Nici o trezire nu e ultima.

7 Decembrie

…pentru că toţi ştim că repetiţia înseamnă în aceeaşi măsură viaţă şi moarte. Singura diferenţă e o nouă posibilitate. Mă aştepţi să ies, seară de seară, din casă. Şi îmi gândeşti ieşirea. Fiercare pas, lumina se stinge în camera din spate, se aprinde pe coridor, se stinge, se stinge în bucătărie, încă doi paşi, lumina la baie, uşa, fiecare pas se stinge, ies. Altă posibilitate? Asta, ar trebui să ştim amândoi, e diferenţa.

Casa?  O bucată de caşcaval nu mai mare decât un deget amputat se preface noaptea într-un iepure de câmp, o roşie luată din trecutul verii într-un ghem de-o mai nouă clorofilă. Şi tot atâtea oferte. Răul pur al firului de iarbă versus cruzimea cu care viaţa se ascunde în sânul zbârcit al desompunerii. Aş vrea să rămân în  casa asta peste noapte. Nu cred în aşa ceva. Pare a fi o casă bântuită. Asta însă e o altă idee, poate mă transformă într-un tot, într-un nou, întru-un gând predestinat să se apropie fără nici o izbândă de mirosul apos al cărnii, de gustul ruginit al lanţului vieţii. Dar asta e o altă idee. Casa e ideea mea. În mintea lui plutesc, pas cu pas, prin repetiţia zilei, a trecerii, prin lumina pustie a felinarului fără soţ. Cât de bine ştim cu toţii că ciclurile aduc moartea. Da, bineînţeles că da, mâncarea se strică şi viaţa se moare, doar că în casa asta se repetă altfel. Pas cu pas prin molusca siderală, ideea ta. Repetiţia. La subsol e un studio. Mă înfioară ca o fantomă gândul că mă vezi altfel decât sunt. Pas cu pas, aceeaşi, zi de zi, viaţă de viaţă. Casa asta e avatarul tău? Dintr-o roşie uitată de-o vară nu iese nimic. Tăiată în jumătate, în ea, aşa cum moartea se ascunde-n viaţă, se ascunde şi răsadul, de un rău mai nou, de un rău mai proaspăt, de un rău mai pur. Mă-îmbrac frumos ca pentru bal, muzica e tăcută pe-aici, voalul e înăbuşitor şi rece ca un nor de praf, bijureriile nu strălucesc, flori sunt, dar din acril. În ce pământ ruginit aţi înfipt oasele mele? În ce carne stricată aţi aruncat stricăciunea cărnii mele? Ce pofte. Un ţigan pitic bate cu pumnul în poartă. Plouă. De parcă cineva ar plânge. E fum. E trist, te urmăresc din fereastră cum stai în gândul tău fără soţ lângă un felinar ce pâlpâie pustiu. Ploile cad în grădină. Te văd prin geam şi parcă nu eşti tu aşa cum parcă eu nu-s eu, doar suntem umbre frânte. Uşa e închisă, vizorul e orb. Deschid. E vidul care bate cu pumnii-n ploaie. Strop cu strop. Noiembrie e mai lung decât viaţa. Am rămas de multe ori numai noi două, seara, în ploaie. Tu si cu cine? Să nu te-ntrebi tocmai acum cine pe cine bântuie!?! Eu şi cu casa.

Casa şi cu mine. Cine bântuie nu ştie. Nu se întreabă. În ploaie, seara, am rămas numai noi două. Viaţa e tomantic de lungă. Strop cu strop. E ploaia care-si frange pumnii-n vid. Deschid. Vizorul e orb, uşa e închisă. Ploaia loveste ca pumnul în poartă. Umbre de o neasemuită asemănare se caută prin geamul spart al ferestrei. Plouă în lume pustiu de ape, cât un bocet în grădină, lumini intermitente împart singurătatea felinarului în două. Un ţigan pitic fumează. Poftele. Carnea cărnii mele înapoi înspre carne se avântă. Oasele mele ruginite, înapoi din pământ. Florile sunt din acril, bijuteriile şi-au avut strălucirea, e sufocant voalul tot aşa cum şi muzica e tăcută pe-aici, mă îmbrac frumos ca pentru bal. Răul se ascunde, mai pur, mai proasăpt, mai nou în răsad, moartea ascunde viaţa într-o roşie tăiată din vară. Nimicul iese de acolo. Avatarul meu e casa asta. Viaţă cu viaţă, zi cu zi, pas cu pas. Sunt altfel decât mă văd. Se înfioară. Studioul e într-un subsol. Repetiţie. Ideile se mişcă pas cu pas prin molusca siderală. Altfel spus, în casa asta moartea şi viaţa, mâncarea şi smintelile se repetă. Bineînţeles că da. Pentru cei care ştiu, moartea e ciclică. Plutesc. În gândul meu, ideea mea, o casă.

Plutesc damnaţi de neapropiere. O casă care bântuie transformă. Nu prea e nimic de crezut. Rămân în noaptea asta acasă. Decompunerea e crudă cum e şi carnea perete pe oase, cum sunt şi oasele ogivă pe suflet. Totul dintr-o dată, mâncarea prinde viaţă, iepurii de câmp se ascund în caserole, mucegaiul şi răsadul ies acum din aceeaşi roşie. Un deget putred cade pe podea. Eu mă gândesc la acasă. Aici e diferenţa. Nimic nu mă aşteaptă, nu ies nici o dată. Plutesc, uşa la baie se închide, lumina se stinge, pe culoar, în bucătărie, pas cu pas, în camera din spate lumina se stinge, tăcerea se aprinde, pluteşte, lumina şi întunericul plutesc, nu ies. Posibilitatea asta nu există. Viaţa şi moartea măsoară aceeaşi neînsemnată repetiţie.