În săptămâna ce a urmat Căpitanul era mereu în pragul acelei tahicardii aprige din ultima fază de intoxicație: i se făcea adesea rău de la ceva ce se strica și se bâhlea tot mai tare în el – dar nu prin căldură ci printr-un fel de fierbințeală venită din vipia înghețului; simțea mai tot timpul un nod în gât ca o maioneza tăiată cu ciunga unui mâine improbabil; și un lagăr înfierbântat în caldarâmul stomacului. Respirația scurtă și accelerată dintre aceste momente îi dovedea răspicat că poartă pe el acea „cămaşă a ciumei”, făcută de şapte femei, toate cu numele de Maria. Știa și el că în vremea furnicarului de mortăciuni femeile puneau cămaşa ciumei pe o păpuşă de paie atârnată la intrarea în orașul Sibiu și așteptau ca aceasta să dispară în mod misterios – semn că a venit Ciuma, și-a luat cămașa și a plecat, lăsându-i de acea dată pe oameni în pace. Când își revenea își dădea seama de fiecare dată că o ceva care nu e a lui și cu toate acestea era foarte a lui, îi era împuținată semnificativ: era neobișnuit și deja nesănătos de multă lumină în casa-i. El se plimba pe la acea lumină, de-a lungul pereților, căutând o dâră de umbră (pe care acum mai mult o ghicea) și parcă greutatea nu-i mai era distribuită cum trebuie și se lăsa într-o parte de la mijloc, disproporția dintre picioarele înmuiat-aerate, aproape imponderabile și bustul pătrățos și bălăbănit-greoi de deasupra făcându-l să pară că stătea să se prăvale peste străluicirea insuportabilă a camerei, direct în podul palmei Domnului care – chiar nu-și putea explica de ce –lucra acum tare puternic asupra lui.

Simțea de la copil o chemare puternică, fioroasă în afecțiunea ei, dar știa că chemarea trebuie să vină de la Dumnezeu, nu de la zgâmboi și-și apăra cu tenacitate răspunsurile. Și atunci, lăsându-și pentru câteva clipe fruntea în palma lui Dumnezeu să se aline într-o mângâiere cum nu mai simțise înainte și astfel să se limpezească, își deschise un fel de al treilea ochi în ceafă și văzu ce se întâmpla cu adevărat acolo…o prinse asupra faptului: Pocitania îi mânca umbra. Îl simțea tot timpul în cervicală, ca pe un glob de sticlă rece- învrăjbit ce-l urmărea peste tot, pentru că …era tot timpul în spatele lui ! Prinsă, Pocitura se uită la el, de jos în sus, cu rușinea și cu ura meschină a ochilor vinovați, în timp ce stătea mânjită pe la gură cu sângele mov-deschis al umbrei. Se uită încă o dată mai bine și la picioarele copilului și văzu că de fapt semănau chiar bine a coadă de pește și … își dădu atunci seama că de fapt era un copil de sirenă. Probabil s-a agățat de el când a coborât în lacul de la Pata și a venit cu el. Nu știa efectiv de ce să se teamă mai tare : de ce începuse să-i facă Pocitania sau de furia celorlalte sirene.

Își aminti că îi spusese bunicul său cum într-o seară de Noiembrie ielele au venit și i-au luat „bărbăţia” unui vecin: atacau și dădeau să te prindă întotdeauna în cete impare de trei, cinci, șapte sau nouă – cu cât ceata era mai mică (trei), cu atât ielele erau mai urâte și mai răpciugos-scelerate; cu cât numărul lor sporea (cinci, șapte, nouă) cu atât șansele să vezi printre ele iele cu vino-încoace creșteau. Cele frumoase erau tinere, zvelte și purtau în mâini și la picioare flori suav-înmiresmate. Iubite de lună şi de vânt, acestea lipăiau din roua de seară spre a prinde puterile ardorii și începeau a zbura cântând arzătoar-dezastruos peste acoperișurile caselor unde aveau a aduce o pedeapsă bine-meritată, întotdeauna puțin înainte de miezul nopţii :

“Bunicu’ povestea zbuciumat cum într-o noapte au venit, cu bucle greoaie și melcoase de Veronică în cap, străbătând nemilos orice fel de strune le ieșeau în cale și i-au luat bărbăţia vecinului de după gard. I-au luat-o și le-au dat-o celor bătrâne să i-o mănânce. Ceva mai târziu au apărut și ielele bătrâne: iarba s-a uscat în mod nestăpânit și chiar nervos peste tot prin micuța grădină de flori din fața casei, pământul s-a otrăvit, fântânile s-au spurcat.

