Satana

(Partea Întâi)

În diminețile cenușii de Noiembrie, pe unde roua vâscoasă spală-n leșie de venin puroiul verilor de pe creste munților și de pe coroanele arborilor – răscoptură coraslată linsă alene de nostalgici de pe plăgile ultimelor dansuri ale oferirilor nimicitoare, înainte să meargă mai departe la serviciu, Căpitanul rămânea să se mai plimbe cam 30-45 de minute, de obicei pe câmpuri, să admire cum culorile se întind înspre negru – ca să i se închine pentru întâia și ultima oară în anul respectiv. Era modul lui de a nu refuza totuși provocarea la tortură a tresăririlor tardive, când nimic nu mai poate fi salvat și de a încerca să privească cum natura te ajunge din urmă, indiferent ce ai face…cum o dependenţă rea se înfiripă și adulmecă de peste tot.

Îngândurat era deja puțin spus în fața celei mai crunte schimbări la față, în fața desfigurării înfiorate de apropierea mierii negre. Umbrele i se adânceau în ochi și apoi scoteau de acolo tentacule ce se prelingeau ca șerpii în miezii acestei nopți inexplicabile, ivite ziua.

De departe, în străfund, se auzea chemarea desfundării ce vroia să înghită tot ce a mai rămas din smianul verii, aspirându-l parcă dinspre alte zări. (A)verile lui Octombrie erau deja acuzate și desecrate sub povara letargiilor și a săvârşirilor de tot felul, care îl aduc pe hornarul cel satanicesc și îl determină să înceapă a face pasta coborârii din cearcănele tale deja vizibil pietrificate și din ochii vineți ai fetelor sfâșietor de tragice cărora le-ai zis și le-ai promis că n-ai să le lași pentru nimic.

Îndrăznelile de dimineaţă traforau în visele uitate, forțându-le să sângereze iar din ceea ce, practic, nu mai trebuiau să aibă în ele, iar din adresele greșite ale refuzurilor scălâmbăiate se scurgeau, crescând înapoi în gura hidoasă a vulcanului stins, ca stalactitele peste stalagmite, dinții lui Pluto – dinții nesocotinței …cioburi negre amenințătoare și totodată repercursiuni ultimative orbitându-și descumpănirea dezarmantă, departe, deși încă în jurul Soarelui, ca pe un procedeu de încercuire finală. Caracatița neagră venea și ea peste ape dezolate și peste poteci mâhnite, ca un păianjen pârâtor, după ce a mai rămas din risipirea în complicități a sinelui…după zgârciurile fostelor mândreți, ce nu mai pot constitui pentru nimic altceva – decât poate pentru ea – o pradă. Păianjenul acesta alergător nu poate fi demascat deoarece nu poartă niciodată mască, se hrănește întotdeauna în mod uzurpator-proteiform din candoarea momentelor inaugurale și apără înainte de toate disciplina morții. Vânează și dă constant târcoale, noaptea, cuibului moral, prin gesturi repertorizante și prin acte mimetice, deoarece el este urma profundă – cea care mai există și astăzi, încarnarea izbăvitoare și hain-redeptivă a tuturor sentimentelor violente de inferioritate, la un loc. A tuturor asimilărilor descalificante, a tuturor solidarităților cu rușinea părinților, a copiilor și a partenerului de viață, a interiorizării acelui tip aparte de excludere care „îți dă de înțeles…” și a supraexpunerilor realităților ultime.

Strudenții de anul I terminau cu greu prima lună de facultate, iar multinaționala îi adulmeca deja. Nefericiții care absolviseră în vara ce-a trecut parcă pentru totdeauna, sau poate erau chiar deja la nedemnul masterat, dispăreau resemnați în surdina zilei translucid-mohorâte, în acvariul birourilor etajate în virtutea unei geometrii minimaliste perfect-elegante. Suferința secretă și risipirea finală înotau în lumina de asfalt a neoanelor, de la un etaj la altul al Turnului de Apă, în sus și în jos, la baie, la țigară, la cantină și înapoi la calculator – în esență, singurul obiect decupat cu adevărat și cu obsesivitate de către corporație din continuumul lumii, gura de branșare și de captare a marii mașinării, fracţionată în mii de unități. Dinţii victorioşi ai Protanului zâmbeau din gardul de oțel ce înconjura ansamblul de clădiri și apoi re-creșteau și se re-inventau în psihicul contorsionat al fiecărui angajat, pe două coordonate : a) fiecare trebuie să aibă totuși o cât de mică șansă să recâștige tot ceea ce simțea că a pierdut – altfel existența nu ar mai avea pur și simplu sens și b) dacă ai ajuns să fii atât de insignifiant și să stai cu fața în calculator toată ziua, trebuie că meriți într-un fel sau altul ceea ce ți se întâmplă. Prin aceste două schepsis-uri Protan-ul acum reinventat și re-așezat în noi geometrii reci-elegante și post-istoric rafinate oprea cu succes funcția de autoobservare – singura care ar mai fi putut detona catastrofa și opri băltirea în impas, semi-infestată de surmenaj, a amorului propriu.

Coloanele negre de oțel ce susțineau atât de perfect clădirile pe la exterior păreau a veni direct din forțele implacabile ale categoriilor și induceau sentimentul ca ai trecut deja pragul înspre frânele teribile. Impostura – oricare ar mai fi fost ea, se transforma, la adapostul lor, în non-postură. O ultimă și singură citire de simboluri mai era permisă aici, iar viața trebuia acum „împrumutată”, la fel și timpul, demnitatea, comoditatea, necazul, lumina și aerul. Toate acestea erau supuse unor procese de ranforsare predicativă, pe nivele ierarhice, între doua constante de curbare întru deformare sau întru integrare ireproşabilă: suplicație presantă și recalcitranță absolută.

