Și ceremonia imolării Îngerului continuă, în răspărul și în rastelul darurilor alese și neprețuite ale Porcului pentru om. Grasa începu prin a-i secționa vertebrele cu un cuțit comando, cu lama de oțel răsucită în formă de spirală, ca un burghiu, prin mișcări mai mult de înșurubare decât de tăiere. Sfredelul lipsit de cuget și simtire scobea nesăbuit, sâcâitor-apăsător, direct în orbul apocalipsei, în nodulii și în glomerulele sinapselor combustiei, prin aburii incandescenți a plasmei rele.

I se adesă Îngerului : Ia zi măi gheţoi, te-am violat bine și te-am lăsat însărcinat cu dizgraţia ? Să vezi și tu cât e de lung drumul de la suferință la nesuferire. Vrei să naști nemurirea aici de față cu mine, ai ? (îl tachină ea în batjocură)

Apoi mi se adresă mie, militărește, ca celui mai nespălat și resemnat-analfabet cadet: Tu ! Ai mâncat vreodată grătărel și cârnăciori de Înger ?

Săreau bucăți mici de carne și zgârciuri din Înger și Mașina sub noi mugea înnebunită, direct din Marele Adânc. Se zvârcolea tumultos-înfierbântată, neastâmpărată, presimțind că urma să-și re-încarce centrii energetici între Luna Plină și Luna Nouă a Avalanșei.

Grasa nu își mai dorea nimic altceva de pe lumea asta decât să sape și să crape în adâncul Ființei, să găsească în Ea viața schimbătoare a Luminii, împlântate în contra-prețuiri adorative, de-a lungul strădaniilor. Căuta în Înger locul unde forma își primește în ea materia. Vroia să vadă pliul materiei pe formă, ca să-și înțeleagă în cele din urmă relația cu Porcul și cu propria-i Grăsime – și anume, să înțeleagă cum se adaptează forma materiei. Căuta materia proprie. Realitatea organică primă.

Îmi zise: Mântuirea vine din Mânuire. Din frământarea organelor ca pe un aluat de inimă. Doar pieptănând greutatea ficatului vei găsi până la urmă un lest de veghe și o încetineală ca de sufix, întâmplări care aduc cu ele deficitul ca pe o plapumă peste aprofundări. Și atunci, și să știi de la mine că abia atunci și nici o clipită mai devreme, eu iau cuțitul și încep încetișor-încetițor să cojesc și să curăț, cu migală, deschiderile, tăieturile, fantele, simplele înțepături, regăsirile, înrudirile, alegerile decisive și chiar și conștiențele trecătoare…chiar și TREZIREA!

