Vreau să cred în ceva

În mâinile cui stă responsabilitatea pentru binele și pentru viața celorlalți? De la cine se pote învăța ce este viața? Nimeni nu răspunde de nimic. În toți stă cuibărită frica de adevăr și dreptate. Am conștiința fricii. A faptului că sunt un fricos. Mă uit la cei din jurul meu și îmi dau seama cu stupoare că sunt mai curajos decât ei. Vreau să fiu erou. Vreau să fiu înconjurat de eroi. Chiar dacă se cacă și se pișă. Chiar dacă eroinele trebuie să sângereze la menstruație. Îi vreau pe toți eroii. Acei suplii ai vieții, acei înșiși îndurători cu tâmpiți ca mine. Nu mai suport oameni ținuți în casă care la rândul lor procrează pentru același lucru: să stea în casă.

Nemuritori fricoși. Țăranii cu venele ca rădăcinile pe mâini, cu viața căscată deasupra unei prăpăstii, veniți și luați lumina din minte, lumina din noi. Muncitori puternici, sculptați în carne tare ca piatra, veniți și fiți înțelepți, veniți și faceți copii deștepți, veniți și trăiti, omorâți-ne pe noi cei ce clădim sisteme politice străini fiind de viată, noi care știm să dictăm între patru pereți…

Avem venele subțiri ca firele de păr și suntem moi ca viermii și totuși cu colți.

Oh! Nu vă mai fie frica de noi, de colții noștri subțiri. Stârpiți tot ce ne seamană, lăsați unealta pe care tot noi am facut-o pe măsura voastră, fiți voi înșivă până la capăt și veți birui căci viața în voi s-a împlinit.

TOT NOI v-am îmbrăcat ca pe niște papagali, v-am învățat să vă otrăviți carnea și mintea. Și acum suferim. Suferim văzând că am urâțit lumea pe care o împărțim. Nu ne place că voi, deși urâțiți, stropiți cu infamii și nedreptățiti, sunteți mai buni ca noi. Când voi călcați, pământul zambește sub voi, pe noi ne-ar înghiți.
Și cu cine vreau eu să vorbesc până la urmă?

Voi nu vorbți, noi doar gândim. Gândim și dictăm. Ne-am născut de cealaltă parte. Nu știu de ce spun asta, dar simt. Când eram copil tatăl meu mă ducea la pescuit. Prima dată când am vazut somnul am râs pentru că era moale ca untul și urât cum nu mai văzusem ființă până atunci. Mare mi-a fost mirarea cand am aflat că spurcăciunea aceea trăia mâncând alți pești. Cum!? Așa moale și poate mânca alți pești!? Da, spuse tatal meu trăgand un fum din țigară, încordându-și și mai tare ridurile feței, peștele ăsta urât nici nu seamană a pește și totuși este cel mai mare care poate fi prins din apele noastre dulci.

Ceilalți pești arătau a pești. Si daca aș fi fost orb din naștere tot așa mi-aș fi închipuit că trebuie să fie peștii. Îl țineam în mână îndreptat cu mustățile spre mine. Din ochii lui mici răzbea acea poftă de viață, de viața altuia. S-a răsucit odată și l-am scăpat în nisip. Când l-am ridicat a doua oară îl țineam atît de strâns încat mi-am dat seama că nu mai poate scăpa viu din mana mea decât cu bunăvoia mea. Mi s-a facut mila de el și l-am pus în apă. A stat câteva clipe pâna s-a dezmeticit, dar nu s-a grabit să plece. Parcă îi era tot una dacă mai stă acolo un minut sau toata viața. Peștii cei mici și neștiutori treceau atat de aproape de el că unii îi atingeau mustățile.

Am plecat acasă cu capul meu tânăr și neștiutor plin cu gânduri necunoscute, fără nume.

Vreau să știți cât sunteți de prețuiți. Vreau să vedeți cât sunteți de importanți pentru mine. Vreau să mă luați cu voi când destinul îmi va cere socoteala. Să mă dezbrăcați în pielea goală, să mă arătați lumii și să spuneți că am plâns ca un copil și că sunt neînarmat. Că am țipat să mă luați cu voi. Că am fost numai un om rău care și-a trădat răutatea din el. Să mă împușcați apoi. Dar să nu audă mama. Să știe tata, el ar ști să îndure. A fost un om care a îndurat mult din durerile celorlalți.

