– O cafea vă rog.
– De care?
– Un Flat White.
– La dousutecincizeci de grame sau cinci sute?
– …
– Cel la două sute are gustul de cafea mai intens.
– Am înțeles. La două sute să fie.
Îmi iau cafeaua și mă uit la oamenii de la coadă. Da, este coadă la cafea. De ce? Pentru că și mersul la cafea dimineața funcționează ca o radieră a unui trecut care nu mai trece. Stă la fiecare colț de stradă și se uită la noi cu ochii celor lăsați în urmă. În urma promisiunilor pe care le-au făcut ei înșiși cu carnea noastră. Da, oamenii ăștia trebuie să bea cafea în cel mai emancipat mod cu putință. Să sfideze ochii babelor strigoi de la colțuruile clădirilor turn. Cu cât te întreții mai bine cu omul de la aparatul de cafea cu atât o să urle mai tare strigoii. De obicei îs câte patru pentru un singur om. Doi bunici și doi părinți. Dacă i-am simți nu doar pe ai noștrii ci pe ai tuturor poate că ne-ar copleși. Dar unde ne cheamă? Ochii lor exprimă doar reproșuri. Am trădat sensul pământului. În mațele lui ne aruncăm morții și ei ne pârăsc. Noi nu mai vrem în pământ. Vrem pe Lună, pe Marte dar nu în pământ. Și lumea poartă pe chip speranța cum strigoii poartă în ochi reproșul pământului. Se uită unii la alții dar nu în ochi, că cine știe, poate strigoii sunt mai aprope decât își permit ei să creadă. Numai eu stând zece minute am privit nasturi, tatuaje, câteva kilograme de mărul lui Adam. Pământul urlă prin gurile mâloase ale morților să ne facem copii, să îi creștem pentru el. Nu mai are ce mânca. Foamea pământului arde în ochii strigoilor. Doar stau și se uită la noi; la cămășile roz sau albastre cu burtică, la pantofii maro mult prea pantofi pentru bărbați, la sprâncenele mult prea sprâncene ale femeilor. Șimți gustul foamei pământului. Trebuie să facem ceva să plecăm cât mai repede de pe pământ. O să învățăm să plecăm. Dar cum? Citim. Soluțiile sunt dizolvate în fricile noastre și fricile noastre sunt adunate în acvariile astea supraetajate. Trebuie doar să mergem acolo ca la biserică. Să te vadă popa locului. Și sunt mulți popi. Și te popesc. Da, te popesc. Au sclipirea aceea în ochi că nu vor să promită, că vor să te audă pe tine promițând. Și promiți și în clipa următoare se aude corul de râsete al strigoilor. Au început să se urce pe sticla acvariului. Până sus de tot acvariul are lipiți de sticlă bunici și părinți. Uneori chiar frați și surori.
Am urcat cu cafeaua pe acoperiș și am primit ofertă specială să mă arunc că nimănui nu îi mai pasă de ce zice popa. Chiar și în margine de cimitir pământul o să mă accepte. Sau și mai bine, să fac unu copil, unu e suficient, să îți mai rămână chef de viață, că e scurtă. De ce? Pentru că, vrem nu vrem, suntem carne din carnea pământului în care trebuie să ne întoarcem. Nu putem pur și simplu să luăm bucăți din el și să le aruncăm în spațiu. Mai bine ne ia cu totul odată. Și asta a început să facă. Dar dacă am face copii ar ști el cum să se descurce. Să îl scuz că vine în forma asta a strigoilor. Dacă am avea copii ne-ar spune ei, pe graiul lor, să nu ne grăbim, să mai stăm cu el…
I-am întors spatele bunicii strigoi și reproșul ochilor ei mă ardea nemilos în spate. Toată dragostea purtată în timpul vieții se face ură acolo jos în cleiul pământului. Prima dată îi apasă până iese toată zeama de pe oase. Apoi le dă un clocot și soarbe grăsimea asta până oasele îngheață să nu mai doară, dacă ar durea strigoii ne-ar iubi. Carnea o lipește la loc pe oasele înghețate. O leagă bine cu rădăcini ale căror vârfuri le aprinde până mocnesc ca jarul. De aia trebuie să se întoarcă în pământ strigoii. Toată creația asta se face și se desface de la zero când jarul consumă rădăcinile și apoi se răcește.
Cobor pe scări. Evit liftul. Nu se știe niciodată. Colegii care sunt părinți îl folosesc, ei știu că nu mai au șanse să ajungă pe Lună. Aceștia joacă un joc dublu dar până la urmă sistemul îi sabotează. Așa că ajung și ei strigoi. Cred că bieții lor copii deja de la grădiniță se văd cu morții. Nu știu dacă pe ei îi pot urî ca pe noi că nici copiii nu îi iubesc cu adevărat. Doar simt că sunt în aceeași barcă aflată în derivă.
Pe palier lumea vorbește de concedii cât mai exotice cu putință. Cei mai curajoși sunt cu gândul la Lună.
– Ai văzut că se poate?! Elon Musk ăsta…
– …
– Ce? Nu ți se pare extraordinar.
– …
– Ai ceva cu noi? Tot tăcut, mai nou stai și nu zici nimic.
– Poate că îs un strigoi.
– Cu tine nu se poate vorbi.
– Știu, tocmai îmi zisei că îs tăcut.
– Să ai tu ultimul cuvânt.