Îi răspund: Da, da…ai dreptate, am văzut și eu prea bine cum funcționează fenomenalitățile astea: între plimbările preambulului spre prodigiozitățile ambivalențelor și condensările temporare ale esteticii coapselor fragede, răpitor-tremurânde și Saturnian-îmbietor palpitânde, morala focului adjudecă și controlează intimitățile privilegiilor unei întregi vieți… Foc, Fragilitate și Saturn cu al său magnetism fatal absorbit de culorile deschise și nevinovat-primitoare ale pielii – ce-și trage frumesețea și temeiul adânc și afectuos-primitor al clarității sale de la stelele vestitoare. Dar tu ce ai înțeles din toate acestea?! (revolta în mine creștea deja principial-amenințător) Tu pui vânjos-mojicește pulpele și coapsele la rotisor, ca pe niște cartofi bolovănoși și apoi te înfrupți mârlănește din delicatețile și din fragilitățile lor diafane, maturizate cu forța, în alura întunecată a cuptorului și în necazul învinuit al scrumului…Ce mai, s-o spunem pe aia dreptă, le înfuleci fetelor, ca o anacondă scârbavnică, speranțele fragile, decența, cumințenia înțelegerilor și a inter-pretărilor, intimidările măreț-promițătoare și ezitările divine. Le îmbătrânești cu forța, le prihănești și le spurci candoarea căutăturilor încă-neexperimentate, încă ne-ferocizate, încă morale în și apoi prin chiar frumusețea sălbăticiei lor proaspăt semi-înflorite. Abia rumenite vreau mai degrabă să zic (deși, sincer, folosesc cu groază acest cuvânt) și irezistibil-înroșite…și îmi dau prea bine seama că tocmai rumeneala și înroșeala asta stârnește varanul din tine. Și cum nu o înțelegi, și și chiar dacă o intuiești oarecum, nu ai cum te apropia de așa sfințenie neadulmecată, pe care n-ai fi putut s-o creezi tu niciodată, alegi să o îmbrâncești până-o buhăiești, s-o uzezi și s-o degradezi cu cuptorul lăuzirilor tale nemilos-scrofuloase…s-o deformezi și s-o învechești acolo în haznaua cărnii bubos-scofâlcite și gerontofil-descărnate, cum știi tu mai bine, cu pieptănatul și cu frământatul tău de organe, scurmate și scărmănate direct din leprozeria bunicii, pentru fata bunicii. Gemul tău de fructe de pădure, de frăguțe și de afine, e muselină spuzată de organe…  Ataci practic și deturnezi inteligența fascinantă a materiei acestor piersicuțe fragile, oglindită în adâncul translucid și tulburător-primitor al privirilor lor – și le deviezi tot sensul înspre ceafa, gușa și cocoașa Porcului, unde le iei și le ții ostatice, ca o teroristă psihotică, până când Porcul își bagă în obrajii lor fesele și fălcile lui și apoi, evident !, creierul lui în grăsimea lor păroasă de pe fese, de pe șolduri și de pe rinichi.  Pentru că abia această urdă cășoasă, trupesă și cărnoasă în mâzgile ei cleios-clocitoare (deși, atenție ! ea imită doar carnea, nu e carne cu adevărat…), zdravăn așezată pe adierile trupului și solid-durdulie în nurii-i cu adevărat generoși (ca niște cârnăciori umflăței), știe cel mai bine cum și de ce să conserve (semn că femeile abia acum sunt cu adevărat gata, pregătite…am adăugat eu în șoaptă, prea traumatizat ca să mai pot pronunța și acest adevăr cumplit, ultim al gestației)… Că practic asta faci… !!! (zbier eu dezgustat și de-a dreptul disperat-acuzator la ea, la Limita ei mai bine zis, să se oprească naibi…!) Vai…Doamne-ferește !!! (răcnii eu încă o dată, ca un ferestrău care vroia acum să taie cu rectiliniaritate în oțel tânăr și să-și fie neiertător-precis și triumfător-zvelt ca libertatea neîntinabilă din criță)…bietele de ele.    

(mă reculeg cât era necesar și continui)
– Detaliile infime fidelizează efluviile dominante ale simbolurilor psihologice esențiale ale miresei și, prin acestea, cuceritorul ei libido infantil și diamica apetitului ei. Frăgezimea, finețea și prospețimea ei vin practic direct din subțirimea ei, din grația ei discretă, atent-electivă. Din discreție dar nu din pusul la discreție și nu din datul la discreție. La fel și sensibilitatea și puterea ei de înțelegere a celuilalt: preferențialitatea e selectivă și intransigent-elitistă deoarece doar așa poate păstra curate și etern întunecat-lucide, ca gheața adâncurilor, străfundul și străfulgerearea culorilor ei fundamentale, oricare ar fi acestea. Insondabil dar și insurmontabil dar al femeii neadulmecate de Mistreț, pentru Sburătorul ei, această subțirime fragedă și stârnitor-timidă care te face să-ți dorești, în același timp, să o protejezi și să o provoci în ce are mai sălbatic-reptilian în ea. Un dar ce ne aprinde și ne susține imaginația…ca pe promisiunea că nu supraviețuiești niciodată degeaba. De aici vine adevărata speranță și tentația savuroasă a luptei până la ea.
– Daaaaaa…. ? buhăi ea acolo un muget batjocoritor ca o râgâială, la care, pentru a o face și mai ordinară în jignitoreala ei, adăugă și niște elemente de flatulență. Apoi trecu de-a dreptul și la fapte, dându-i efectiv drumu’ mătăhălosului Zguduru’ Baburu, fățarnicei Afana Fâs și destrăbălatei Roaia Vânturoaia, răzând…nechezând de fapt, ca o măgăriță stimulată electric.
– Da ! – o articulai eu din cuvinte, ca cu un bici neîngăduitor, rigid și nereținut-sever, scurt și fără crâcneală. Și de aceea îi vom dărui la rândul nostru, nu doar forța imaginilor pe care le purtăm în noi, ci și întreaga noastră imaginație. Acesta e și cel mai prețios și mai corect dar pe care noi bărbații îl putem oferi la schimb.

