență pe cât de strașnică pe atât de neiertătoare), vechea scoarță – despre care știau atât de multe și cu care puteau face iar atât și atât de multe scărmăneli curcănite și un pic dințoase și cuminecături urzicăcioase. Ca pe o clepsidră apătoasă din care curge rășină amestecată cu spumă de carne fiartă și grăsime lăptoasă, în loc de nisip.

Jenica (se băgă și ea în discuție, după ce așteptase destul de mult, pândind cu viclenie momentul): – Să știți că eu am știut cum să fac să se întâmple toate astea ce le vedeți acuma aici. Acum două săptămâni au concediat-o pe fiica lui Marinică și atunci m-am dus puțin la poartă s-o alin, că plângea sărăcuța de sărea sufletul din ea. Și abia ce am apucat să pun mâna pe ea, s-o mângâi ușor pe umăr și să încerc să o descânt că au și venit două zgripțuroaice înfocate din urmă, îmbrăcate la patru ace, agitând niște hârtii înspre ea, în timp ce-i urlau amenințător în față cuvinte pe care nu le înțeleageam că păreau să aibă niște burice vorbitoare în loc de guri. Și am profitat de moment și am aruncat între alea două niște ochi de rac ce-i aveam pregătiți în buzunarul de la jerseu. Ochii de rac aruncaţi între cei ce se ceartă ori îi ceartă pe alții, îi pot determina pe aceștia să se ia la bătaie și apoi să se rupă între ei.  Cumva am știut de toate rușinile ce le va păți fetița aia, că am visat-o cu o noapte înainte fierbând raci. Și era așa…o fierbere îndelungată ce eu n-am mai pomenit și parcă simțeam că mă sufoc eu în vis și că îmi vine cu leșin de la atâta abur rău. Și de aia n-am avut stare și m-am plimbat toată dimineața ca pe ace prin fața gardului Corporației. Știam eu…

Lenuș: Uită-te numa’ și la rotofeiul ală tinerel cum fuge fără să știe nici el unde vrea să ajungă. Seamănă cu un rățoi ce caută înnebunit să iasă din curte, doar-doar de-o scăpa de vrajba câinelui căruia i s-a pus rău pata pe el. Cu costumașul ce pușcă pe el ca pe-o geamandură, cu cravățica la patru ace ce acum încep să-l înțepe binișor în grumaz, în bărbie și în gușă și cu ochelarii care îl ajută, vezi Doamne’, “să nu piardă nimic din vedere” – ha ! ha! Dar îi simt clar sufletul ca pe o plombă făcută din osanale și din probăluiri împotmolite, una ce n-a rezistat și a căzut pentru că a fost pusă cu bale încă de la început. În ciuda albului cămeșii și al obrazului făcut cu cremă franțuzească, eu cred că e puțin mai plin de putregai și ca noaptea  bătrână. Mi-aș tencui tare bine soba cu pliurile lui și mi-aș vătui încă și mai bine cuptorul cu falcuțele alea de magazin la care tocmai ce s-o primit marfă, dar mai înainte trebuie să fie să fie afumat cu putregai de răchită, că eu nu pun mâna și nu-mi fac de lucru cu animale ce-or fost speriate de ceva. Da…la ăsta trebuie să te apuci să-i scarmeni buricul până scoți de peste tot de la el untură ca de bursuc numai bună la hemoroizi. Poți să pregătești de pe acuma adălmașul, că mult albuș gros și covăsit vom trage de pe ăsta și vom lua bani frumoși pe el de la tăietorii de lemne grunzuluiți întru-târziu în munți.  Că  știu și ei că numai cu lapte din ăsta de-al nostru le putem trage țăndările, așchiile, pietre sfărâmicioase și lipiceala cleioasă din noroiul înghețat ce l-au adunat greoi în șale și adânc în fund.

