Grăsimea

Grăsimea vine peste tine de dinapoia deformărilor, a dezaxărilor și a marilor ilegalități ale revărsării, ale nesăbuinței, ale dospirii, ale putorii și ale lentorii întru lehamite râncedă. Peste tine, de-a dreptul, fără maniere și fără a se scuza în vreun fel pentru că există, revendicându-și un spatiu ce aparține universal eclipselor și social mahalalelor și altor subterfugii ale oploșelii. Nu știe niciodată exact ce vrea, știe doar că vrea… direct din greul absurd, indezirabil și indescifrabilal al stomacului. Ea exprimă înainte de toate lehamitea zămislirilor. La nivelul pielii este anunțată încă din fragedă pruncie de umflături vădit nelalocul lor, de beșici, pustule, smârcuri, negi, blânde și de alte cianuri ale pielii.  Atacă cel mai repede femeile, cu mult-mult păr în jurul buricului, cu mustață și semi-favoriți, dar mai ales cu un decor pilos rarefiat în jurul sfârcurilor. În tinerețe, la știuleie și la puful proaspăt mijit, în mod bizar de tot, atât buricul cât și sfârcurile ajung să le semene cu o clasică chelie masculină cu firava ei bordură de resturi sporadice de păr, ca o fostă “blană” de porc pârlită de arșiță și de timp. Însă pe măsură ce se înaintează vânjos în vârstă, părul înierbează tot mai strașnic, până ce devine spânz. Firele lungi, groase și negre acum reneagă arogant și sfidător orice marjă de eroare.În timp ce pielea ponosește și se zbârcește umectând greu și lânced mâlos între ele și grăsime, firele de păr negre devin buruieni haine și puternice, vorace și întunecat-sălbatice ca și subcutanatul vâscos care le hrănește atât de mănos.

Captain Romania știa deja foarte bine aceste lucruri dar îl încerca întotdeauna o groază inexplicabilă când își realiza, într-o groaznică lumină orbitoare și abruptă, că părțile rușinoase ale naturii nu sunt un mit: ele există cu adevarăt și vin din mărturii incriminatorii, din condamnări și răceli mucede, din descalificări, din dezoxigenări. De aceea gurile de canalizare vomită înapoi pe stradă despărțirile din care au mâncat ieri și de aceea în abominația locuințelor, balconul și holul vor să fie și ele camere în tot dreptul de cetate al apartamentului: materia abuzivă și anormală a spațiului casnic, infuzată de sedentarismul burghez-decadent se făloșește în mod impostor și se depărtează cu oroare de materia sălbatică a canalizării. Captain Romania i-a privit deopotrivă pe cei ce fug îngroziții de scârnăvia bestială a canalizării, pe cei ce au devenit una cu canalizarea dar mai ales pe cei cei cărora au vrut să dea, în spațiul apartamentului, o șansă pentru tolănit și balconului și holului: aici o prispă, aici o balustradă închisă cu grijă cu termopan, aici o canapeluță sau măcar o prispă mică. Și s-au îngrășat și mai tare…

Pe măsură ce holul și balconul se transformau în camere – un ghiveci de flori, un raft de cărți sau de scule, un dulăpior de haine…poate chiar o comodă! – acest rest de colon de gând artitectural dezafectat, acest apendic de idee extirpat devenea încet stăpânul casei și transforma organele (dar mai ales sentimentele și intuițiile) locuitorului în grăsime: în resturi de colon dezafectate, în apendice extirpate ce căpătă pe neașteptate o viață înfiorătoare de rășină lacomă, îndârjită, amenințătoare și vorace cleioasă – o fatidică pată interminabilă de ulei ce nu se mai duce cu nimic de pe nimeni și care, încetul și implacabil, se transformă într-o pată de bătrânețe de pe pielea feței…o pată care se tot extinde.

Tocmai terminase de citit articolul Mihaelei Bilic despre viața monstruoasă de tip Alien a celulei adipoase: “celula grasă secretă hormoni, estrogen, un hormon sexual feminin care stimuleaza îngrășarea, scăzând arderile metabolice și activitatea tiroidei. (…) Grăsimea este rezistentă la acțiunea insulinei, hormonul responsabil de menținerea glicemiei. Când există grăsime pe abdomen insulina devine ineficientă, pancreasul are impresia că e nevoie de mai multă insulină în sânge și secretă suplimentar. Se ajunge astfel la hiperinsulinism, adică un exces de insulină în sânge care nu face altceva decât sa favorizeze și mai tare transformarea caloriilor în grasime de depozit.” Se bulversă, ameți și scăpă ziarul din mână…nu știa dacă să îl mai ridice vreodată sau dacă să apuce ceva, o toartă de ceașcă-orice, din cameră ca să-și revină.