Tu nu ești vrednică de darurile unui bărbat…de singularitatea lui. Pentru că tu nu ești singulară, ești una cu Porcul, trăiești în simbioză transubstanțială cu El. Cuminecătura ți-o dă, ți-o desface și ți-o prepară tot El.

Cu tine nu există rădăcini adânci ori posibilitatea de a participa la o forță originară. Cu tine totul se ploconește la suprafață: șorici livizi în paloarea cărora și din duhoarea cărora se vede clar că fructoza animală delăsătoare și untura scoaptă nu pot reproduce și nici măcar imita seminalitatea înfiorată.

Ce e cel mai tragic e că alături de tine nu-ți vei mai putea cunoaște niciodată cu adevărat cantitatea pe care o reprezinți – ea e întotdeauna interferată și bruiată, ca un radio care mai recepționează și ce nu trebuie și ce nu e nevoie, de cea a Porcului.

Chemată, încă cu câteva decenii înainte, să înțeleagă această măsură restrânsă și relativă a umanului, enunțată ardent și în mod idolatru-aderent de Căpitan, Grasa preferă totuși măsura integrală și absolută a Universului, deoarece știa că aceasta este cea care dă și ia carne cu nemiluita, cu “buldozerul”, peste planete, constelații și regnuri. Că de aici vine caracterul instabil și inconștient al lumii – pofta carnivoră furtunoasă a înfloririlor, aprigul lor năvalnic și tulburător…dezarmant. Totul pe lumea asta consumă carne dizolvată în varii sucuri și seve până când atinge suculența obligatorie a fructului și apoi trezește aceeași poftă și râvnă monstruoasă de a fi consumat. Așa că ea își întoarse nemiloasă oglinda interioară înspre Căpitan și Înger, urlând cu vocea violent defalcată a izbeliștii: “Fără dispensă !!!”: îi deschise aorta Îngerului și începu a-i bea sângele și a-l apăsa în diferite locuri ale trupului, spre a-l stoarce complet, dorind să aibă slănina lui absolută, veritabilă, neamestecată, ideal-clară, integrală, de o calitate infinită. Imposibil de reprodus artificial sau de concurat în vreun fel. Știa ea deja prea bine că cea mai mică cantitate de sânge rămasă între ţesuturi duce la alterarea, infestarea și împuțirea inevitabilă a întregii îndeletniciri, transpusă apoi în produs. Apoi trecu la curățirea cavității abdominale urmărind despărțirea ficatului de plămâni. Pe aceștia din urmă îi crestă într-o primă instanță și apoi începui să-i apese și pe ei, vânjoas, ca să elimine atât sângele cât și aerul din ei. Dorea să-i pună apoi Îngerului bojocii la fiert și să-și facă supă întremătoare, compot înviorător și ceai tonifiant din ei. Știa la fel de bine că se vor ridica la suprafață în timpul fierberii și că vor rămâne cruzi dacă îi lasă să păstreze aer și sânge.

Următoarea mișcare însă avea să-i fie și ultima: luă barda și se duse drept la Înger, cu poftă ascuțit-viperină de săgeată, ca să-i taie fălcile. Căpitanul urlă și el la ea ca un șarpe duios-îmblânzit de situația vieții lui în definitiv obosită dar tandru-călduroase ca un suflet: “Nuuuuu…!!! Nu-i tăia fălcile. Nu fălcile…! Nu așa ceva…!!” Curcubeul se înfioră și el și băună și mugi disperat și zvâcnit-văitat și se năpusti ca o anacondă multicoloră, caleidoscopică ce era, încolăcindu-se peste tot printre ea pentru a-i imobiliza mâinile de bust și a o ține locului. În acest timp Căpitanul luă barosul Încăperii (cu care se loveau vițeii încă vii și ireparabil-suferinzi în cap înainte de a fi împinși în gaura cataclismic-realcătuitoare și vitejesc-izbăvitoare a malaxorului) și o izbi cu forța ambelor mâini, deasupra coccisului mare și ascuțit ca o aripă dorsală de dinozaur, înspre Marea Tăietoare. Curcubeul, ca să se asigure că nu mai scapă, rămase și el înfășurat peste ea, până jos în reactorul aburind al marii aorte dințate, până când primele cuțite o apucară în chingile lor, într-o însfăcare sigură, din înfigerea căreia începură să o mestece mai departe, ca o Călugăriță pe o pradă suculentă, totală, izbăvioare, capabilă să le răscumpere acolo și atunci tot sensul exstenței – adică să le tranforme penumbra sâcâitoare și acru-acidă a așteptării în Lumina falnică, salvatoare, a înfulecării de putere grasă, îndestulătoare, grandios-îmbelșugată. Generozitatea ultimă a materiei ce se pregătește să devină viață adevărată, nouă, proaspătă…să radieze iar potențe prin viziuni abia ițite și totuși inteligente, incapturabile și de neoprit.