Jenica: Vezi că pădurenii de aia sunt așa de puternici în luptă pentru că în fiecare dimineață se spală pe mâini cu apa în care în seara de dinainte și-au fiert o rădașcă. Și cumva tot rădașca îi apără de rău, pentru că o poartă presată la pălărie sau în buzunar. Le femeile lor le pun rădașcă în apa pe care ele o folosesc la spălarea părului și de aceea acestea au părul cel mai puternic şi mai des. Iar cei care se întâmplă să mai aibă și ei o vacuță rătăcită ori un petic de pământ cultivat – acolo în negura asceea deasă în care trăiesc tot timpul, adaugă rădașcă pisată printre nutrețuri ca să le readucă laptele la vacile sterpe și tot pisată o aruncă peste ogoare, în seara de Sânziene, și apoi trag recolte mici dar neobișnuit de bogate și de grase pentru zona în care trăiesc, unde umezeala înghețată n-ar prea lăsa altfel să crească mai nimic. Sunt aproape perfect protejați de rău și de aia rezistă acolo unde sunt și tot de aia n-or să se spurce niciodată cu laptele ăsta ce-l mai tragem și-l mai preparăm noi din când în când de la rățoi. Știu ei foarte bine, n-avea tu grijă că Diavolul mai întâi s-a făcut răţoi şi așa umbla pe apă, când s-a întâlnit cu Dumnezeu. Nu mănâncă capul de raţă și se feresc cât pot de el. Chiar mi-au povestit că au văzut cum din sângele care picura din capul tăiat al unui rățoi se nășteau, aproape acolo pe loc, broaște. Și tot ei nu dau niciodată raţă de pomană, fiindcă știu că nu mănâncă morţii. Da’ lasă că special pentru corporatiștii ăștia ce-au ocărât-o și au batjocorit-o pe fata lui Marinică, draga de ea…, eu pe lângă ochii de rac, am mai adus și niște labe de raţă și de gâscă ca să semăn vrajba între ei. Le-am ascuns în mici împletituri artizanale pe care am să le rog pe astea pe tocuri și în fuste să le accepte și să le ia acasă, ca mici amintiri de la baba Jeana. Alături și de o mică prăjiturică pentru fiecare, tot pe gratis – cum altfel?!, în care am copt cap de rață. Și acela ce mănâncă cap ascuns de rață, să știi de la mine că va consuma băuturi alcoolice toată viața după aia, tot așa cum rața bea apă., orice ar face și oriunde s-ar afla. Totul e pregătit aicea la mine în raniță și în jerseu. Stai liniștită că am eu grijă…

Lenuș (amenințător-hotărâtă): Mă duc acasă să pregătesc răzătoarea…Râzătoarea mea mereu perseverentă dar care nu știe să ierte. Pe fata lui Marinică du-te de-o vindecă cu rouă, că pe  ăștialalți i-oi îmbolnăvi așa cum trebuie, după  buna rânduială. Vezi că de acuma mi se pare că e deja bolnavă de friguri, săraca. Așa fă tu bine și de acuma într-un an, adună conștiincioasă, pedantă și meticuloasă cum te știu de atâta vreme, în dimineţile senine de primăvară, vară sau toamnă, picăturile de apă de pe plante, de pe șeile cailor și ale măgarilor, de pe zgărzile câinilor și de pe motoceii pisicilor. Scoate-o pe fată dimineaţa în grădină, în pielea goală, unge-o din tălpi până în creștet cu cei ai adunat în cochiliile vechi de mii de ani ce le-am dezgropat împreună pe dealuri şi scutură apoi pe ea și roua din copaci. Tăvălește-o apoi prin iarba acoperită de rouă și ai să vezi că, indiferent de ce boală suferă, roua o va vindeca și nici nu-i vor mai ieși niciodată niciun fel de pete pe față. Va păstra pentru tot restul vieții obraji albi, perfect curați, îmbujorați odată cu fiecare emoție, bună sau care va deveni ea cumva bună, de un roșu cum mai sănătos nu se poate, deoarece îi vine acolo direct din foc și din sânge. Adică din viață. Readusă la viață.