Unii spun că din cauză că li s-a clocit apa au început să iasă pe capete din fântâni, dar bunicu’ își aducea foarte bine aminte că atunci când ilelele tinere le-au dat-o celor bătrâne s-o ronțăie, imediat în momentul acela și nu mai devreme, din fântâni au și scos capul, așa pe ascuns dar totuși în fel clar nestăpânit, sirenele, parcă vroind și ele o bucățică…Și neliniștitor e faptul că nu prea l-au lăsat în pace nici după aceea… Săracul om s-a sfătuit cum să răzbată din năpasta ce i-a căzut în brațe cu babele ce deschideau aleatoriu Biblia și vedeau acolo ceea ce lumea a încercat să le ascundă din toate cele întâmplate precum și cele ce încercau să se strecoare nevăzute înspre viitor – neratând ocazia să mai și pună blesteme din când în când; cu vrăjitoarele reci la polen și iuți la gust ca mercurul; dar și cu maicile care preferau să trăiască în continuare mai mult în nopţile lor decât în cele ale lui Hristos, fără a-l desconsidera în vreun fel pe Acesta din urmă: concluzia generală a fost că ceva acolo a vrut în mod precis să-l mulgă din condiția sa și să-l aștearnă în calea nostalgiei și apoi sub tot felul de ploi mărunte ce fac ca stârvinele și pietrele să înflorească în locul florilor de nu-mă-uita. La îndrumarea lor s-a apucat a da cu plugul în pielea goală, la miez de noapte, ca să-și ia înapoi sămânța, din forța plantelor câmpului. Și sirenele mișunau și se vânzoleau prin jurul lui în timp ce acesta ara, vrând să lingă și ele cu limba lor de pește plină de răculeți, acolo de unde, înainte, ielele tinere au tăiat și cele bătrâne au fărâmiţat morfolit.”

Căpitanului îi mai povestiseră și sătenii zbârciți la chip prin suflet din Gheorgheni, în taină spăimos-șoptită, că au văzut că au văzut chiar ei peste dealurile ce deschid înspre Aiton bărbați dezbrăcați arând alandala câmpul la ceas de seară și în plină noapte cu mici tornade roind în jurul lor de peste tot: “Erau sirene de la mlaștina și de la lacul Pata care, atunci când sunt mâniate, ori stârnite în vreun fel iremediabil, străbat și nimicesc câmpul sub formă de tornade slab percepute. Și îl momesc pe Adamul decăzut și îngropat într-ale nopții să stea pe loc și să se lase împresurat în partea centrală din vâltoarea lor, cum că ar avea puteri de vindecare. Și acesta, odată ajuns în acul intemperiei, e înfipt practic definitiv în pământ și de acolo nu mai poate ieși.” Lumea le cunostea destul de bine, știind că de câteva ori s-au făcut vinovate de distrugerea unor poduri, de otrăvirea până la înveninare a unor fântâni și de inundații ce altcumva n-aveau de ce să se întâmple. Și tot din cauza or, din când în când din pământ mai ieșeau gaze vătămătoare.