*

Captain Romania – un nume care nu spune nimic nimănui și nici nu trebuie. Și asta nu numai pentru că nimeni nu știe cine e, ci pentru că e aproape imposibil de aflat. Nici el nu are habar cine ar putea fi și dacă există cu adevărat în această ipostază. În ceea ce privește faptele propriu-zise Captain Romania e unul dintre eroii necunoscuți ai țării: un justițiar social foarte special ale cărui fapte nu sunt recunoscute niciodată ca atare, pentru că au un ciclu extrem de atipic și greu de ghicit sau intuit că măcar există. Acționează doar în timpul meciurilor de fotbal ale Naționalei României și la alte meciuri de fotbal cu tentă vădit naționalistă (acesta e elementul-cheie) pe care opinia publică le consideră capitale sau de o amploare covârșitoare. Atunci și doar atunci își vopsește gros tricolorul pe față, gâtul și le ascunde sub cagulă, se infiltrează printre bandele de huligani și atacă elementele sociale pe care le vrea dispărute. Poliția pune întotdeauna bătăile și vandalismul pe seama unor agresiuni colective între grupări și galerii rivale,dar măcelul adevărat vine întotdeauna de la unul și același om. Ajunge doar ca aglomerația de fani să treacă prin locul sau pe lângă persoanele care îl interesează ca să profite de ocazie și să își facă treaba.În timp ce huliganii normali se scuipă, se îmbrâncesc și se zgârie, el, pretinzând că e unul dintre ei, e de obicei cel care instigă, provoacă adevărata violență în punctul cheie, o antrenează, o regizează, o administrează și o duce la bun sfârșit. Apoi dispare încet și perfect natural, vine și se retrage ca o maree înapoi în anonimat. A doua zi aproape că se dedublează înapoi în omul normal, banal, neinteresant și șters. Nimeni nu știe că a fost acolo,apare printre fani ca o explozie satanică a alegoriei lor, ca o viforniță triumfală născută din însuși măreția înfiorătoare a steagului, și dispare printre ei, ca un nisip ce se spulberă fin și se retrage o dată cu vântul de seară. Vânează nu colectiv ci din și prin colectivitate. Colectivitatea ascunde acest monstru necesar și bine-venit, pe care îl protejează perfect și îi împrumută non-stop și necondiționat numele ei etern.

Camerele de filmat care au încercat să-l surprindă s-au comportat ca niște camere de roată de bicicletă despicat-expandate în explozie, jerpelite de-a lungul jantei. 

Molii de tip fermoar-meschin-și-sfidător și sfori surde erau notele informative despre el; babele speriate și superstițioase având tot timpul impresia că au văzut de fapt pripoane de întins rufe, pline de bulendre și de alte gioarse, trase în viteză, de-a lungul străzii, de cineva care alerga spre păpușile care au îmbătrânit și s-au umplut de praf cleios în cerdacele, în iatacurile și în budoarele ponosite și îmbâcsite din curtile interioare ale tărâţatelor case pline de mătreață cimentoasă, de zgură câinoasă și de alte descuamări – pâclos praf de oglindă (pulvis specularis) ce levita, fără direcție și fără o ponderabilitate clar însușită, pe vechea strada ramolită și răpciugoasă, ca o răsuflare prelungă, scăpată apoi pe jos în căscat sub-provincial și în ohtat poeticesc clămpănit în atâtea și atâtea bătrâneți boțite.