Bătrânii din Gheorgeni (care stăteau și ei de ceva vreme în spatele femeilor, ascultându-le vorbele ca pe niște chei zornăite amenințător la porțile tinere ale deficienței și ale pieirii iminente): Vindecată, am spune, de deghizări, de înscenări, de ambiguități de situații – la început voite dar apoi scăpate dezastruos de sub control, de arătări, de travestiri, de identități fictive și de roluri străine de natura ei adevărată – pe care le-a jucat ca o actriță forțată să se prostitueze pentru alți actori specializați în mecanica loviturilor de teatru extrase nu din focul ci doar din focarul tablourilor. Pentru aceia meniți să transforme diferite etape în clape cu care se poate interveni la esența întretăiat-devoratoare a mașinii. Cea care măcelărește conținuturile mai vaste. Copiii cad  în fund, dar ăștia de aici au căzut în suflet. Și în încercarea de a urca cumva înapoi n-au mai făcut decât să-și ridice și să-și împletească aricii mușcați, pe jumătate sfârtecați și  pieriți  în torsade înalte, ca niște copaci ce vor cu tot dinadinsul să urce din gropi. Să se arate iar ca parte a reliefului “normal”. Dar nu fac decât să rămână aceeași concentrare absorbită și să redecupeze câteva grade de întuneric statice, deja extenuate de orice eventuală capacitate de sugestie. Litiere care nu mai pot fi readuse în solicitările plenare ale zilei – în avântul unor entuziasme. Valențe simbolice a căror bogăție e cu desăvârșire plecată; a căror timbre covârșitoare s-au cimentat definitiv într-un autorelief al unui mereu aceluiași aflux. Voința lor de a se ridica de acolo e doar un lux bizar al anduranțelor și al înțelepcoiunilor saturniene, cu fermentările lor îngrozitoare de aur negru. Propulsoare genetice înfiorătoare, succedanee supracompensatorii ale nenorocirii,  contopite în neiertătoare medii de pândă. Zona întunericului organic a fost interceptată de mașină, inflitrată metalic, necruțător rederivată  și descărcată pe deoparte în pistoane, pe de altă paarte în cilindre. Amploare funțională foarte strict limitată la pistoane și cilindre, menită să înlocuiască irevocabil și în perspective ermetic securizate vechea dialectică a stăpânului și a sclavului. Dar ei nu înțeleg că mașina aceasta nouă nu poate funcționa cu adevărat asupra oamenilor sau prin ei, deoarece componentele ei nu au și nu au cum să aibă prin scopul alcătuirii lor meschin-rânzos și nesemnificativ și josnic-revanșard moștenit de la Grasă, capacitatrea de a simboliza afectele materiei cu care lucrează. Neputând face aceasta, abuzează materia în mod steril, o încastrează în contra-istoria numerelor și îi taie principala resursă vitală – extrapolarea. Și de aceea va fi și trebuie să fie distrusă de tafurile, de tractoare și de batozele venite acum aici  – adevăratele mașini care  se întorc în dreptul lor, pentru că nu au cum să facă altfel și dacă ar vrea. Nu poți folosi o materie doar de dragul solidității și al plasticității ei ca atare, pentru că folosită astfel, acea materie nu e ea însăși.  Când întinzi mâna spre ceva o faci în virtutea unui atașament față de resorturile calde, plăcut-secrete și  intim- luminoase ale anduranței generozității acelui ceva. Tăietorul de lemne adăpostit întru-târziu în munți își iubește lemnul pe care îl taie și îl trăiește și, mai ales, lasă pe lemnul respectiv să trăiască în el.

Căpitanul (cel care chemase în moduri nespuse dar decisive armata de tafuri, considerându-le singurele în măsură să împlinească ariergarda în care se încarnase deja de destulă vreme): Iar legat de relația pe care tăietorii de lemne o au cu femeia, aceștia au înțeles prea bine că vadra, doniţa, paharul, plosca, oala, strachina și chiar și farfuria reproduc aspectul abdomenului feminin și, mai adânc, al uterului. Comoara și eleganța ce ne-au fost dăruite prin acesta. Și de aceea se bucură de mâncare și o trăiesc ca pe o parte a creației. Nu le sparg niciodată, nu fac vrăji de niciun fel în ele și nu le aruncă hârburile la răspântii, ca să calce alții în ele și să se betegească în feluri și în chipuri ce nu preamai pot fi puse apoi cap la cap. Iar primul uter și primul abdomen a fost cochilia. Mai apoi casa și din ea toate felurile omului de a se afla acasă. Ei își părăsesc foarte rar casa și niciodată acasa. Pentru că Dumnezeu s-a retras într-o cochilie, unde a devenit o non-ființă atentă (ageră) și fundamentul viu al tuturor ființelor cărora le-a făcut loc prin această retragere. Dumnezeu este adevărat dar se actualizează prin retragere. Abia așa esența Lui a ajuns să aibă o identitate absolută, singura care poate separa forțele. Abia așa Dumnezeu a devenit o zi în care ceva-undeva este din nou spontan.