Am tăcut, nu am mai avut nici un cuvânt. M-am pus la calculator. Trebuie să fie spre amiază că lumea vorbește de mâncare, de job la job și altele de felul ăsta. Doar îs atât de multe. Pe monitor îmi apar tot felul de lucruri care îmi constituie jobul. Mi-am format reflexul să pot lucra cu mintea dusă la ce mă preocupă. Și acum vocea bunicii strigoi mă preocupă. De ce vin strigoii după noi doar la muncă? Am fost noaptea după serviciu de nenumărate ori la plimbare prin pădure, pe dealuri și nu i-am întâlnit niciodată, absolut niciodată. E pauza de masă. Viitorii astronauți se ridică și purced în cârduri spre cantinele și restaurantele din jurul acvariului. Urmează a doua tură de reproșuri din partea strigoilor, de mustrări și regrete triblate cu succes. Cel mai tare se enervează dacă ai cămașă roz și ceas la încheietură. Este momentul de aroganță și ignoranță rece, calculată, a omului-viitor-astronaut. Pe ăsta nu îl mai pune nimeni la punct. Când merge la baba vie de acasă asta îi face prăjituri și are grijă de el ca de un bibelou. Tot ea pune mâna pe furcoi și se duce la vaci în grajd cât astronautul își bea cafeluța maternă. Pe ea pământul o iubește, chiar dacă îi dă cu sapa în carne, doar știe că la el se întoarce. Dar de astronaut știe că nu are parte. Cel puțin nu îi poate lua mintea cu el. Că mintea lui este în stele. A babei este una cu pământul. Apoi el își reglează ceasul și mâneca cămășii, o sărută pe frunte și o lasă cu pământul ei cu tot. Nici nu se uită în spate. Se tot duce. Și el, un strigoi al universului.
Femeile de serviciu nu o să vină cu noi în spațiu. Au comportamentul babelor de acasă. Privirea lor are un reproș incipient care aduce cu cel al strigoilor. Dar portarul va veni cu siguranță cu noi. Ne zâmbește și se lasă mâncat de gândurile noastre, de grijile noastre. Are și el calculator de unde se conectează la lumea noastră. În respect față de idealul nostru, acum și al lui, vine îmbrăcat cu costumul de mers la biserică. Acvariul, după cum aminteam adineaori, este noua biserică. Și ne rugăm fără pornunci. Aici vii de plăcere. Că plăcerea asta nu este ca aia a pământului, soră cu durerea, este plăcerea că ai scăpat și că o să scapi și mai departe de…
Cei mai bine plătiți sunt cei care se știu ruga cel mai bine, ei sunt ca plecați pe lună. Ca să dovedească această stare de lucruri, acestă semi-mântuire își folosesc banii să se ducă în locuri cât mai exotice cu putință, cât mai departe și totuși făcute pentru ei. Din acvariu în labirintul făcut cu grijă pentru turist. În calitate de turist el are voie să vadă Pământul monstruos. Doar el trebuie să știe cu cine are de a face. Căraușul speranțelor peștilor din acvariu la margine de vulcan, la margine de cascadă, lângă oameni munciți de pământ. Acasă are și o mică grădină. Trebuie să se antreneze, să lupte cu pământul. Să îi împlânte un grătar în freză și să le zică enoriașilor că totul este bine, că uite, el se joacă cu bestia. I-a turnat și gazon în cap. Și copii se joacă fericiți în mica lor grădină. Trebuie să îi obișnuim cu capsulele. Că ei o să stea în ele la început. Și o să se uite cu reproș spre Pământ pe micile geamuri. Și asta cel mai bine duminica. Că duminica prea era a pământului. Acum este a lucrului pentru marea evadare.
Restul, cei care nu se roagă în acvariu, sunt cei mai damnați. Aceștia sunt cu curul în două bărci. Acasă baba le pune furcoiul în mână. Sâmbăta și duminica se duc de voie de nevoie la nunți, botezuri și înmormântări. Lunea sunt îngroziți că au cu ei suflul oamenilor pământului. Cumva trebuie să se ascundă. Și se ascund în responsabilități inventate. Și lucrează în loc să se roage. Acvariul îi tolerează. Ei sunt zona de uzură între cele două lumi. Tot timpul cu două feluri de ochi în spinare. De strigoi și de astronaut. Ei mai au și datoria enormă de a fi oamenii obiectelor. Ca să fie tolerați trebuie să tacă la slujbele din acvariu, la discuțiile despre slujbe și univers și să își cumpere și să adune tot ce le iese în cale. Astfel demonstrează clerului de astronauți că sunt oamenii de uzură și că o lume nu a pătruns-o pe celalaltă. Cu cât depind de lucruri nici pământul nu îi vrea nici acvariul. Aceștia sunt cei mai numeroși. Au cei mai mulți copii, locuiesc în apartamente mizere, pentru ei este făcută politica și circul să aibă despre ce vorbi devreme ce nu pot discuta despre viitorul adevărat.
Când m-am întors de la masă se simțea o răceală pe palier. Toți erau lipiți de geamurile acvariului și nu scoateau un sunet. Un acvariu de vis-a-vis era pur și simplu înghițit de pământ. Apoi au urmat mai multe. O voce începu să urle în boxele folosite pentru situații de urgență.
– Vă rugăm să nu faceți nimic! Nu mai avem nicio șansă! Totul s-a sfârșit! Ne înghite pământul!
Pe geam am văzut-o pe bunica. Nu avea chip de strigoi. Era așa cum am cunoscut-o când eram mic. Și-a desfăcut aripile și a zburat în înaltul cerului.
Comenteaza