Flori nefericite, mici și delicat-semi-sălbatice, aveau inconștiența să mai apară dezorientate pe câmpurile înstrăinării, atât de târziu în toamnă, pentru a hrăni, în regim de condimente discrete, satisfacția răutăcioasă a placentei răpunerilor lui Noiembrie, cu nesperate arome ale frăgezimii întinate. Peștii, steluțele și căluții de mare priveau și ei nostalgici, dincolo de geamul acvariului, abia-născândul condamnat – în timp ce era despuiat fără milă și măturat cu răceală aproape interstelară, așa firav cum era, de vânturile pieirii, înspre un cenușiu tot mai metalizat. Priveau cu ochi mari și neputincioși, tot mai bulbucați și deja lăsați și parcă stinși într-un fel de formol prematur de la atâta disperare, de la atâta descurajare și supunere în fața desconsiderării totale și a nemerniciei impersonale…fără abordare, leac, metodă sau scăpare reală…deoarece toate veneau de altundeva și serveau altceva, cu ferocitate. Priveau descumpăniți și inspirau cu lăcomie tristă bulele de oxigen de la pompa de aer a acvariului zis și „aer condiționat” – poate ultima ironie posibilă a tuturor condiționărilor…acolo, în locul unde se termina ultimul punct de suspensie al afirmațiilor, al gândurilor și al inițiativelor nemărturisite și niciodată puse cu adevărat în practică. Și tremurau icrele umanoide și tresăreau și se înfiorau la cea mai mică vibrație de nemulțumire a clienților, a colegilor sau a superiorilor. La orice părea a purta în el o viitoare constrângere acuzatoare. Și se strângeau unele într-altele, de teamă, de înfrigurare, de spaimă, de groaza neputinței, de…nu știau nici ele bine de ce…în pre-comă, în torpedoul aproape perfect mățărit al psihozei colective.

Săracii de mâine știau încă de pe acum să(-și) administreze așa cum trebuie „economia darului” de orice fel: de la clasicele nunți și botezuri pe plan personal, la minimizarea costurilor accesoriilor de protocol și la lucratul pe monitoare second-hand pe plan profesional. Tot în aceeași categorie a „economiei darurilor” (de data aceasta ne referim la cele primite de la natură, de fiecare dintre noi în parte), la evaluări și la interviurile de angajare, intra și analiza reducționistă a expresiilor fetei și ale corpului; contactul vizual și palmele deschise funcționând ca un gest de predare necondiționată în fața condensării stăpânitoare și astfel ca un fel de viză de intrare în acest câmp gravitațional propriu corporației – unul facut din toate formele posibile ale exaltării contraceptive. Căci darul limbii aici a încetat, în imperiul dez-afectelor tronând cu o severitate și cu o răceala fioros-inabordabilă o forță ilocuționară de azbest.  Pe scheletul unor sloganuri terminal-utopice și terminal-metodologice ale imperativului, etica era redusă la aparatul eticii și siguranța la locul de muncă la aparatul siguranței la locul de muncă, astfel obținându-se supraetica și suprasiguranța, de-o manieră ostentativă, ce-ți arăta practic, permanent și în esență, ultima verigă a aparatului de convertire a genitivului și a genitalului subiectiv într-un genitiv și într-un genital obiectiv, pur material (sau, în fine, pur „comercial”) și anume, locul din regulamentele interne (toate, în definitiv, coduri de fidelitate și, la nevoie, chiar și de fidelizare) unde se termina brațul balanței și începea să crească cel al sabiei.

Sterilitatea supremă însă, era întrupată cu adevărat și totodată chintesențializată în LOGO-ul agresiv al firmei, mare cât un sfet de perete și o marcă autentică a mai multor forțe înmănunchiate și ascuțit-stilizate: forța autoreprezentării; forța dublei-capcane; forța – sau mai bine spus voința nesupusă de a mima și de a maimuțări justețea; forța de lezare a punctelor psihice de echilibru și astfel de control asupra subiecților printr-o instabilitate indusă aproape medical; forța de asimilare totală a tensiunilor vii și de înlocuire a lor, în grafica agravată și întotdeauna  îndârjită și înteţită a LOGO-ului , cu tensiuni moarte. Mult mai mult decât atât și parcă abia aici cu adevărat fascinant, LOGO-ul în cauză părea a emana în mod subliminal un fel de melodie proprie, prin „simpla” lui forță vizuală, o forță de semnificare aparte, ce funcționa prin analogii și corespondențe neașteptate. Părea, cu alte cuvinte, a da nici mai mult nici mai puțin decât o voce ascunsă tropului pe care îl incarna acolo (o hiperbola negativă atotstăpânitoare), care ton (la început indus prin culori și reflexii proprii dar mai apoi prin analogurile și prin corespondențele lor fono-estetice) reprezenta de fapt un împrumut foarte straniu – și aproape imposibil de identificat pentru un neavizat – din poetica imnurilor.

Cu toate acestea, într-un singur loc disproporția scăpa de sub controlul tuturor artificiilor de resemantizare prădătoare prin ricoșeu – si acolo corporația nu mai putea justifica prin nicio eclatanță consistentă, diabolic-abordabilă și, „firește”, „primitoare,” prioritizarea capitalului în spatele portilor închise ale umanului: la ieșirea angajaților de la serviciu, seara târziu într-o stare de oboseală non-umană, inacceptabil-degradantă, compromiţătoare pe toate planuile înjosirilor lipsite de fair-play. Abia și numai aici disproporția devenea dureros (dacă nu chiar strigător la cer !) de vizibilă, deoarece fioros de intensă: mașinăria s-a hrănit în mod evident mai mult decât trebuia să o facă din oameni …și acest fapt nu mai putea fi ascuns prin nicio metodă – ultima consecință fiind aceea că disperarea (pe de-o parte) și disprețul (de cealaltă parte) atingeau valoarea lor cea mai înaltă, compatibilă cu mai mult decât ele însele, de aici încolo putând încerca să vizeze orice altă calitate a iubirii sau a cruzimii doreau, orice corolar și orice circumvoluţiune a comelor exigenței.