Bătrânii din Gheorgeni: Da, ți-ai dat seama bine, până la urmă. Dumnezeu nu este niciodată actual. El tot timpul devine actual. El tot timpul se apropie, deși nu este niciodată aici. Dumnezeu e un început etern dar niciodată un etern început. El nu încetează niciodată să fie un început, o inițiere. Omul credincios aduce în prezență ceva dintr-un timp care n-a fost niciodată cu adevărat,  ceva dintr-un început. În timp ce Dumnezeu ne veghează din umbrele non-existenței, unde s-a retras ca să ne facă loc. În privința cochiliei te înșeli cu nu se poate mai tare. Cochilia ne-a fost dată mult mai târziu, când speciile s-au domolit și au început să se  retragă…și să se împace tot mai mult cu ele însele. Pe fundul fostei mări de aici, acum 380 de milioane de ani, a trăit Dunkleosteus, un pește ce nu avea dinți adevărați; în schimb, plăcile osoase ale craniului se extindeau în „colți” ascuțiți în fața gurii. Când el a dispărut, din  structura aceasta de “carapace” s-a dezvoltat cochilia. Aceasta e adevărata „platoșă” în care s-a retras Dumnezu și aceasta este mâna Lui pedepsitoare care vine din statornicia strașnic-înțeleaptă a munților și  care poate să sfarme absolut orice. Când Muntele se apleacă asupra ta ca să te pedepsească, poți să fii sigur că nu mai ai unde să cauți scăpare. Decât, eventual, tot de la munte.

Căpitanul, aflat acum în momentul de împlinire a călătoriei sale – moment ales și deplin-unitar ca o icoană care merită să rămână – își primi validarea finală a puterii presimțitoare (în același timp năzuitoare și conservatoare) cu care plecase la drum și anume că o ființă morală este o ființă care își descoperă și la nevoie își făurește mijloacele și uneltele prin care ajunge să înțeleagă.

Se uita puțin înfricoșat la babe și vedea cum lătra înverșunat viața în ele. Le citea în ochi o lăcomie nemaipomenită de material texil, de broderii și de țesături înflorate și mai ales împielițate cu tentacule erbacee de tot felul. Toate cățărătoare într-un fel sau altul și toate dornice de a acapara prin încârligare, prin încolătăcire și prin ițiri invazive. Toate gata de a ataca desenul din sigla Corporației și orice alt zvâc rectiliniu sau încruntare perpendiculară. Se uită la toate pânzele, cergile și păretarele brodate la care babele țineau ca la o comoară, ca la ochii lor din cap și înțelese că toate evocă efectiva lor premieră, desprinsă din acel dumnezeiesc început etern. Pentru că știu cum să facă în așa fel încât un procedeu de aici să se poată accepta și într-o altă dimensiune; pentru că materia lor poate intra în conexiune cu orice altă materie – fluidă, lichidă și mai ales cu materiile evanescente. De aceea țesăturile par a fi proaspete, umede încă de la imprimarea lor inițială cu motive tentacular-florale și au organic mult mai puternic decât geometricul sau convolutul în care își desfășoară puterea integratoare. Conexiunea cu materia fiind foarte puternică, ea îl ajută pe om să-și deslușească rosturile și să se deslușească pe sine.

Vedea cum latura de umbră (Schattenseite) a Corporației a devenit mult prea nenaturală: steril-contrafăcută; pur coonvențional-declamatoare. Înțepenită intenționat între oțel și aluminiu, nevăzută, nelocuită, ci doar resimțită în auto-sustragerea și în sustragerea colectivă întru nimicire. Fără niciun fel de semnal de fiere neagră, fecund-mâloasă, subacvatică și fără niciun fond închis real – pe care ceva să poată acționa predilect. Și atunci a venit o umbră și mai mare și a luat-o în primire. Beznele reci, neiertătoare ce bat dinspre sfârșitul pustiu al nopții, spre a-și dezvolta total efectele.