Bătrânii atenționau adesea în mod neiertător-pătrunzător să se stea departe de gura răurilor la ceas neașteptat de taină. La fel și de cascade, peșteri și grote inundate sau copaci izolați – că pot apărea oricând de acolo. Știau de asemenea, din nefericire dincolo de orice tăgadă, că mulți dintre ei, când simțeau că aveau să moară, se duceau și intrau dezbracați în astfel de lacuri și mlaștini pentru a nu mai fi văzuți înapoi niciodată. Intrau în întunericul apos ca o umoare și dezghețat de acolo pentru a deveni șerpi cu coadă, aripioare și mustați de pești și pentru a păzi și pentru a ispiti mai departe, de dincolo de cuprins și de materia sfărâmicios-legată a meleagurilor, puterea ancestrală a locului. De câteva ori sienele s-au încuibărit în mine, sau în pasaje subterane nebănuite ce leagă între ele lacuri, mlaștini și peșteri – sau erau deja în munte când minerii au ajuns la ele – și ciocnirea a fost nefastă de-a dreptul: pe unii i-au luat prizonieri începând a-i ataca cu febră neagră, cu ceva ce semăna parcă cu malaria, cu tifos, cu dizenterie și cu pneumonii asimptomatice. Atunci au fost chemați la fața locului și implorați dacă nu chiar amenințați ultimativ de către mamele, surorile și soțiile celor prinși în profunzimi că trebuie să intervină și să facă ceva sau vor fi arătați la lume pentru cine sunt sau pentru ce pot fi cu adevărat mai târziu, când vine vremea. Și au trebuit, vrând-nevrând, să intre în contact cu ceilalți bătrâni de-ai lor deja deveniți de-ai apelor – balauri de tot felul, unii cu bunătate și înțelepciune protectivă, alții îndărătnici, recalcitranți, nedeslușit-pedepsitori și puternic-respingători cu străinii – ca aceștia să negocieze mai departe cu sirenele retragerea sigură a oamenilor, ofranda neobișnuită și ezoteric-subtilă, împăcarea și eliberarea bieților baieti din mina, care altfel n-ar mai fi avut practic nicio șansă. Tot ei știau, aproape cu exactitate, de-a lungul peregrinărilor inițiatice pe care le efectuau peste dealurile, pădurile și fânațele Clujului, la diferite vârste ale sufletului și ale spiritului lor, din apa căror lacuri, mlaștini și pâraie animalele refuzau să bea – indiferent de cât le-ar fi fost de sete; peștii și racii nu puteau fi prinși – sau dacă erau totuși, nu puteau fi omorâți sau gătiți; și peste care ape nu se putea arunca o piatră sau trage o segeată – fără ca obiectul respectiv să cadă brusc drept în apă, la mijlocul traiectoriei sale. Indiferent de anotimp, se cunoaște faptul că aceste ape nu-şi măresc şi nu-şi micşorează volumul sau debitul. Cu toate acestea, adâmcimile lor devin câteodată, în nopți negre sau la ceasurile de taină ale apusului și ale răsăritului, fără fund, bolovani mari și grei cât o stâncă și camioane alunecate în ele dispărând în ele fără urmă.

Căpitanul l-a și luat pe copil în aceeași zi când și-a dat seama ce este și l-a dus în Gheorgheni, la căutat. Bătrânii când l-au văzut au refuzat să-l primească în casă sau oriunde pe pământul lor. L-au dus la rascruce de drumuri forestiere și primul lucru ce l-au făcut a fost să-l caute la dinți: au constatat cu oroare cu incisivii superiori i-au erupt înaintea incisivilor inferiori. Știau foarte bine la ce se uită deoarece unele femei din sat o pățiseră și ele cu sirenele, în sensul că acestea au venit, le-au furat copiii din leagăn și le-au plantat mișelește copiii lor în loc. Și acei copii aveau incisivii superiori erupți înaintea celor inferiori și cu fiecare dinte de lapte care le cădea, o rudă de-a familiei murea. “Norocul” era că astfel de copii trăiau destul de puțin, niciunul dintre cei adeveriți nu a trecut cu mult de cinci ani: atunci familiei nu i se permitea deloc să-l jelească în vreun fel, căci de-ar fi făcut-o, duhul astfel rechemat ar fi făcut ca și următorul lor copil să manifeste aceleași trăsături.