Căpitanul își spuse în sinea lui că mai mult ca sigur că locul acesta e „răsădit cu adevărat departe de izvoarele apelor” (Psalmi 1, 1-3) și că trăiește și se hrăneste ca o ciupercă atotstăpânitoare, capabilă de asimilări neașteptate, deoarece e supraconectată prin toate  subteranele posibile prin hifele tăcerilor intense din ochii aflați în pragul dezarmării și, aerian, printr-o invazie năprasnică de muşuroaie de spori (registrul următor al wireless-ului), la înverșunările rechinofile ale acumulărilor ce au ca scop ultim tezaurizarea propriilor produse-imagini. Aceste mărfuri sau, mai bine zis, aceste efecte-de-marfă, puteau prelua apoi controlul asupra societății printr-o retorică de origine biblică a supraabundenței: tot așa cum Iisus făcea dintr-o sămânță – o mie de semințe, sau dintr-un grăunte de muștar – un arbore ce adăpostea apoi cuiburi peste cuiburi de păsări; tot așa cum Arghezi traducea, inconștient, disproporția mizeriei și a suferinței, în planul material imediat următor, în efectele monstruoase ale îmbelşugării – crapii cât berbecii, piersicile cât dovlecii, spicul cât cocoșul…tot așa multinaționala convertea inocența novicelui aflat la prima sa încercare (sămânța unică, neinițiată, timidă și firavă nevoie-mare din palma gigantică a lui Hristos) și suferința sa animalică ulterioară, cu punct de colaps seara foarte-târziu, în rețele de proiecte proprii și în mărci ale sfidării, prin conglomerat și prin monopolul dispozitivelor fabricate de ea, asupra oricărei alte concurențe. Aparatele și programele ei se spărgeau într-o constelație de alte aparate și de alte aplicații care, împreună, stăpâneau lumea, nelăsându-i acesteia din urmă niciun loc și niciun colțisor pe unde să mai scape. Crapii cât berbecii (aparatele) ai multinaționalei atacau și mușcau fără milă orice îi deranja, în vreme ce programele / aplicațiile aveau rolul de a imobiliza „prada” și de a o ține prizonieră, practic pentru totdeauna.

Uliul orgoliului mai dădea încă din când în când târcoale icrelor inconsolabil-abătute ce agonizau apăsate, lent și cumplit, prinse în apele vâscoase și mucilaginoase ale acestei ciuperci necruțătoare, încercând să contra-atace fatalitatea materiei rele, chiar știind că totul era acolo intrinsec menit sacrificării – dacă nu chiar masacrului de-a dreptul, dar nu îndrăznea sau nu avea cum să o ciupească, mânătarca fiind mult prea potentă în otrava ei, pentru el.

*

Brusc, ca într-un coșmar trăit cu ochii larg deschiși (cea mai înfricoșătoare viziune și cea mai apăsătoare înăbușire posibilă, violentă, instantă și totală), Grasa îi apăru direct în față, ca o umbră atot-asumată capabilă să acopere o eclipsă de soare și îi rânji triumfător: „Bine te-am regăsit Căpitane ! Justifică-te acum dacă mai poți… !!”

Un gigant val gastric îi urcă brusc în gură, de nicăieri, cu o voracitate nemaîntâlnită și voma parcă îi și pușcă din aproape toată ființa lui – peste toată ființa lui. Paralizat de-a lungul unor lungi frisoane înghețate, ce-i transformau mușchii prinși fioros de oase în crengi negre de conifere, încremenite până la limita pietrificării – în plin viscol arctic nocturn, Căpitanul se scutură vehement din bust de sus până jos, de la stânga la dreapta, cu dinții strânși puternic, ca în cea mai neînduplecată zvârcolire de care era capabil (prin care ai fi zis, dacă l-ai fi văzut din exterior, că încerca să scape dintr-un inel de fier ce-i sugruma tot trupul)…ca să nu lase voma să iasă afară, dar și ca să alunge teribila arătare.

Văzând asta, Grasa aprobă cu răutate sarcastică și amenințătoare, ca la o pedeapsă bine-meritată, cazna Căpitanului

„Hei ! Aici sunt, am spus ! Uită-te la mine când vorbesc cu tine !”

Căpitanul încercă să se apere cât-de-cât și îndrăznind maximul pe care îl putea îndrăzni în acea situație, își semi-ridică timid și pur simbolic mâinile, acum firave și frivole, înspre ea : „Stai…stai așa, că nu mi-e prea bine…” Însă ea îi și rase o palmă zdravănă peste mâinile lui bătute de soartă și încă în aer (deși în mod evident deja în picaj sau, glumind, ridicate de el gata-picate): „Lasă mâna jos ! Lasă mâna jos, am zis !” și îi mai trase încă una, și mai puternică de această dată, peste rugăciunea deja întrupată în frământarea mâinilor lui, încât Căpitanul abia rămăsese în picioare.

„Hai mai bine să-ți fac un tur al birourilor, să vezi ce ai făcut” îi zise ea zâmbindu-i cu ironie superioară, concluziv-sentențioasă în inconfundabilul stil parental-punitiv – de îndreptare adânc-dezamăgită, dar rece-îngăduitoare. Îl luă de guler și îl trase după ea. „Hai să-ți arăt canalele noastre colectoare…ah, pardon, canalele noastre de comunicare  (ha ha) !”