„Nu putem…spune acuma precis ce s-a întâmplat atunci aici…tineretul ăsta nebun, cine îi mai știe pe ăștia ce fac” – era răspunsul dat organelor de constatare și de consternare, care ridicau înțelegător din sprâncene și dădeau emfatic din capul lor retoric plin de caschetă, în timp ce se gândeau deja sârguincioși pe unde (prin ce sertar, prin ce dosar perimat) să mai facă pierdute declarațiile acestea (sau ce-or fi fiind ele…) și așa rare, confuze și ambigue. Oricum, de la o vreme s-au obișnuit întrucâtva cu ele și le priveau cu neplăcere și cu o precauție ce aducea deja bine a început de dușmănie – ca pe niște integrame și rebusuri optzeciste, ridicol de complicate, în mod decisiv obositoare și, evident, chiar-chiar deranjante… Însemnări semi-copulative, vag afirmative, de care nimeni nu avea cu adevărat chef să se mai ocupe și pe care toată lumea le clasa cu precauție, de frică să nu mai apară iar Doamne-ferește! de undeva, cumva, și să mai dea cine-mai-știe-cui noi dureri de cap, ori să complice rapoartele și să strice statisticile. Cu toții conveniseră tacit, dar totuși cu o gravitate aproape liturgică în încruntăturile profesionale ce le adumbreau fața ori de câte ori venea vorba, că hârtia prea des folosită decuamează pielea, unghiile și buzele și mai și atacă cu praful și gălbejeala ei ochii și nasul – care nu trebuie niciodată băgat prea adânc în acte, în sertare sau, și mai rau, în poșete sau în șosete. Captain Romania era o șosetă venită din îndrăzneala greu de dovedit¹ și încuibărită în avântări și în ațâțări pe care Poliția Română nu știa de unde să le apuce ca s-o spele și s-o pună la uscat; o șosetă pe care Poliția Română nu dorea să o miroasă, nici să recunoască că există pe undeva…că e mai bine așa.

**

Captain Romania ajunsese în siajul nefericit și total de nedorit al acestor meditații epuizante și toxice despre grăsimi și despre alte familii și încrengături de urdori otrăvicioase, după un incident cu totul neașteptat petrecut în blocul unde locuia.

Cum stătea foarte puțin spre deloc pe acasă, fiind mereu plecat pe undeva la vânătoare, trăise ani de zile cu impresia că deasupra lui locuiește un cizmar sau un tâmplar.

Lovituri sistematice de ceea ce părea ai fi un ciocan îi cadențau nu de puține ori somnul rar dintre șarjele nocturne, în timpul cărora fie vânătorea, veghea și monitoriza ca un sociolog post-salvator al vechilor cronicari fără dovezi, fie ataca din plin. Apoi îi perforau odihna și recuperarea de orice fel bubuituri ca niște descărcări de forță ce aveau ceva nenatural în ele…ceva ce prolifera prin ciudate pulsații forțate și dezagreabil-sexuale, ca niște epidurale freudiene punitive.

Când își dădu seama că de fapt lucrul acesta îl deranjează cu adevărat și îl face să fie și mai nervos decât e de obicei, se hotărî în plină trezvie să se ducă să vadă ce se întâmplă. Primul instinct fu să bată violent la ușă și să pornească un scurt și neînsemnat scandal mini-patalogic între vecini. În ultima clipă își dădu totuși seama, cu partea insecticidă a gândirii, că situația s-ar putea să fie totuși mai gravă decât preconiza inițial și că s-ar putea să fie acolo ceva ce avea nevoie de metodele lui profi și neoficiale de intervenție.

Așa că deschise ușa apartamentului de sus cu un șperaclu modificat, special pentru a fi aproape pefect silențios. Intră pășind apăsând cu grijă maximă pe tăcere în casa straină și înlemni…

Năucit fiind de groază, aproape că scăpă ce avea în mâna pe jos: de fapt era o grasă care se plimba prin casă pe tocuri extrem de înalte și de puternice, orgolii neiertătoare de pluguri ce tăiau mult și cu un spor înverșunat în astâmpărul orișicui, în timp ce îi traduceau și îi amplificau femeii greutatea în kilonewtoni ce-l strângeau pe el de tâmple, în cercuri încrâncenate de lacrimi de fier rămase neplânse, de unde tot parcă râmau mai departe nisipul somnului abia risipit.

După multă vreme când el fusese leul ce nu s-a temut de niciun șacal, ceva parcă îl încolți aici, și-și băgă ghearele de-a dreptul în spiritul lui.

Își dădu seama ce bine făcu că nu batuse la ușă deoarce văzuse acolo, Intransmisibilul, Nemodelabilul, Nenegociabilul și Moartea inexprimabilă și complet ireparabilă a lui Pygmalion: văzu o esență imposibilă (dacă esență era…) pe care nu o mai contactează și nu o mai recunoaște nici o formă; la ușa căreia nu mai bate niciun viu grai și nicio sensibilitate de orice fel sau de prin orice rătăcire.