Au mai stat acolo o vreme nici scurtă nici lungă, ținându-se toți de mâini într-un cerc în jurul copilului și au descântat cât au putut răul în șoapte, cu voci și cu strigăte moarte, în timp ce limba curcubelui, apărută și ea acolo din senin, dădea cu cremă de târcoale peste dorurile oprite ale lui Decembrie. Frigul binevoitor, tânăr, e parfumul acestei luni miocardice, fragilă și timid-fierbinte în același timp în intimitățile ei, menite întotdeauna, inevitabil, să răscumprere anii grei și deznădăjduitori.

La final, după un ultim moment de reculegere și de cumpătare, i-au spus Căpitanului că are foarte mare noroc că se află în Decembrie, deoarece singura soluție în acest caz este să aștepte până în preajma Crăciunului, atunci când, cu 12 zile înainte de Ajun, vine și se arată Krampus, geamănul rău al lui Moș Crăciun. Acesta îi pedepsește pe copiii și pe adolescenții neascultători, indolenți sau chiar delicvenți, lovindu-i violent peste dorsal cu o cravașă despotică împrumutată de la Satana, ridicându-i apoi de un picior și răpindu-i în sacul său. Lasă o bucată mare de cărbune în urma fiecarui act de acest gen, semn că talia a fost corect măsurată. Îi duce apoi și îi bagă în niște coșuri mari de nuiele împletite, pe care le trage cu sfoară marinărească și le agață, ca pe niște globuri, în cel mai înalt copac din cel mai înalt punct al regiunii. Așteaptă până în ziua Solstițiului de Iarnă, 21 Decembrie, când e noaptea cea mai lungă și ziua cea mai scurtă și începe a-i mânca, unul câte unul. Desigur că pe copilul-sirenă nu-l va putea mânca și mai mult ca sigur, îl va duce la Satana, să vadă Acesta ce e de făcut cu el. I-au spus să fie atent, că întotdeauna la ceas de noapte Pieptul Descleiat trece ca o reptilă gârbovită pe sub geamurile de la parter ale caselor și ale blocurilor: să-l cheme, să-l primească în casă până nu se mumifică, să-l omenească, deoarece e adesea destul de zdrențăros-înfrigurat și de costeliv-sperios (miezul i se desprinde cu greu și cu necaz mare din coajă) și neapărat să-i dea schnapps. După mâncare, de la schnapps, învie cumva și începe să priceapă cele trebuincioase: să-l roage (sau să-i arate sugestiv – dacă acesta nu vorbește…căci nu l-a auzit nimeni niciodată vorbind, chiar atunci când oamenii, din milă, de teamă, din curiozitate sau pur și simplu de singurătate l-au mai primit prin casă și l-au hrănit; sau l-au lăsat să se odihnească și să-si mai revină, cand vremea afara era prea haină…) să ia copilul și să-l ducă la Satana, căci va ști Marele Stăpân ce să facă mai departe cu el și unde să-l așeze la loc potrivit și bun mai apoi de iernat. Și i-au mai spus totodată să ia aminte că hidoșenia nu a ajuns la el deloc din întâmplare, ci că i-a fost hărăzită cu înaintare, ca să-l conducă înspre Cine Trebuie. Și că o astfel de trimitere îi vine omului foarte rar, doar atunci când săvârșește un păcat năpraznic de mare împotriva firii, unul care altfel nu se poate răscumpăra:

-„Ce vreți să spuneți cu asta?” i-a intrebat Căpitanul, deși știa foarte bine, îngrozitor de bine…, ce vor să spună.

– „Vrem să spunem că în timp ce ne țineam aici de mâini în jurul arătării, ne-a apărut la toți Satana în mod deslușit în față, într-o viziune ca de pe un diapozitiv în mișcare perfect împărtășit, iluminat direct întru viață, cu căldura aceea întăritoare a degajărilor spontane ce au un potențial real de a crea familiaritate și ne-a spus doar atât: ‚Nichtigkeit’.