Și îl duse cu forța în una din sălile mari ale acvariului: rânduri peste rânduri de birouri ca niște cutii de chibrituri cât vedeai cu ochii, până când în „zarea” sălii se făcea întuneric și nu îți puteai da seama dacă e în fine peretele sau…un alt rând de birouri. Majoritatea peștilor erau acum plecați acasă, doar doi-trei plătici nefericite mai stăteau înca la pupitre, în orele grele și supra-saturarte neonic ale nopții, încercând cumva să absoarbă fosfor din murea și din coacăzele negre și rosii ale pixelilor din monitor, „fructe” neînduratoare ce-i înțepau puternic în ochi și pe acolo mai departe, în nervi; ca să-l combine cu foarte puținul calciu care mai rămăsese în ei. Scurmaseră bine toata ziua mâlul din zațul cafelei, din țigări și de pe fundul automatelor de sandvișuri și de rondele ronțăibile – toate feluri larvare, viermănoase, melciforme și meandriforme de viitor plancton – și acum se pregăteau să facă mișcarea tipică a plăticii, din anii cu hrană puțină: să se adune într-un banc cât de cât mărișor și, toate la un loc ca un aspirator, să mai treacă o ultimă dată împreună prin mâlul de pe fundul apei, să adune asfel ultimele fărâmături de hernie și de noduli groși de hemoroizi, îngropati de aproape fuzionați cu mâlul …aproape „păstați” în cleiul gros al trecerii în exasperarea contra-erotică.

Peste tot în jurul lor, la intrare în săli, pe pereții și pe sticlele birourilor și chiar și pe interiorul ușii de la toaletă, stăteau scrise „aforisme” corporatiste : „Nu lăsa să treacă nicio zi fără să faci un waste-walk al propriilor activități !” ; „Te-ai întrebat azi ce ai putea să faci ca să devii mai eficient ? Dar despre cum să reduci procrastinarea și să crești focusarea ?” ; „Depășește-ți limitele !” ; „Un Brief bine făcut e ca un nasture bine cusut” ; „ Ai grijă ca Livrabilele tale să fie impecabile. Sunt oglinda ta și a noastră deopotrivă” ; „Învață să fii asertiv și pro-activ. Ai grijă ca mesajele tale de pe facebook să aibă un reach organic” ; „Fii tu însuți schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume” ; „ Dacă nu votezi și dacă nu te implici, nu exiști !”

„ Ei…cum ți se pare ?!” îl întrebă ea, din nou cu acel zâmbet perverso-ademenitor pe care îl avusese și în trecut, atunci când încercă să-i bage în mod jucăuș, pe un „furiș” drăgăstos și aproape timid, un șoricel de porc în colțul gurii și să-l răsfețe astfel un pic și ea, așa…

 – Cum să mi se pară când mă uit la peștii ăștia deshumați aici de vii?! Imoral !!!

 – Nu ! Te înșeli ! E Supra-moral. Aici nimic nu mai e imoral, ci doar non-moral. Asta e marea schimbare de paradigmă de aici. Dacă aplici o disciplină ireproșabilă non-moralului, îl transformi în Supra-moral.

 – Da… ? Și cum aplici această disciplină ireproșabilă ? întrebă Căpitanul cu un zâmbet mai mult speriat decât ironic, nevrând parcă cu adevărat să audă răspunsul.

 – Păi uite cum : Regula Critică e lăsată aici pe cont propriu. Lăsată pe cont propriu, ea tinde să-și sporească și să-și supraliciteze funcțiile, să-și subordoneze apartenența la și situarea în societate…pentru a-și însusi societatea și pentru a o face să graviteze în jurul ei. Pentru a putea face asta, Regula Critică – adică Mâna de Fier pe care noi o punem pe capul angajaților și cu care îi mângâiem drăgăstos pe creștet ori de câte ori vrem sau e nevoie – alege să trăiască exclusiv din implicațiile sinistre ale utilitarismului, implicații ce în mod normal ar trebui să rămână ascunse, și să orienteze dezorientând. Plus că vrea permanent să suspende întâmpinările și prospețimea lor și să protejeze înainte de toate încorporările tenace și nu oricum, ci întotdeauna în grade suplimentare. Caută inchizitorial ultimele resurse intime cu care sinele i-ar mai putea răspunde vreodată „obraznic” și, când le găsește, aplică imediat Regula de Aur (o sub-divizine a ei), în mod amenințător : „Aici nu se răspunde niciodată la o chemare. Doar la o intrebare !” Face toate acestea până când devine auto– și atot-respondentă. Nu acceptă nicio manieră decât a sa  de a etanșa, de a etaja și de a etala și nu se lasă nici în ruptul capului gândită decât de una singură. Orice altceva reprezintă „o conjuncție conflictuală” (ca să folosim expresia HR-ului) și e dus și băgat de urgență în ședință, pentru corectare și re-explicare. Și, dacă e nevoie, atenționat că s-ar putea să se ajungă și la HR. Metoda istorico-critică este înlocuită cu succes de metoda isterico-critică. Astfel ! Atenție !….astfel !, dacă nu mai poți numi ceva, asta înseamnă că regulamentul intern l-a numit deja definitiv !  

După cum vezi, ca oriunde altundeva în viață sau în natură, oglinzile nu se află niciodată într-un loc din întâmplare: oglinzile de pe holuri, de pe stâlpii de susținere din mijlocul marilor săli de birouri, dar mai ales cele lipite de fiecare birou în parte, lângă monitoare, cu mesajul „Ceea ce vezi tu în oglindă atunci când vorbești cu clientul – este întocmai ceea ce clientul aude din tine” sunt toate întinse de o mână invizibilă și au toate misiunea de a omorî limbajul și de a-l înlocui cu imaginea. Nu cu simbolul, Doamne-ferește !, doar cu imaginea.

 – De ce nu cu simbolul ?