Făcu greșeala să rămână mai mult decât trebuia în locul cu atâta spurcăciune și să privească în continuare în abisul ororii…

Mlaștina umană nici măcar nu începuse a se corupe, a se destrăbăla și a se îmbăla: Hoarca nu-l observă și se duse la baie, se dezbrăcă și intră sub duș – cu ușile și oglinzile larg deschise, crezându-se singură. Își ridică pentru a-și săpuni pe dedesubt un sân imens cât un spate de porc, sub care fiebea și mustea în puroi tânăr o colonie de coșuri, în cordon linear și extrem de iritat, ce-i desena contorul bombat al mamelelor, altfel ușor confundabile cu alte părți ale corpului dihăniilor mătăhăloase. Piele pe piele transpirată și adânc asudată hormonal râncezea în osânză și se cocea aprins în opăreala…în cocleala congestionată.

Captain Romania vedea zguduit și în pragul de-a dreptul extraordinar al desființării personale un autism al peretilor grași ai celulelor (foste epicarpe selective) ce lăsa în urmă percepții diminuate. O pletoră făcută din poticnelile și din icnelile organelor și din săpun acum urât mirositor. Brusc i se înfundaseră urechile ca de la altitudine și trebui să înghită în sec ca să-și regleze auzul.

Un autism al sufocării și al înecării fără de împăcare și fără proporții în lehamitea inhalărilor dureroase de uger; al rostogolirii și înfundării în apăsările în și de sine: o umflatură ca a portocală pe ceafa de scroafă, ciorchini de struguri pe gâtul lăsat de curcaniță, plătici erupte din crapi în partea de sus a spatelui, vinete și ferigi calde pe umeri și dovlecei pe fața internă a brațelor, pe fese și la rădăcina pulpelor – toate sub piele, toate anunțate și protuberate inițial puternic de foste lipoame ce au fost acum îngurgitate de noile gâlci și de noile tumefacții de grăsime atotputernică, venită din densitatea și din presiunea adăstător-acaparatoare a marilor placente.

—

Îi venea acolo pe loc să facă ce practic nu a mai făcut înainte – să-și arunce sufletul la gunoi pentru pacea păstoasă ca un început de mlaștină al fiecărui cerut de iertare.

—

Nu știa de unde-i vine totuși atâta descumpănire și de ce o privește din tocmai orbitele desfundate ale spațiilor goale din calendar, destinate altfel victimelor sigure…și o recunoscu!!! O știa insuportabil de bine. Îl distruse cu ceva ani în urmă sădind peste tot în fricoasele vipere tinere și lichelos-lingărețe dezaprobări la adresa lui, prin feroce mâgliseli materne, pentru ca apoi să împărățească neînpărtășită și nespovedită peste aerul proaspăt al curiozităților aduse și așternute de el printre spiritualitățile încă vii și doritoare ale melenilor.

Abia în anii ce au urmat contactului cu această năhoadă năpârcoasă ce nu ar trebui să existe, a reușit să se reeduce cât se mai putea și să învețe ceea ce știa foarte bine și atât de semeț și abil-triumfător în incoruptibila adolescență, și anume, că a privi o poză prin vin și prin bere, în însăși rugăciunea fiarei, e ca și cum ai privi prin arșită, la apus, în răgușeala Soarelui, și apoi țintă în negrul plantelor ce plutește împrejurul profilurilor întunecate ale pădurilor. Și abia și tocmai așa vine o clipă când cineva nu poate să fie altfel decât rău…Abia acum vedea clar de ce Pădurea s-a îndepărtat atât de mult de la el, de ce Pădurea aproape că a fugit de el și de ce majoritatea cărărilor par că vor dinadins, deși binevoitoare, să-l facă s-o mai ocolească pentru o vreme.

Acum, după rânza ei mișelească și inuman băgată pe gâtul tuturor naibelor cu ajutorul lașității și mâncărelii cărora l-a dezmoștenit de ce nu avea dreptul niciodată să-i ia, tot ce a mai rămas din el e un naturalist amânat nepermis de mult, dez-împerecheat de el însuși și de ce a trebuit să-și fie și să le fie celorlalți: o râpă vie în Ființă din care se ridică irosită și revanșardă o coadă de Steag ce vrea să bată cu cruzime ființările știrb-neobrăzate și totodată ora fatală în fericire. Nescornitul și neschimonosibilul Steag al României calde (și nu doar încălzite).