La noi asta cam înseamnă următorul lucru (vrem să spunem, ce am înțeles noi că ne-ar transmite dincolo de cuvântul acesta impunător și fatal-binevoitor al său): ‚Omul ăsta al vostru (adică tu) suferă din pricina relei judecăți exercitate asupra sa de propria lui conștiință – fiind în același timp atât de conștient de nevoia conștiinței sale de a fi atestare și nu acuzare. O atestare a faptului că dincolo de toate cele ce s-au întâmplat, s-ar fi putut întâmpla și se vor mai întâmpla, poți să fii totuși tu însuți, capabil în egală măsură să răspunzi chemărilor sinelui dar și avertizărilor și chiar amenințărilor neființei și ale anonimatului. Dar acum nu mai poate sub nicio formă da înapoi deoarece Existențialul însuși îl cheamă, pornind de la posibilitățile radicale ale gesturilor, în trăsăturile lor cele mai proeminente, pe care el nu le-a înțeles decât în parte. Și face aceasta ca să îl salveze, altfel va suferi o contaminare iremediabilă care va lăsa în el doar o dâră de coloratură morală. Adevarul e că posibilitatea răului la el e înrădăcinată nu tocmai oriunde, ci efectiv, vectorial de-a dreptul, în lumina cuvintelor sale. Ori cuvântul e lumină, căci așa ne învață Tatăl-Mostru, nu? Lumina adevărată care luminează pe tot omul și care se răsfrânge asupra întregului Korocium și îl cheamă la noi, atunci când ungem cu usturoi vitele, la coarne şi pe la şolduri. Vorbele sale au o strălucire întunecat-înghețată, îngăduitoare – ce-i drept, dar cu toate acestea neiertător-triumfătoare. Aici e pericolul adevărat la el, aici vor trebui epanortozate multe lucruri și obținută o altfel de strălucire, mai cumsecade.’ Dar presupunem că tu știi mult mai multe despre toate acestea și ce vor și trebuie să însemne ele, nu?” îi mai sesizară ei ironici, decorându-și vorbele cu un zâmbet puțin malefic, aflați fiind oarecum în cârdășíe cu Satana.

– – –

Pe 17 Decembrie Krampus veni și-i bătu el direct în geam, cu gheara lui uscată și încovrigată, pe la 23:35, răsărit de după un troian înalt cât conștiința și lung cât orice altă presupoziție omnivoră.

Îl primi, îl lăsă să se scuture bine de zăpada extrem de apoasă și de grea care dezmembra efectiv pinii bătrâni de afară și îl omeni cu ce avu prin casă. Privindu-l cum mănâncă, printre râcâieli și scociorâri venite de undeva dintre mistreț și varan, își dădu seama că nu știe, că nu poate dar că nici nu vrea chiar deloc să aibă de-a face cu graiul omenesc. Că se trage direct din defileul disputei dezamăgite și că e o ființă care trăiește efectiv și de-a dreptul „aruncată în lume”, arhaică, neantropizată, nealterată – decât prin ea însăși, doar vag și superficial adaptată – cât să se poată târî pe drumuri la ceas de noapte. Contactul cu ea era o ocazie unică de a simți ostilitatea recalcitrantă și olfacția tare a stării inițiale de aruncare: oricine interacționa cu această creatură era încercat simultan și în continuu atât de un sentiment de stranietate (Unheimlichkeit), cât și de unul de fascinație în fața zbaterii vâltorilor (Verfallen), conștiința în prezenta sa nemaifiind deloc o chemare silențioasă ci, dinpotrivă, o amploare vorace a Nemaifiind-ului și a memoriei voinței.

Aducea cu el o stare de jenă născută la „ciocinirea” dintre afinitatea lui pentru anacronismele varvarului și ale vîrfarului și recalcitranțele sale izbitoare în fața oricărui agent civilizator, rezervă pe care Căpitanul o resimțea și el acum, puternic, alături de mirosul incantatoriu de mosc ce emana din paltonul verde de pădurar învechit al lui Krampus. Muzica din casa Căpitanului nu reușea să înlăture această stare de jenă, deoarece ea venea din neînțelegerea dintre ferecături și fermecături, rezultatul final în această situație fiind, practic, unul mai catastrofal și mai periculos decât celălalt: ferecături fermecate sau fermecături ferecate.