Jenica: Am venit aici ca să ne întoarcem acasă. Pentru că știm că de acuma urmează să ne întoarcem cu adevărat acasă. Și o să ne facem iar casele așa cum trebuie și așa cum ne place nouă. Nu vom folosi lemn de carpen în construcția lor, pentru că știm că acest lemn atrage dracii, aceia pe care Sfântul Ilie îi fulgeră de ziua lui. Le vom apăra cu vătraie în loc de tridente, iar  de ne-a merge rău dintr-un motiv sau altul, în ajunul Bobotezei, când vine preotul, la plecare, noi femeile în vom pândi pe cantor și îl vom apuca de un picior cu vătraiul, astfel încât să se împiedice și să verse puțin – numai atâta cât trebuie – pe jos, pe covor, din căldăruşa lui cu apă sfinţită. Și numai așa suferinţele vor părăsi casele noastre. Apoi le vom spune fetelor noastre tinere să aibă grijă să toarcă tot caierul în aceeași șezătoare pentru ca viitorii lor soți să nu le fie nici spâni, nici stăpâni…așa cum au ajuns ăștia de aici de la Corporație. Casele noastre vor fi capricios dar neapărat lejer colorate în nuanțele și mai ales în răsfrângerile radicale (adică esențiale!) ale intuițiilor, ale temerilor și ale ambițiilor pronunțate, asemănător acelor cochilii ce împodobeau fundurile vechilor mări precum globurile brazii de Crăciun ori mugurii vlăstarele vioaie în Aprilie. Pompe ale vieții și locuri ale întemeierii în care spiritele bune știu să se înțeleagă cu cu cele puțin mai rele și în care firescul se împletește cu nefirescul precum coada în spic gros a unei fetișcane blonde, deoarece putregaiul e descântat și alintat așa cum trebuie – făcut să fie parte din osteneală, din ciupirea drăgăstoasă, din vatră și din vară: din inima, din coapsa și pulpa frumos împlinită a fetei ieșită pentru a doua sau pentru a treia oară la horă. Toate neiertător-primitoare și molcom-agere precum platoșa colțată și arțăgoasă a lui a lui Dunkleosteus. Ale cărei mici anticipații în văzul tuturor și vrednice sortimente desprinse de solzi, credem noi că sunt.

De nicăieri, în parcarea Corporației își făcu apariția, ceva sordid, vrut de fapt a fi ceva candid, dar fără nicio șansă în acest sens. O continuare parcă a unei pături de salvare  – o nouă fiică a predicatorului fără predicate venea înghițind în neștire bucați mari de însuflețire, fără a le digera: team-leader-ul Adina se întorcea de la mare. Își parcă mașina și ieși din ea cu fetița de-o mână și cu colacul galben cu cap de rățușcă în cealaltă. Văzând toată agitația din jur, cu tractoare, tafuri și buldozere călărind care mai de care bordurile, crezu că se fac lucrări de reamenajare și de îmbunătățire a campusului. Se bucură și se grăbi și mai tare să intre, să-și salute colegele și să se bucure împreună cu ele de cum i-a fost în concediu. La intrare, aproape de pontator se apropie de Lenuș și o simți foarte ecumenic-spășită, cumva ca pe prima menajeră de la șară a memei ei, așa că îi spuse: – Bunicuță, nu-mi ții te rog și mie colacul zece minute  până intru să salut pe cineva?

Auzind asta, Vica, venită acolo de le Ceanu Mic (locul de pedepsire publică a delicvenților în perioada medievală), pe jos, înviată parcă de scandal și tot trăncănind gârbovită cu bota ei uscățivă pe marginea centurii Vâlcele-Apahida, nu se mai putu abține și interveni de-a dreptul peste ea, busculând-o ca pe cea mai nevrednică, mai chiorâșă, mai lătăreață și mai împiedicată gloabă de la șezătoare:

–  Ce știi tu despre colaci și cum se fac ei băi netrebnico ?! Ia marș de aici imediat că-mi spurci ziua! Și zicându-i asta îi și dete un dos de palmă peste tâmplă și o stuchi ca de deochi pe după urechea destul de nespălată și cam plină pe alocuri de pete iodate de ceară.

– Da…(stupefiată cum n-a mai fost din copilărie – contrariată și deja speriată-bine) cum îndrăzniți?