 – Simbolul poate trezi, activa vreau să spun, arhetipul. Și nu ne dorim așa ceva…

 – Da, într-adevăr, simbolul, la fel precum pro-limbile umane, poate atinge la rădăcina organic-decisivă a ființei. În termenii lui Husserl, are capacitatea să restituie „imediateţea sălbatică” a unei experiențe originale și poate chiar și a unui instantaneu și de aici, să-i dea omului înapoi limba sublim și devastator interjecțională și vocea întrupată a Bestiei. Dar doar de curiozitate, cum anume omorâți voi limbajul aici ? Prin ce tehnică sau cu ce metodă ?

 – Prin ultima metodă testată: îi învățăm pe oameni să fie pro-activi și asertivi. Le spunem că asta apreciem, că asta așteptăm de fapt de la ei și că doar asta poate duce cu adevărat la promovare. O facem pentru că știm că limbajul e totuși înca viu în ei…din nefericire (adăugă ea zâmbind maniacal-clevetitor, de parcă se gândea cum să distrugă până la urmă lumea). Și ei ne cred și vin la noi cu o dorință viscerală de a se afirma și cu o nevoie disperată de a fi aprobați…și de a li se arăta precum unor câini devotați, apreciere. Aici se manifestă limbajul lor viu dar, atenție !, direcționat de noi. Îi lăsăm să se descarce, să dea tot ce au în ei până se epuizează (asta se întâmplă de obicei la încercările de promovare sau de evoluare pe aceeași poziție), și la sfârșit le zâmbim fals-amabil și foarte calm (deoarece știam foarte bine încă de la început ce o să se întâmple), cu o compătimire disprețuitoare în ochi și le spunem că au greșit cum chiar nu ne-am fi așteptat din partea lor să greșească, că au dezamăgit (e esențial ca mesajul acesta cum că „nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor” să fie exprimat atât cu maximul de fermitate cât și cu maximul posibil de politețe – adevărata palmă o iau de la limbajul nostru non-verbal și ei simt asta prea bine) și că de fapt mai au mult de lucrat până când să se poată spune că merită cu adevărat să fie luați în considerare. În tot acest timp oglinzile sunt active peste tot pe pereți și ele lucrează și le deformează puternic subiecților noștrii imaginea de sine, după cum le-am programat noi să o facă. Le intră practic în suflet și în carne o oglindă, dar e oglinda noastră și asta e tot ce contează. Doar încercă să urmărești jocurile feței și ale corpului (mai ales ale umerilor și ale mâinilor) între astfel de oglinzi paralele atunci când năucești de cap un om, hrănindu-i șocant de generos și apoi mutilându-i șocant de nejustificat așteptările…și vei înțelege. Apoi, în faza a doua, când le spunem că nu e nicio problemă și că îi putem ierta și că le putem acorda cândva în viitor o a doua șansă, doar că, atenție ! – totul depinde de ei și numai de ei (ha ! ha ! de parcă ar fi vreodată cu adevărat așa, totul e evident al nostru și nu poate și nu trebuie să depindă decât de noi), ei înțeleg instant mesajul principal, și anume că nu există iertare gratuită. Aici realizăm economia extremă a darului, prin acest ultim mic dar, ultima mică șansă pe care le-o acordăm – care este totodată, „paradoxal” și cea mai mare sursă de obligație pentru ei. Și încep să se scuze, să se spășească și să promită…într-un cuvânt ne cam cer mântuire. Aici e cealaltă mișcare a limbajului, mișcarea lui retractilă (unde înainte era necontrolat asertivă, psihotică și cu supleanțe perverse): limbajul lor mort.

Și așa omorâm limbajul în ei: încurajând, inducând și, acolo unde e nevoie, forțând de-a dreptul această mișcare de afirmare împinsă la paroxim a limbajului (a se citi „asertivism” ha ! ha !),  urmată, nu mult după aceea, de o mișcare de retragere, împinsă și ea până aproape de colaps și de catastrofă personală, a aceluiași limbaj. Se obține pioșenie, spășire, supușenie și o frică izvorâtă din dezorientare. Asta înseamnă a orienta dezorientând. Să-i vezi numai cum își pierd proprietatea temenilor, cum nu mai au încredere în sensul cuvintelor lor și cum nu mai au curajul să-și pună soarta și speranțele în luntrea acestor fizionomii ale sintagmelor. Cum nu mai știu a distinge pe bune între ce e bine și ce e rău pentru ei. Și atunci trebuie să le spunem noi. Și în lipsă de altceva ei ne acceptă, uni chiar bucuroși…, soluția demult pregătită.

Așteptă să vadă ce mai zice Căpitanul, dacă era tamponat de demonstrația ei și cum acesta părea a fi, continuă: „Îi si supunem permanent la forțe nu atât coercitive, cât corective. Aici totul e un corectiv permanent. Până la urmă, de teamă să nu zică ce nu trebuie, sau cum nu trebuie, ajung sa nu mai spună practic nimic și să execute cât de perfect pot, cam tot ce le cerem să facă. Asertiv înseamnă cu adevărat nu atât săritor-la-gât,  cât săltăreţ ….ha ! ha ! Tâşnitor de-a dreptul în dorința de a ne face pe plac. Capabili de reacție prădătoare la stimul. Și cei care pricep asta se mulțumesc să-și asume binele pe care li-l oferim noi și lasă răul neasumat să se dezvolte în voie la noi în brațe și să devină practic incontrolabil. Și mai înțeleg și că orice noutate e o nulitate și invers, că orice nulitate e o noutate. Că adevărata noutate e nulitatea… Și na…după cum cred că știi deja prea bine, la omorârea limbajului mai contribuie și destinele clandestine și discordanțele secretizate, intrinseci ale limbajului – disonanțe funcționale pe care noi știm să le sincronizăm foarte bine și pe acestea cu deruta, descumpănirea, încurcătura, nedumerirea, perplexitatea, bulversarea și debusolarea.pe care aici le-am adus la rangul de artă psihologică: nu totul ce e vorbit e cu adevărat limbaj – multe sunt pur și simplu sunete ale organelor noastre interne abuzate (și chiar periculos și nerezonabil exasperate) ce se îndoiesc că se mai pot regenrera multă vreme și încep a se amesteca printre gândurile noastre, le deturnează uneori și acolo încearcă ele să urce cumva în limbaj. Și nu toate fenomenele de limbaj devin tot timpul limbaj – unele rămân pur și simplu într-un fel de anticameră a cugetului și a săvârșirii, unde nimeni nu vede ce se întâmplă și unde oricine poate să facă ce vrea cu ele…și mai ales cu intenționalitatea ce a stat la baza  lor.