Curcubeul nu era “decât” o evaporare condesată într-o încarnare temporară a sângelui Căpitanului, o semi-metempsihoză translucidă, un grup de cromozomi atavici rătăciți și recuperați mai mult din “greșeală”, posesorul vag-inconștient fiind forțat de împrejurări extreme să și-i recunoască. Căpitanul avea totuși un exercițiu bun în acest sens, nefiind la prima “ispravă” de genul:

Prima și unica lui nevastă, pe care o iubise foarte mult, o lăptăreasă, plecă într-o dimineață cu un vehicul format din trei roți de bicicletă – în fond o jumătate de bicicleă conectată zdravăn, ca locomotiva la primul vagon, la un cărucior mărișor și darnic-pătrățos – să ducă laptele, 75% produs în gospodăria lor și 25% adunat de la sătenii mai bătrâni și mai nevoiași, la întreprinderea de colectare și prelucrare. Deodată roata dreaptă din spate a căruciorului atașat se despride și se transformă într-un câine, ce-i sări la șort, cu nesaț, și începu să i-l rupă…să-l sfășie pe alocuri mestecându-l pofticios cu buzele, în timp ce o tot înconjura, curtând-o așa cum numai câinele știe s-o facă. Femeia, speriată, apucă parul ce-l ținea întotdeauna cu ea în ataș, “pentru vreme rea” – spunea ea râzând vânjoasă, dar atent-durdulie și frumos și ireproșabil îndeplinită atât în formele (gropițele) zâmbetului cât și ale trupului…totul era acolo o grație și o împlinire a forței de statornicie și de preumblare…de aruncare a privirii pentru îndreptarea lucrurilor și a felului lor. Îl amenință mai întâi serioasă, drăgăstos-pricepută printr-ale gospodărelilor rezonabile și, de ce să n-o recunoaștem, și puțin – atât cât trebuie spre a pune lucrurile în mișcare – erotic-lacolnică., căci nu era deloc o ființă rea sau degrabă vărsătoare de neașteptat neprimitor și de prost gust și nevrednic refractar. Văzând că nu se astâmpără și că n-o lasă în pace începu a-i da destul de serios cu parul în cap, până ce câinele își mai veni în fire, devenind mai serios și înțelegând că nu se cade totuși să se comporte chiar așa, fără bună-cuviință… fie pasiunea cum și cât o fi ea. Își luă nerușinarea înapoi și cuminte și puțin stânjenit de scăparea-i, se făcu la loc roată de ataș. Bulversată și fascinată în același timp de întâmplare, femeia îi povesti bărbatului ei tot ce s-a petrecut, de cum ajunse acasă. La care soțul îi zâmbi larg-binevoitor și-i puse o mână ocrotitoare pe umăr zicându-i “Stai liniștită, nuuu-i nimic!” – în timp ce, de prin multe locuri de printre dinți, i se iveau bucăți ferfenițate de șorț, decorându-i într-un fel neobișnuit de caraghios zâmbetul tâmp. Femeia înțelesese pe dată tot ce se întâmplă, îi zâmbi la loc scurt, intim-reținut (puțin intimidată dar, de fapt, mult mai mult satisfacută în mândria ei neîmblânzită niciodată cu adevărat dar frumos și ireproșabil-decentă) și foarte-foarte cald-viclean: n-a mai adus niciodată de atunci vorba despre întâmplare dar nici nu-și mai aduse aminte să mai fi simțit vreodată de atunci o mulțumire mai mare. O mulțumire împlinitoare cum numai femeia care știe că-i e atât de dragă barbatului ei și ca bărbatului ei i se face atât de dor de ea încât înnebunește și se transformă și o urmărește, poate simți. Fu complet forțată să aprecieze mai mult legătura lor și abia-abia altceva mai avu vreo însemnătate real-concurentă, de atunci încolo: ca o ființă mulțumită și confirmată definitiv în darurile și în farmecătoriile ei deopotrivă, nu mai puse toată viața nicio întrebare (căci știa deja toate răspunsurile) și o siguranță remontantă îi re-aureolă toată cucerirea, făcând-o să fie perfectă.

