Generalul Iurea avea chipul unui om sculptat în granit și cu seriozitatea lui impunea respectul și toată sensibilitatea din lume era posibilă în prezența acestui om. Când îi sunase telefonul personal se dusese direct la mașină. Scoase o batista din tunică, își tamponase fața cu ea și îi ordonase șoferului să îl ducă acasă. Nu voia să răspundă la telefonul care după cinci încercări nereușite amuți. Nu era el omul care să răspundă la telefoane personale. Mașina ajunse in apropierea casei și Dan Iurea îi spuse șoferului să oprească. Coborî și stătu preț de cateva secunde ca un lup care adulmecă hrana și moartea. Mașina se îndepartă și el rămase cu privirea pironită pe propria casă. Totul era încremenit. Știa că un dușman nemaîntâlnit era acolo. Amprenta sfârșitului era vizibilă. Doar stând acolo își clarificase totul. Se gândi ca vecinii s-ar panica văzându-l ca face cale întoarsă deși aceasta era cea mai firească pornire pentru un om ca el. Înaintă, casa îl aștepta plutind deasupra unui abis. Când deschise ușa Ioana stătea cu privirea fixată pe ușă. Îl văzuse cum stătuse afară realizând că nimic nu mai are rost pentru ei doi.
– Unde l-au dus?
– Nu mai știe nimeni. E tot aici, în camera lui.
Generalul nu își putea asuma rolul de tată, nu poate acum în ultima clipă cum nu a putut nici în prima. Călca ferm, pe scări pe urma morții. Era atât de familiar cu ea, iubita lui absolută. Ca orice militar era îndrăgostit de moarte și vedea în soție o mamă. Ușa camerei lui Andrei era deschisă lăsând să se vadă corpul lipsit de viață. Ochii de prădător observau cum tote trăsăturile dispăruseră de pe chipul fiului său. Moartea își ia trofee, se gandi generalul. Îi absorbise filului său tot trecutul odată cu viața. Toate bucuriile și tristețea se risipiseră de pe acest chip suicidal. Un prădător în prezența altui prădător. Dacă moartea știe lua trecutul și prezentul omului, omul în strădania lui nu poate încerca decât să îi fure acesteia viitorul.
Se mai uită o dată la mâinile lui Andrei, pe care deja sângele uscat strângea pielea tânara pe alocuri dupa care coborî în salonul în care Ioana era la fel de catatonică.
– O să trimit oameni să rezolve.
– Bine.
Când închise ușa în urma lui avea sentimentul că viața este mai ușoară, mai aproape de fluxul ei firesc. Chemă prin telefon șoferul și stând cu spatele către casă admiră puterea primaverii. Totul era înflorit, totul vibra, era viu într-o lume inumană și un nod i se puse în gât. Moartea îl lua prin surprindere ca o amantă pricepută. Îl sufoca și îi sporea plăcerile pâna la regret. Lumea fără oameni, fară mine, fără griji și plină de sens, fără clipe irosite.
– Domnule General Iurea, la raport!
– Înapoi.
Mașina plecă și casa și nodul din gât rămaseseră în urmă ca într-o pictură. Ioana catatonică în casă eliberată de rolul mamei, moartea în fața casei, amanta sadică ținându-i marul lui Adam, încolăcită ca o șerpoaică în jurul locului unde stătuse el, înveșmăntată în hainele cărnoase ale primăverii.

Cu o simplă apăsare de buton soarta României s-a schimbat ireversibil. A început transmisia Undei Finale. Ce însemna asta pentru România? Că toți cetățenii urmau sa uite că sunt români. La ultima întâlnire a generalilor cu guvernul a fost pusă cu prioritate problema suicidului în masă a tinerilor.

– Datele sunt îngrijorătoare. Numai în județul Sălaj avem peste trei sute de cazuri.
– Trebuie oprit acest val de suiciduri cu orice preț. Domnilor, ne confruntăm cu o problemă nemaiîntalnită.
– Rapoartele din teren confirmă pista anchetei noastre și anume că toate biletele scrise de persoanele tinere care s-au sinucis menționează că faptul de a trăi în România este lipsit de perspectivă. Aici am întalnit două tipuri de suicidali, cei care nu mai suportă corupția si cei care spun că pentru ei lumea nu mai are nici un sens din cauză că în România nu mai este nimic de făcut.
– Dacă rata suicidurilor continuă în acest fel în jumătate de an România nu va mai avea nici un tânăr cu vârsta cuprinsă între treisprezece si douăzeci și unu de ani. Acesta este intervalul persoanelor care și-au pus capăt vieții de când a fost raportat marele val de suiciduri. Fără excepție. Ce se v-a întmpla mai departe, puteți trage singuri concluzia…
– Ce se poate face?
– Va trebui să înlăturăm cauza. De obicei cel mai greu lucru este determinarea acesteia. În cazul de față cauza este cunoscută. Va trebui sa îi facem pe oameni să uite că trăiesc in România. Ei nu vor mai trebui să își lege sensul vieții de apartenența la o nație.
– Cum se va putea realiza acest fapt?
– Pe partea de educație este evident. Însă ce facem acum!?
– Va trebui să comitem un act asemenător suicidului. Și anume să folosim Mașina Uitarii.
Mașina Uitarii este un aparat colosal, îngropat în muntii Fagăraș. Astfel de aparate au fost construite în secret de către toate națiile după al doilea război mondial. Ele generează unde puternice și în timp, cu ajutorul acestor unde se poate manipula toată populația unei zone care cade sub incidența lor. După război majoritatea oamenilor erau deprimați și aceste aparate le sugerau contrariul în timpul somnului. Mașinii trebuia să îi dai cauza după care ea se conecta la lumina Lunii și din puterea de reflexie a acesteia construia un contrar pe care îl emitea și înlocuia cauza. Foarte puține detalii sunt cunoscute, doar două persoane în stat au acces la acestă mașină: Generalul Iurea și un călugăr cunoscut doar de general.
– România se va renaște din propria uitare! Din oamenii ei nu din numele ei.
– Aprobat!
– Aprobat!
– Aprobat!
– Sunteți pregătit Domnule General Iurea?
– Da, vă rog începeți transmisia.
– Da, să trăiți!
Acestea au fost printre ultimele cuvinte rostite in limba română.