Și  când am reușit să te aducem aici, nu mai ajunge să te justifici, trebuie sa dai seamă de-a dreptul în fața acelor oglinzi pe care noi le tot punem peste tot. Și cum nu vei putea să privești în ele ceea ce ai devenit cu adevărat (adevărul e, la urma urmei și acela că nimeni nu ar trebui să aibă o asemenea putere de acceptare conștientă a monstruozității trădărilor pe care le poartă și le hrănește în el…[mai adăugă ea, zâmbind pentru prima oară chiar înțelegătoare]), vii tot la noi să-ți dăm în continuare reguli, structuri, motivații și, în general, să te ajutăm să trăiești mai departe cu tine însuți, așa cum poți și așa cum se mai poate.”

 – Îți înțeleg lăcomia, dar aici se simte deja regiunea aceea sinistră plină de spirale mortifere în locul marilor transformatoare industriale, în care nu neapărat oamenii din el, cât locul în sine o va lua razna. Mecanismele de înfiletare încearcă să suprime fermentările, dar nu se poate face așa ceva…Fermentația e o tendință precoce și vie din natură care până la urmă rupe totul cu presiunea pe care o generează din ea.

 – Știi ce ?! Mai taci din gură…îi răspunse ea nesigur-sâcâită, dar și ce-i drept pusă pe gânduri de adevărul lui. Canalele noastre de scurgere deocamdată fac față…și chiar și Chip ! îi mai rânji ea triumfător – dar deja cu un zâmbet fals, pe care nici măcar ea nu-l mai putea disimula așa cum trebuie.

Căpitanul închise ochii pentru câteva clipe și-i strânse cât putu de tare în adâncul craniului, parcă pentru ca a-și recăpăta mințile, deoarece acolo păreau a i se scufuda prea adânc în nămolurile înșelătoare ale mlaștinii aceia transpuse în rețele cibernetice, care se pare că vroia să-i împrumute culorile ei cele mai rele.

Îi redeschise și vedenia dispăru, ce-i drept, și era iar pe câmpul lui Noiembrie ce etala și emana atâta nimicire post-dezolantă, de parcă se pregătea să devină o formă de relief a unei alte planete, mult mai îndepărtate de Soare.

Nu departe de el venea autobuzul de dimineață cu angajații. Fete și femei urâcios-grăsuțe coborau din el, prematur îmbătrânite din cauza răutății din grăsime ce li se vedea în formele pielii și în ochi rece-otrăviți, toate în blugi comuni ce etalau niște funduri pătrățoase, sau diforme în alte feluri și adânc-dizgrațioase, bălăngănindu-se greoi înspre locurile de la birouri, unde aveau să-și împlinească și să-și înnoreze și mai mult schimonoseala robustă și cumplit de fioroasă.

Grasa mâncată de Protan nu doar că supraviețuise mașinii dar și fuzionă cu aceasta, iar acum ea era în chiar matricea corporației – această nouă mașinărie mult mai puternică și mai complexă – unde își prolifera si își multiplica codul genetic într-o puzderie de copii și copiluțe umane de tot felul și de toate vârstele, pe care le vedeai peste tot pe la birouri și pe holuri. Dar Grasa nu controla singură uterul corporației.

Deși ar fi preferat să facă orice altceva, Căpitanul se încordă și rememoră discuția avută cu Grasa în vedenie și reuși să-și dea seama ca fața ei avea totuși niște forme bucălate oarecum altfel decât și le aducea el aminte, cumva prea împlinite, prea zdravăn integrate într-o rotunjeală vânjoasă foarte apropiată, din toate punctele de vedere, ei înseși ca atare, inconfundabil de bine adaptată la ceea ce știa mai sigur ca orice altceva că este. Era de fapt Porcul cu fața Grasei, Porcul în sfârșit cu o față umană. Forma și spiritul combinat al celor doi a fost minunea făcută posibilă doar de malaxorul Protanului – care numai el le putea combina trăsăturile, oasele, ADN-urile și poftele pline de ură plăcută și nemilos recunoscătoare…într-o nouă alcătuire, de data aceasta invincibilă. Corporația, o nouă forță innvincibilă care combina mașinăria Protanului, cu destinul devastator al Grasei și cu sfidatea împlinicioasă și ”nesimțit”-auto-și-atot-suficientă a Porcului și care le și reproducea și prolifera în formele și în spiritele angajatelor, după chipul și asemănarea lor și cu ajutorul marilor lanțuri de magazine alimentare din Cluj, unde angajații se duceau repede după program și în weekenduri să “rupă rafturile” și să profite cât mai mult de toate discounturile și de toate “ofertele speciale”.  

  Cutremurat și tremurând aproape de îngrijorare plină de vină că de vânătăi, Căpitanul se duse foarte abătut la Dej, pe locul fostului Protan, mânat de un presentiment rău atât de puternic încât nu mai avea cum să fie premergător unei simplă realități, ci de-a dreptul concluzia unei fatalități totale și definitiv plecate în noul ei destin înfiorător, total-contraindicat umanului.