– Moacă, taci din gură ți-am zis – că de nu ți-o cos acuma, aicea pe loc! Jiganie spurcată, călca-te-ar nevoia și mânca-te-ar frigurile să te mănânce! Începu s-o tragă de păr în jos, numai de să-i plece capul până aproape de opinca ei, de unde o duse mai departe, așa aplecată și supusă, cu fruntea aproape atingând asfaltul, ca pe o iapă cârcălită care numai te face de rușine, într-un colț al parcării. Acolo, după o mașină, îi cără în toată voia ei pumni, palme, picioare și blesteme până o reînvăță să zică sărut-mână în timp ce mârțoaga îi și pupa, cu capul plecat, mâna respectivă – cu hăpăieli cuminte-calculate și foarte consecvent-repetitive, la intervale pedagogic-egale, atente să nu risipească nimic și nici să nu stropească pe nimeni din jur, de parcă ar fi băut cuminte apă de îndată ce i s-a dat și ei voie.

Vica: Vrei nuci de la baba?! Na cască tu numai gura…și zicând asta îi vâră cu toată palma și apoi îi îndesă de-a dreptul cu pumnul în gură vreo patru nuci pe care le purta în buzunarul de la șorț (toată averea ei pe ziua respectivă și din a căror coji plănuia să facă ceva mici jucării pentru copiii săraci din sat), cu coaja lemnoasă cu tot, nefisurată nici măcar un milimetru. În fund, cu mâinile lăsate în mod descumpănit în jos și cu privirea în pământ, o lăsă așa acolo cu gura blocată și buhăită rigid de nucile ce stăteau acolo gata să-i rupă fața și s-o facă să plesnească din interior.

 Pâinea își făcu loc și ieși complet la suprafață de sub clădirea Corporației, răsturnând-o sec și scurt într-o parte, fără prea mult zgomot de prăbușire. Doar că nu era tocmai o pâine…ci un săpun imens. Un săpun ce reproducea în forma lui perfect consistentă și ermetic-mată psiho-forma totală a Corporației. Ceea ce în nemernicia ei vrea să înceapă înaintea Începutului și are chiar pretenția că ar putea să facă asta. Ca și în săpun – locul în care nu există nici lumină, nici întuneric. O prezență totală, odioasă, închisă perfect în ea însăși. Căpitanul înțelegea acum că singurul mod în care corporatiștii au putut trăi în acest săpun a fost printr-o contracție periodică. Iar această contracție a lor semăna perfect cu o constantă târâre prin sine. Tot ce a produs Corporația nu avea cum să fie nimic mai mult decât acest imens săpun ce acum se arăta în toată oroarea imensității lui monstruoase, catastrofal mononucleate – ceva ce nimeni n-ar  fi trebuit să vadă niciodată, ori să știe că chiar ar putea exista așa ceva. Groaza pornea și se răspândea în mod surprinzător chiar din albeala chipului acelor șefi ce bănuiau că acest săpun este cu adevărat în spatele Corporației și că doar el poate fi ultimul produs finit al acesteia. Și aceasta pentru că, în ciuda discursurilor de genul “suntem o companie dedicată în primul rând oamenilor și facem tot posibilul să-i ajutăm să se dezvolte profesional și personal”, elementul uman fusese anulat practic încă din start și integrat în densitatea supra-accentuată a acestui săpun. S-a acționat așa deoarece realmente nu s-a putut înțelege faptul că un subiect (uman) este fundamental de neînlocuit de către elementul care îl identifică și cu atât mai puțin faptul că o unitate (sau poate chiar o simbioză)  între om și mașină nu poate fi coagulată decât prin neurolimfa și prin sinovia puse la dispoziție de o identitate: pentru că adesea ceea ce se desparte în sens se reunește în identitate ca necesitate a unei unități (de măsură); apoi, pentru a avea o unitate, subiectul și predicatul trebuie să poarte sensuri diferite.

Monstruos de autonom, Săpunul nu permite nicio conjugare, e fără alegeri, fără libertăți, fără privilegii…fără sens și fără gramatică. El  pândește doar din spatele gramaticii, ca un non-gramatical. Ca o insomnie și nicidecum ca un somn al rațiunii. Căpitanul vedea acum cu claritate de ce a fost atât de greu de identificat, de interceptat și de separat structura reală a Corporației: pentru că rebeliunea se face întotdeauna împotriva unei forțe. Rebeliunea împotriva unei forțe false sau împotriva unei contraponderi de forță ce pretinde că ea este forța e o dezorientare falimentară, pentru că se răspunde cu un sine la ceva fără un sine.