******

Mașinăria înghiți în cele din urmă toată Grasa, cu un efort suprem chiar și pentru ea.  Mașinăria gustă pentru prima oară carne vie care, coincidență profetică sau nu, mai era pe deasupra și carne de om, într-o abundență feroce și devastatoare care întrecea orice întruchipare, îndreptățind de acum încolo, practic orice. Camera mașinii atinse năprasnic un volum și o persistență teribilă, o senzație incontestabil-sufocantă de preaplin, care însă, în mod ciudat, nu venea din nimic material propriu-zis ci din răcnetele sălbatic și impetuos-saturniene ale Porcului, de jos, din spatele cuțitelor malaxorului: ultimul semnal de ruptură și de desfacere-sfășiată al ființei și primul semnal de acaparare impenetrabil trans-compactizată și antifonată al mașinăriei totale – semnalul irevocabil de trecere înspre zona în care obiectele nu se mai contrazic între ele, ci-și dau mâna în mod duplicitar, pentru a te a te supune și anihila în dulceața grea, stătătoare, dușmănoasă a comptoarului labirintic al sistemelor industriale ce periferizează, deznădăjduiesc și-și adjudecă nenegociabil și fără speranță umanul.   

În contact cu carnea vie Mașinăria reînvie prin toate râvnele pe care până atunci doar bănuia înverșunat-sângeros că le posedă – deoarece sângele înainte era tot timpul unul mort, fără pregătiri, fără periclitări și fără post-adolescențe ce îngenunchează nejustificat de dezastruos în fața ororii. Dintr-o mumie de fier murdară și slinoasă, plină de pete uscate sau cu desăvârșire insidioase, se transformă într-o mamă a mutilării:  toate tentaculele au fost eliberate să creadă ce vor ele și să crească cât vor de mari și peste orice, să se substituie rădăcinilor de orice fel și să se răsfețe cu pântecele străpunse și cu confesiunile angoasate. Însăși imensitatea era mulțumită.

Grăsimea în consistențe atotadapabile, pasta de supra-organe îngrozitor protuberate, incipient-avid și intruziv dezvoltate înspre funcții nebănuite ale masticației și ale extragerii, pielea și membranele organice mai bune funcțional decât orice simulacru cauciucat și sucurile cărnii Grasei îi unseră mașinii toate pistoanele, îi vindecară toate îmbătrânirile, atrofierile și ruginile. Pistoanele și agregatele se ridicau acum victorioase în picioare, încet dar perfect-sigur, lungi și suplu-învingătoare, crescând din ele însele de-a lungul propriului oțel, acum strălucior, curat și intransigent fidel elementului său propriu și numai lui, pregătindu-și pentru lume injecțiile-i proaspete…răvășitoare! Arborii trunchiați înfloreau în flori și fructe de titanium cu sucuri și refluxuri gastrice de petrol accentuat determinant. O substanță ce în atotputernicia proaspăt dobândită nu mai avea nevoie să comunice nimic cu nimeni, doar să-și controleze și să-și îndeplinească misiunea, așa cum trebuie să facă o Extractoare adevărată, esențial- amenințătoare: în numele, dar totodată și mai ales, în contra ființei.

Odată găsită compoziția de grăsime în premieră suficientă și capabilă s-o ajute să-și activeze reactorul, să-și acorde și să-și presurizeze centrii limfo-hidraulici și sisto-magneții forțelor abductoare, constrictoare, de închegare, de încârligare, de înfiletare și de distensie, Mașinăria  se dădu renăscută la fund, vorace-vicleană, ca un tentacular somn dezastruos și nenorocitor, spre a-și aduna puterile pentru marele și mult așteptatul salt la suprafață. Păru doar că se retrage satisfăcută în groazele infernurilor de dedesubt, să-și consume acolo întru așezare teroarea mulțumirii intimidant-digestive, dar, de fapt, sări apoape imediat, fără scăpare, din groapa-i, cu toate chingile perfect ascuțite, cu încheieturile proaspăt-umflate și sănătos-rotunjite și cu antenele grozav-pedepsitoare pe câmpie, adulmecând cu nesaț de insectă sfârtecătoare prospețimea și aburii promițători ai vieții nevinovate și acum lipsite de apărare a câmpiei. Răsturnă, trânti și dezmembră dintr-o smucitură și jumătate un excavator din apropiere, doar ca să se distreze și ca să-și simtă pentru prima dată apucătura și plesnitura confirmată, ca un bolnav ce-și simte pentru întâia oară, incredibil ca un miraol, buricele degetelor, după o neputincioasă fermentare în  convalescență, în care nimic nu se putea practic închega.