Ajuns la fața locului văzu pe pământ, în locul fostei mari gropi lăsate în urmă de eruperea mașinăriei din subteran, un fel rană ca o gură cicatrizată, în care pământul s-a cusut singuir înapoi și s-a reașezat cum a putut mai bine și mai comod în relief, sub forma unor copârșaie medii. Se simțea un aer ceva mai curat de câmp destul de depărtat de arterele principale de circulație, iar puțin după fosta poartă impunătoare de fier, era o terasă sătească slinos-ponosită, cu două mese de plastic roșu și alb, “apărate” de o umbrelă mare, roșie și albă și ea, de Coca-Cola, înclinată într-o parte – de părea că vrea să se sprijine și să se odihnească puțin de umerii celor trei bețivani șomeri ce se pierdeau pe ei înșiși la mese. Nu se mai spălaseră pe dinți de un an și jumătate și îi zâmbiră cu foarte-foarte puțină curiozitate, neputincioși și anesteziați-resemnați, cu puținele și spartele în toate formele, gâlcevele și ghicelile urâtului cioate maro pe care le mai aveau în guri.  

În rest, Dejul era acum un oraș părăsit aproape complet de toți tinerii și de toti intre-vârstnicii, duși la Cluj să lucreze la corporație. Singurii care mai încercau să-l re-populeze, în mod post-socialist, erau corporatiștii care-și căutau chirii mai ieftine în Dej, încercând astfel să facă oarecare economii cu prețul navetei – majoritatea dintre ei team-leaderi, coordonatori, eternii “simpli”  aspiranți sau, de ce nu chiar manageri. Aproape toți cu mașini de firmă și benzină decontată, oameni care preferau să se chinuie așa pentru mici economi care, sperau ei să se mai adune. Dar absolut toți simțeau încă de pe acum că sunt “săracii de mâine” și trăgeau inconștient înapoi în puțina provincie dezafectată din geografiile limitrofe ale județului Cluj, un județ împărțit între marele oraș numit și “Silicon Valley”-ul României și plin Ev Mediu, repezit, răstit și aspru-feroce – peste tot în rest. Păreau că vor să se re-împrietenească iar, într-un fel timid, nepriceput și nici măcar în ruptul capului recunoscut, cu un pământ acum sterp, mărăcinos și cimentos-prăfuit. Își testau acolo practic primele dintre viitoarele lor ultime resorturi, în zona unor beneficii oblice, sub-mandatate. Ei – depozitarii prizelor mărunte de pe mânerele genților, ale sacoșelor și ale rucsacurilor în care-și țineau laptopurile de firmă, fardurile, rujurile, cremele și cumpărăturile mărunte “agățate” incidental pe traseu, în drum spre casă de la lucru. Amenințați constant de profeții, ei alegeau să-și trăiască acolo, în mod plictisitor-respingător, deplasările de accent și non-dispunerea mereu amânată sau pur și simplu negată (numită mereu altfel decât ceea ce este).  

Ieșea fum stins din culorile căite ale dealurilor searbede, șterse, ofilite, sub cupola ecoului taciturn, mutălău. Cadavrele de vaci, de oi, de capre, de câini, de pisici, de șobolani și ciori zăceau împrăștiate peste tot, precum sticlele aruncate pe asfalt și pe iarbă, după marile festivaluri ale Clujului. Toate parcă puțin roase și mâncate pe alocuri.  Dinții așchiați din gurile sugacilor puternic anesteziați de la terase păreau ca mai mușcă totuși din ele dind când în când, pe ici pe colo, dacă acidul de la stomac devenea insuportabil. Așa se calmau exact atât cât trebuia ca să poată continua să bea, în letargia lor aproape mistică.

O bătrânică parcă răutăcios-uscățivă, adusă de spate într-un mod ireal de caraghios, ca o hermină cocoșată, trecu pe lângă el și îi spuse scurt, înțepăcios și coroziv-arzător : “Cadavrele îmi dau de gândit. În unele este întuneric, în altele schiloada tot trage să mai dea jos de pe farfurii mațele și moacele de melci. Unde e Protanul maică?! Ce-ai făcut cu el de ne-ai lăsat așa, singuri printre cadavre ? Șomeri și bețivani. Mi-a și plecat toată familia să se angajeze la Cluj, la corporație. Sunt singură cu bătrânețile mele urâcioase și zdrențăros-sfărâmicioase și nu mai am pe nimeni lângă mine și mă scutur tot mai tare pe zice ce trece, ca o fruză fărâmicioasă la sfârșit de Noiembrie…Nu știu de ce dar parcă și Dumnezeu a plecat. Ia două nuci de aici de la baba să-ți poarte noroc!” Îi dete binețe și se duse în lumea ei gri și mâloasă. Sora ei se dusese deja cu cinci ani înainte la Sărătura, mai jos de Ghiurfalău (Gheorghieni), până la Pata, printre craniile și copacii pietrificați din deșertul Clujului, să se ususce mai bine. Îi plăcuse mult încă din copilărie să lingă și să lipăie saramura de acolo, ca să nu putrezească mai mult decât trebuie și ca să ajungă să-și simtă scofâlceala muieroasă cu ale ei perechi de pliuri cărnoase, țâmburuc și deschidere rumen—primitoare, nu ca pe o săpătură naturala de copârșaie ci ca pe o murătură zemoasă, decent-înviorătoare; și ochii ca pe două lentile de sare, perfect igienice.

Căpitanul : Doamne-Dumnezeule, ce am făcut…. !!!

Delirul pacostei într-un Noiembrie deplin, plin de venin și formol în Soarele de sticlă mată, vine din voltele jurămintelor și ale dăruirilor. Străfundul păstrează înca un caracter prealabil, iar individul e chemat / invitat simultan să-si adune toate fortele, dar și să dispară. Lucrurile par a fi elemente constitutive ale „grijii de pe urmă”, de pe urma distingerii și a conferirii.

Detașarea aici echivalează cu altceva – cu fidelitatea în fața descentrării inerente înstrăinării; în fata văilor prăpăstioase ale autoconstituirii; în fața anatemei care alungă definitiv figurațiile și figuranții.