Încercă să-și adune gândurile și să își facă în minte un plan de acțiune împreună cu acest moș ireal de înalt, de uscățiv, țăpos dar și hârcos nevoie mare, și constată uimit că nu putea face acest lucru, deoarece în prezența lui Krampus vorbea cu el însuși de parcă ar fi vorbit despre cineva care purta același nume ca el, nu era el și totuși îi semăna întru totul. I se părea că încercând să gândească în prezenta acestei Arătări a Korociumului, se caricaturiza de fapt pe el însuși, într-un text destul de indescifrabil.

Cind îl servi și cu schnapps ochii i se aprinseră de o sagacitate reptiliană și își arătă, pe fața-i în mod brusc și cu un scop neașteptat iluminată, dinții de jefuitor refractar al derivatelor specioase.

Își scoase victorios cravașa din haină, ca pe o baghetă de dirijor și cu un zâmbet și cu un gest înălțător ce venea direct din capacitatea infinită a oamenilor de a eșua și care-l iscodea pe Dumnezeu direct la nivelul momentelor Sale de oboseală și de neatenție, îl trase pe copil de „picioare” înspre el și începu să-l bată cu o sălbăticie metodică.

Sirenul mic urla neputincios ca din gură de viperă, dar Krampus avea acum în el forța explodată a acelei depresii mocnite care îl impiedică pe om să ajungă la înalțimea destinului ce i-a fost rezervat și care acum s-a eliberat într-un incendiu de proporții, barbar-înviorător și orgasmic-răscumpărător. Se aruca efectiv, ca un foc tânăr și entuziast, asupra „copilului” și curând zgâmboiului începură să-i curgă umbră în loc de sânge din gură, apoi din urechi și din nări, iar ochii i se umplură și ei cu firișoare și cu frisoane de lichid negru.

Îl pedepsea așa pentru că a fost rău atunci când a ieșit din lac și s-a luat după oameni să-i chinuie. După ce îl termină bine de maltratat, cu sadism de meșter neînduplecat, ca pe un fier bătut „cât e încă cald” pe nicovală și tors apoi mocnit la cuptorul cu jăratic, îl ridică de coadă și îl băgă în sac, cu gândul de a-l duce direct la Satana – să hotărască Maestrul Întunecat ce trebuie făcut cu el, deoarece pocitania aceasta drăcească era toxică și nu o putea mânca fără să se otrăvească, chiar și el. Cu sacul în spate și cu sirenul zbătându-se în el ca peștele în mincioc, îi făcu un semn scurt Căpitanului să vină dupa el, prividu-l doar sever, dar cu strictețea unei atenționări totuși binevoitoare peste umăr, din coada ochiului său ascuțit, să vadă dacă chiar îl și urmează. Căpitanul merse după el, știind fără putință de tăgadă că îl va duce direct la Satana. Pentru că asta își și dorea de o groază de vreme.

Merseră pe jos o zi și două nopți până la Sărmășag, în județul Sălaj, unde Satana, după ce se desfătă dirijând câțiva ani simfonia supralicitată și deja megaloman-bombastică a utilajelor de decopertare, închise mina și își adjudecase pentru uz și plăcere proprie un bogat zăcământ de lignit, capabil să-i ajungă încă o sută de ani pentru lucrările-i alchimice de încleiere, cu acid humic, a plămădelilor Sale monstruoase: Căpcăuni, popoarele ciudate cunoscute sub numele de Blajini, Uriași, Mume ale Pădurii și pe Murgilă – ca pe un ultim proiect al său, ceva mai special decât celelalte și dedicat în întregime zonei de Nord-Vest, cu și pentru ale cărei resurse îl modela și influența. Acoperi apoi craterul central cu un lac de acumulare, chemă romii și pe unii localnici să curețe tot fierul vechi și nou, dărăpănă fără chiar să o dărâme biserica din cimitirul de pe deal și sub promisiunea falsă a deschiderii unui nou filon de exploatare minieră, betonă drumul până pe un deal aflat între Sărmășag și Chieșd. Drumul odată turnat, introdusese și electricitatea trebuincioasă cu adevărat tot lucrărilor Lui de surescitare și chiar de înviere a mortăciunilor hleioase, mâloase și rășinoase la învârtirea cărora în forme se apucase deja de lucrat. Nu după multă vreme a fost realizată gura de acces în subteran, botezată Puțu Vaca – cu o adâncime 80 de metri, pe care Satana a mai prelucrat-o mult în anii ulteriori, raminficând-o în diverse alte extrase labirintice de captare, de aliniament, de atracție și de concretizare. Dar, când toate condițiile au fost create și minierii veniseră renăscuți sufletește la noul loc de muncă, pentru o nouă viață a unui nou entuziasm, toată lumea a fost trimisă acasă fără nicio explicație concludentă sau plauzibilă în vreun fel; ba mai mult chiar, peste gura de acces turnându-se o imensă placă de beton.