Forțat astfel să iasă la iveală, adevăratul și singurul produs al Corporației, îi trezi și îi sperie puțin  parcă și pe cei mai  îndârjiți corporatiști. Împrăștiați ca niște scaieți uscați peste tot prin incintă  și cu fețele stropite de căutături pierdute, aceștia, dându-și seama de ce s-a făcut din ei până atunci și de ceea ce s-a tot cerut acolo în mod absolut de la ei, începură a le implora din priviri târziu-copilăroase pe babe să încerce să rezolve cumva tot ele problema marii umflături de grăsime de tot felul ce trona acum proeminentă în fața lor, ca o burtă supra-reliefată, expusă într-un unghi de o larghețe nemaivăzută și probabil gata de orice. Nici nu mai vroiau să o vadă…

Babele, gata oricând să sără în ajutor așa cum le e lor în mod negreșit felul, să năpustiră care cum putură, din toate părțile asupra marii umflături, ca niște furnici harnice nevoie-mare, cu mături, cu răzători, cu afumături, cu mici pricopseli adunate prin jersee pentru descântecele normale și cu ce se întâmplau să mai aibă și ele la îndemână – venite acolo în grabă cum erau, încercând să o dezamorseze cât mai repede. Dar adevărul e că nici ele nu prea știau cu adevărat cum să abordeze grozava boalfă cu care aveau de-a face și se temeau deja că vor trebui, cel puțin pentru moment, să se recunoască puțin neputincioase, poate chiar începătoare. Să se apuce să facă o supă ori o tochitură din pacostea asta nemaivăzută?! Dar nu purtau atâta vrajbă împotriva nimănui încât să spurce pe cineva cu așa o proașcă sleită și trebuiau mai înainte de toate să fie responsabile și să nu lase un asemenea nenorocire să se răspândească în vreun fel. Burta scrofuloasă puțea a pește mare și neputincios de acvariu amestecat cu rânză porcină fragedă, tânără și foarte periculos-apetisantă și cu grăsime stricată-n găinaț transpirat de grasă plină de coșuri și de eczeme. La porc, având în vedere caracterul lui întotdeauna nerușinat-alunecos  și obscen-coruptibil  era clar că nu puteau să-i dea, dar parcă nu le venea să-i dea nici la mistreț, că cine știe ce mai putea trezi și în el, animal altfel foarte grijuliu și afectuos cu toate neamurile lui, chiar și cele mai îndepartate înspre a fi uitate. Consacrat la urma urmei prin nimic altceva decât prin decența aproape nederanjantă a devotamentului și prin felul neînsemnat-reținut de a-și face doar treburile imediat necesare și de a nu stărui în exagerările care te înstrăinează.

Deși încercaseră ele să găsească soluții așa-zis la  îndemână, mai mult sau mai puțin ale bucătăriei cea de toate zilele, soluția care se impunea  într-o asemenea înscârboșare de necrezut a terorii era dureros de clară, caldă și palid-atrăgătoare precum covârșirea – la început dulce-subcutanată dar apoi tragic iremediabilă, înveninată de o melancolie pentru o tinerețe și pentru o frumusețe surprinzătoare despre care purtătoarea nu știe exact de ce sau pentru cine i-a fost dată, temându-se că n-a prea folosit-o cum trebuia…și neștiind ce să facă acum: trebuiau să negocieze iară cu Satana, să vină să ia lepra asta de aici și să facă numai ce-o ști El cu ea, “numai să ne scape deocamdată, să ne revenim și noi puțin”. Cu prețul pe care vor trebui neapărat să-l plătească, apoi vor vedea ele și numai ele vor ști cum  să facă să fie cumva totuși bine (cu parantezele și acoladele de rigoare, inevitabile în asemenea pățanii temeinice).

Lenuș crezu că se cade a rosti o ultimă dojană cât-de-cât blândă către foștii angajați ai Corporației, care acum priveau ascultători și smeriți în pământ și doar foarte pe furiș, din când în când, înspre babe: Of, of, of, măi copii măi, ce-ați mai putut voi să faceți aicea Așa-i că era să muriți și să nu știți ce-i frumos și ce-i bun pe lume? Cu sila poţi să iei, dar nu poţi să dai.