Ţi-am adus rodii, două la preţ de una ca sufletele noastre sâmbăta în oser. Ţi-am adus rodii şi-o invitaţie să bântuim prin cimitir, să vină frigul şi să fiu cu tine oriunde am fi. Numai că ţie rodiile nu-ţi mai plac de când ţi se pătează pereţii iar în cimitir nu mai putem bântui, au pus ăştia camere de filmat fantome şi alarmă, alarmă, alarmă de vânt. Proasto, de fapt toate astea înseamnă singurătatea. Pentru că atunci când numai o pernă se va mai trezi în beznă, caldă şi mustind de sudorea lunatică a cărnii nedormite toate celelate vor sta martore, apretate şi reci în dreapta şi stânga, la miazăzi şi la miazănoapte, la vest şi la est, dispuse în roza deflorată a vânturilor, sub pisici bătrâne şi în tocul ros de paşii nebuni ai anilor tăi, ai anilor mei, ai anilor copiilor prientenilor, jobului, datoriilor, facturilor, ai anilor căminului curat, ai anilor vieţii tihnite, ai anilor câştigaţi, cheltuiţi, economisiţi, paşii anilor vieţii tale, ai anilor vieţii mele, pernele, toate celelate în afară de una, vor sta boţite acolo în calea trecerii să te apere de curent. Pentru că atunci nu o invitaţie ci chemarea isterică a timpului îţi va pune cioantele în mişcare să bântui fără probleme prin cimitir căci în vremea aia alarmă va fi muţit demult iar camerele de filmat când te-or vedea  şi-or întoarce numaidecât vederea de la aşa un pustiu.

Iar pe atunci rodiile vor fi devenit şi ele nişte fructe banale, mereu la ofertă ca bananele şi lămâile la douzeci de ani de la Revoluţie.