Mamă, nu vreau să mor, mamă vreau să mă ții în brațe. Să nu îmi spui că îi rău ca i-am bătut pe ceilalți băieți și că trebuie să fac ce am de făcut. Spune-mi că nu au să mă împuște. Toată căldura pe care am risipit-o între noi în univers se va răci dintr-o dată și tu vei ști că am murit. Te vei stinge știind că am fost omorât.

Vorbea și praful îi înfășura cuvintele în dogoarea Bărăganului. Vorbea, era sincer și tropotul calului îi căra cuvintele în gâtlejul întunecat al sorții, aceea a camarazilor care nu îi vor fi niciodată prieteni de curte sau de laiță, de fugit cu fetele îmbracate în rochii albe prin lanuri și pășuni. Un nod i se suise de la inimă până în gât și îl sugruma de parcă un pitic neghiob era pus acolo tocmai să facă treaba aia făra nici un rost.

Înota într-o băltoacă din cotul râului și în apa limpede văzu că era înconjurat de mii de herciugi, simțea cum trupurile moi îi mângâiau carnea, cum îl ung cu untura de pe ele și că este tot mai tânar, deși era copil. Se înmuia și el și se cufunda urmandu-i în apa limpede ca cerul. Pietrele ascuțite păreau de mătase când se lovea de ele. Ajunse într-un târziu, atît de jos încît lumina soarelui se stinse, și se culcă pe fundul apei peste miile de somni, moi și vii ca o parte din trupul lui, ca un gând pe care îl simți.

Pandurii îl urmau făra să scoată o vorbă. Nici praful amestecat în boabele de sudoare de pe fețele lor mucalite nu era așa lipsit de grai. Un val întunecat, plin de speranță, ca o otravă liniștitoare, se răspândea din spatele călarețului mohorât de dinaintea lor și îi înconjura ca apa dintr-un vad. Se simțeau duși, cărați cu tot cu cai. Pământul uscat îi dogoarea, răzbea din el un abur pe care îl simțeau de parcă îi frigea, apoi numaidecât, le despica pielea sa le înghețe sângele în vine. Nu îndrăzneau să își întoarcă privirea unul către celălalt.

Sunteți cu mine? Mă auziți? Nu se putea opri. Galopa ca o nălucă, blestemat de o voință nedreaptă. Haosul îl picta, îl mânjea făra regrete. Îl mâzgâlea irosind-ul ca pe un strop de cerneală. Era un om. Un om făcând ceea ce oamenilor le este interzis.

Prima săgeată doborî un pandur care căzu într-o ploaie de potcoave. Se auzi un sunet sec ca de funie udă rupându-se. Vladimirescu înteți goana armăsarului. Nu voia să îl ajungă moartea din urmă.

Vreau să mă împușcați atât de repede încât să uit că am fost odată om. Vreau să asterneți o lume puternică, să fim ultimii lași care mai pășesc pe pământul ăsta.

Pandurii întețiră la randul lor goana nebună. Erau lângă el de pe acum. Îl înconjoară cum carnea înconjoară inima. Sunt ca o cometă desprinsă din lumea viselor.

Niciodată nu era atât de ușor. Întinse mâna prin apa grea care aluneca mătăsos peste trupul lui. Era ușor și frica îl apăsa ca un munte ținându-l pe fundul apei. Mâinile apucau sălbatice în apă și cădeau înapoi de parcă cineva i le-ar fi retezat și apoi îi creșteau într-o clipită la loc. Și totul o lua de la început dar tot mai repede, parcă îl ardea. Muntele din sufletul lui se topea, se prefăcea în lavă. Simțea cum își așează capul pe pântecele mamei și cum tatăl îl mângâie în creștet. Că o strânge pe mumă-sa tot mai tare la piept și că toți trei erau asemeni unei pietre cu chip, tristă, care aluneca încet, fără întoarcere în apa limpede în care soarele își stingea flăcările divine pentru ultima oară.

Săgețile le umpleau carnea de plăcere, știau că moartea este de partea lor. Când Tudor ajunse în mâinile lor avea fața plină de sânge. Doar atât mai simțea, cum sângele se uscă și îl strânge de chip.

[Nu mai era om.]

 

 

ETICHETĂ: Watery Times