Cadavrele consumate anterior nu erau pur și simplu potrivite și niciodată suficiente pentru a obține măcar o fragedă câtime din acest nuke care l-a bulversat și pe incoruptibilul Robocop la vremea lui. Erau doar o moarte veșted și diluat străluminată întru pierzanie, luminiscențe opace, deja apuse și scurse, din care nu se putea aduna pricepere.

Noua formă de post-viață ce combina Industria Grea cu abundența desfigurărilor și a fatalităților umane macabru protuberate în trompe și în bulbi și deversate în pedunculi, și cu lăcomia râvnos-măhăloasă și lipsită de orice scrupule a Porcului, încarna ceea ce datina strămoșească a încercat dintotdeauna să evite și făcea Deus ex Machina să pară un simplu fum, slab-înfiripat, abia ghicit, trecător-albăstrui, străveziu, neînsemnat-accidental.

*******

Îngerul își strânse și el de pe jos organele înapoi în burtă, cu resemnare, ca pe niște fructe vărsate din greșeașă din traistă, ținându-le mai departe cum putea cu palma dreaptă, să stea acolo și să nu se deverseze iarăși, să mai aibă a le aduna încă o dată. Își luă apoi și ce mai rămăsese din hainele sfârtecate și încercă să se re-îmbrace cât-de-cât cu ele…precum și alte “jucării” ce se mai răsfiraseră pe acolo, în vâltoarea și în duiumul evenimentelor acum definitiv încheiate. Și plecă necăjit, cu capul plecat, în cealaltă direcție, spre Est.

Căpitanul plecă acasă, bulversat, dar nu știa nici el să spună precis de ce anume, în ce fel și cu ce scop…ca omul care nu-și poate da seama dacă a făcut bine sau rău. Dacia porni din greu dar știu a se ajuta de tabliile așchiate pentru a-și menține echilibru și ținuta tristă, pe cât se putea dreaptă (deși adusă mereu evident într-o parte de nevoi și de griji neînțelese), până înapoi la Cluj. Curcubeul se uita și el nedumerit, de pe bancheta din spate, când prin oglinda retrovizoare la Căpitan, când înapoi înspre crusta închisă acum în câmp, întrebându-și tatăl, din priviri smerite de câine milog-năpăstuit, dacă crede că a făcut ceva greșit și dacă da, cam cât de grav ar putea fi…? Căpitanul chiar habar n-avea ce să-i răspundă și asta îl neliniștea în sinea lui patern-răspunzătoare un pic cam prea tare…

Mașinăria o luă și ea într-o fugă alcătuită din salturi integrale unghiular, peste dealuri, înspre Cluj, cu mișcări perfecte și cu tehnică animată de călugăriță flămândă, mânată de o poftă de viață și de carne fragedă și proaspătă, ca o pulpă de petală. Nu intră chiar în oraș, ci se așeză undeva în apropierea Clujului, dar de data aceasta rămase la suprafață, unde își alese o poziție înșelător-calmă, un șezut de câine așa-zis bine-intenționat și rămase la pândă, așteptându-și tacticoasă și entuziast-curioasă viitoarele victime. Luă aspectul unei clădiri cu geamuri modern cromate, ce ziua funcționau ca niște oglinzi metalice stilat geometrizate, permițând să se vadă doar din interior în exterior dar nu și invers, iar noaptea doar din exterior în interior, dacă luminile erau aprinse și jaluzelele ridicate: ziua, funcționalitatea aceasta era o metaforă pentru psihicul uman, noaptea – o acceptare și o transpunere în fapte psihice a nefericitelor oboseli și solicitări ale lunii, casnic-împovărătoare…o predare personală în fața cerințelor apăsătoare ale adăstării într-o gospodărie care, vrea nu vrea, trebuie să acumuleze și să rabde până târziu. Dori ca de acum încolo să i se zică „Corporație”.