Fericirea e obeză și dezgustătoare, nu are nimic din strălucirea suplă a Satisfacției. Stea tânără și răscumpărător incisivă pe care nimic nu o poate concura sau intimida. Care nu poate fi decât lăsată să strălucească în sălbăticia ei fortifiantă, întotdeauna și în orice condiții bine-venită.

„Tot Răul în România vine de la grăsime” își spuse el aproape descumpănit, un pic mai înțelept și suficientizat de consistența incontestabilă a acestei prime realizări monolitice din viața lui, una care îl făcea să își privească aproape toate vechile acțuni “morbide” ca pe niște trucuri simpatice dar totuși meschine și nereprezentative, acum auto-dejucate – atunci când se cer raportate la problema reală.”Trebuie să încerc măcar să salvez Frumesețea, singura limbă care atinge la Rădăcina Ființei. Cine controlează Grăsimea, controlează Univesul”

Nu-și mai dorea decât satisfacția – iar aceasta e kavorka insinuantă a gazelelor și a antilopelor tinere, strălucirea ochilor lor de răpitoare blânde, pe care o vânează însă practic necontenit, de unde te aștepți mai puțin, năclăită în hidos, flămânzeala crăpător-invidioasă și burzuluită a burduhăciunii răscolite în răutate și în îmbufnare grohotos-împroșcătoare. Grasa e tot timpul acolo și știe că mai devreme sau mai târziu tot va putea sări să se înfrupte… Grasa nu se lasă… Grasa nu se poate lăsa.

Captain Romania își mai dădu seama că până și la delicatesele tinere, agere și abile, cinstit-ambițioase, Grăsimea vine “hoțește”, pitiș, printr-o toropeală tacită, înșelător calmantă și periculos-plăcută a respirației unei femei adormite a cărei față, își pierde în timpul somnului suplețea de felină grațios-neiertătoare și alertă la cele mai mici unghiuri ale frumuseții ei, și se buhăiește puțin, insesizabil, într-un “aproape natural”. Aici se naște practic celălalt sine al creierului, sora lui morbidă și rușinoasă, pe care fascinanta piele încearcă disperată să o tot acopere dar până la urmă sfârșește prin ai împrumuta urâtele antiforme și prin a-i expune neputincioasă anti-organicitatea…o soră ordinar parvenită și mai plină de greșeală râmoasă și de aluvionare gumoasă decât de moliciune electrificată.

Da…începe cu această adormire neatentă dar și cu genunchii dezgustător iritați și prea rotunzi și mari, irevocabil-casnici ai protectivității: genunchii mântuiți de vânăție și de suplețe și puși cuminți la murat – la a fi încet dezactivați și digerați de grăsimea coapselor de deasupra lor, ai fetei bunicii.

***

Și, cum nu se putea altfel, se întâplă tot acolo, în acel timp al groazei și ultima oroare: grasa se așeză pe budă și începu să cace, reavăn-bulgăros, cu o satisfacție învrăjbită și resentimentară, într-o diaree altminteri de formol, fetuși morți cu ochii semi-închiți: sufletele elevilor care i-au trecut prin mână cât a fost profesoară elementară și pe care le-a mâncat, lăsându-i sparți în îngurgitare buhăită, fără orizont și fără fior și fulger în creier, așa cum e ea și așa cum era closetul resemnat și insensibil-împăcat de sub ea. Printre ei și mâna neputincioasă a Tatălui Nostru. La ea nu mai punea nimeni de mult mâna, ci doar burta pe carte.

Se uită în ochii semi-închiși ai fetușilor și le văzu și își văzu sufletul – și unul și ceilalți nu le mai aparțineau cu adevărat, pești trădați de propriul râu, scoși afară din albie și aruncați pe nisip, pe care chiar și pământul refuza să îi primească și să îi digere din cauza formolului deja chintesențial și transcendental.

Se șterse cu harta țării până îi murdări toate câmpiile și îi spurcă toate depresiunile, se duse în bucătări și își puse niște cremvuști la fiert, direct în fierbătorul electric de ceai

Anti-organul/ contra-organul (va urma)