Ajunși cu cinci minute înainte de Miezul Nopții în fața bucății mari, ovale de beton, Krampus ajutat de Căpitan se apucă să o tragă și să o ridice de niște părghii numai de el știute. Ca prin minune aceasta se trase puțin, oferindu-le o deschizătură, pe care Krampus o și acționă spre închidere de îndată ce trecuseră de Cealaltă Parte. Coborâră tot mai adânc și mai adânc, la început ținându-se de niște mânere metalice fixate în pereții reveni, mustind de argilă melasată, care pe alocuri puteau funcționa nu doar pentru prindere ci și ca un fel de trepte. Trecerea razantă înspre subteran o făcură cu ajutorul unui sistem de scripeți ce-i duse într-un fel de galerie de afund: un șanț inundat de-a lungul căruia “înnotaseră” anevoios vreo 5 ore, în cleială pământoasă până mai sus de genunchi, în timp ce, din plafon li se scurgea și le șiroia pe față lignit năclăios.

La capătul acestui traseu se afla o imensă încăpere cu aspect de clopot, asemănătoare ca formă dar nici pe departe și ca dimensiuni interiorului Salinei de la Turda: mare cât toată această încăpere, Satana îngrămădea, îmbulzea și burzuluia cu ambele mâini, în mod bolovănos, burduhani de clei în alte borâturi de clei pântecoase și ele cât casa, făurindu-și grozăviile patroane ale locului.

La început sătea numai cu spatele la ei – deși nimeni nu a putut spune vreodată ce e Spate și ce e Față la El: întotdeauna un Spate imens și paralizant ce îți privește în suflet prin ochi și îți blochează căile și hotărârile lor și o Față ce te interpelează numai imposibil-întoarsă, numai cu ochii închiși și cu nările ridicate primejdios – numai în timp ce pleacă, tragând din tine după ea, ca pe niște bunătăți alese, renunțările, indiferența, răceala de fier ce nu iartă, și tot ceea ce a fost compromis iremediabil în “însemnătatea” depărtărilor.

Satana își ridică pe post de “bună-întâmpinare” mâna stângă în sus și își strânse degetele cu ghiare înspre cei doi, cu o mișcare de strigiformă ce tocmai și-a prins prada – gest cu care îi dădu Căpitanului, generos, toata umbra înapoi și încă o cantitate și mai mare de întunecime în plus.

Căpitanul: “Cine ești cu adevărat ?”

 – “Tu ești omul judecător al omului va să zică… Numele meu adevărat nu-l poți rosti cu adevărat, pentru că nu-l poți ține sub controlul limbajului. ‘Eu sunt cel ce nu sunt’. Eu autorizez ontologiile negative și antitipurile, neplauzibilul, ne-aplaudabilul și aparent inofensivul insolit – cel care știe prea bine, dar întotdeauna inefabil de discret, cum să străpungă și să țintească mult mai departe de ceea ce se povestește; cum să înlesnească transgresiunea de sens și cum să provoace răsturnările de calcul. ‘Împărăția mea nu este, într-adevăr, înăuntrul vostru, ci în expresiile voastre limită, dar sunt totuși de acord că cine va căuta să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine îl va pierde, îl va dobândi’.”

(va urma…)