Satan, de pe tronul său făcut din capete de lume și din surpături tămâioase cusute între ele cu dușuri reci, razante de chiciură, privea cele întâmplate în mod perspectival-interesat, savurând galeş-gânditor, Înțelept până la urmă, mustul negru al mâhnirii, însiropat cu mierea de salcâm a descurajării și cu cea artificială a demoralizării, din pocalul înfrangerilor salvatoare.

**

Săptămâna imediat următoare Căpitanul se duse el însuși în deșertul Clujului, pe urmele băbuței ceva mai tinere, sa-i spună craniile nestânjenit risipite peste tot prin sărătura și picioarele sfârtecate de capră agățate-n mărăcini, ce să facă. Era acolo o încremeneală nemaipomenită venită din intenţia cristalogenă predeterminată și predestinată a sării si păstrată cu o forță nebănuită în cleștarul aceleiași sări, remarcabil compactate peste trene de timp. Ajuns în fața lacului de sare, cu al său albastru clar, transparent și perfect drept, oglindind înseninarea, înţelegerea, împăcarea și fericirea, cedă și intră în apă, pentru prima dată după foarte multa vreme, mulţumit. Era o zi de 16 Noiembrie, neașteptat de însorită, fără nicio adiere, cu aproape 16 grade. Apa lacului avea și ea în jur de 16 grade, o temperatură chiar rezonabilă și cât se poate de primitoare pentru acea perioadă.

Traversă de câteva ori câmpul de reflexii al mirazei, doar cu nasul la suprafață, ca un hipopotam, cu o lejeritate și cu o plăcere a mișcărilor care-i situau înaintarea undeva între înot și îmbăiere. Apoi simți că trebuie să absoarbă mai mult din aceste senzații primitoare și decise să se scufunde în adâncurile lacului. Era un efort supraomenesc deoarece apa sărată îl trăgea înapoi la suprafață cu o forță pe care parcă nu o mai întâlnise până atunci în natură. Era deja cât se poate de evident că apa nu vroia efectiv să-l lase să intre în tainele ei.  Se întinse și se oțeli cât putu și reuși să mai străpungă vreo 16 metri, de-a dreptul în întunericului intim-cărnos al oglinzii. Acolo își realiză că apa e parcă deodată mult mai caldă, undeva pe la 36 de grade și că peste tot in jurul lui era foarte multă lumină, cu sclipiri de roșu, albastru, mov și galben deschis, toate foarte calde și captivant-primitoare, ca în basmele copilăriei cu Rumburak și Arabela, dar inexplicabil și fioros de reci în același timp. Începu să audă și voci, prea aproape de el, cu rezonanțe tunerale foarte pătrunzătoare, înfiripate și fortificate cumva parcă prin chiar feeria acelor culori ce scăpărau tot mai ahtiate și mai cărnos-ademenitoare peste el. Simți o putere străină covârșitoare și intimidantă cum îl înmoaie și îl captează. Se dezmetici rapid, cât încă simțea că se mai poate și se avântă înapoi la suprafață.

Afară era deja o noapte nemiloasă, abrupt și strident neagră, ca ruptura în emancipare și sticloasă ca discordia dintre figurile sinelui.

Deși el intrase în apă nu de foarte multă vreme, în încoronarea împlinitoare a unei după-amiezi fragil-îmbietoare.

Numaidecât își dădu seama că nu era deloc singur: undeva pe la capătul opus al aceluiași mal, puțin mai la dreapta, era un copil gol, cu pielea foarte albă, aproape translucidă: i se vedeau prin ea toate venele și arterele, capilariile și chiar ceea ce păreau a fi forme vagi ale organelor. Cu totul neobişnuit era faptul că în întunericul acela înrăit, vopsit parcă cu ură de un cioclu declanșator, copilul emana din corpul său o florescență luminoasă decisivă, dar extrem de rece, ca o creatură marină fosforescentă, venită de undeva din adâncimile oceanului subteran de pe Europa. Ochii-i mari și caleidoscopici, ca două globuri de sticlă de Crăciun, cu lichid sau cu ninsori încântător colorate, evocau hipnotizând cristalogeneza de supernovă a incantațiilor. Oasele picioarelor însă îi erau parcă topite unele în celelalte și unite într-un fel de formațiune ce părea a fi muscular-gelatioasă, suplu-unduitoare și sublim-ondulatorie, cu o cu totul altă funcționalitate decât cea pe care o vezi la oameni, una ce acum arăta monstruos-diformă dar care părea a se trage din logica reptilelor amfibiene.

Natura devenea deja mult prea abrazivă și deplastifiantă în acel loc, iar Căpitanul simțea clar cum acizi de purități și în concentrații naturale încă nemaiîntâlnite de el până atunci îi corodau pielea și căile respiratorii. Își dădu seama repede că nu se mai putea sta prea mult pe acolo, așa că luă copilul și plecă cu el înspre casă. Trebui sa-l care peste tot în brațe, deoarece nu putea merge. În săptămânile ce au urmat mica creatură refuză să mănânce sau să doarmă. Nu plângea niciodată, doar icnea din când în când prin niște sunete foarte stridente și reci, venind parcă dintr-un fel de gheață metalică cu un ecou abraziv-distorsionat de presiunile neștiute ale adâncimilor. Cu toate acestea exercita asupra Căpitanului o foarte mare tensiune psihică cerându-i permanent să-l lase să-și înfigă unghiile în carnea lui și sa-l pună la umbră cât mai mare și dacă se poate în ape semi-adânci. De fiecare dată, după câteva ore umbrele dispăreau, se făcea lumină în locul respectiv, iar apa în care sătea devenea mult mai clară și în mod evident cristalină. Atunci doar se calma și arăta fericit și ochii îi sticleau de mulțumire, de o iubire feroce-recunoscătoare, de o împlinire periculoasă.