– Dacă o rană deschisă e tot ce am de vânzare, de ce vrei să cumperi de la mine? îl intrebă ea pe Captain Romania în timp ce-și depunea ruj gros pe buze, ca pateul pus cu vârf. Stătea intenționat cu spatele la el și cu fața la oglinda întâmplătoare a metalelor răsfirate pe blatul din bucătărie, arătându-i că l-a văzut demult, poate chiar din prima, fără să-și întoarcă macăr privirea spre el. Fosforul colorado-ului de buze se dizolva deja în uleiul de pe față.
– Nu te uita că nu mă dau cu ruj. Ăsta e smead pentru pești. Vreau să simt mai bine de pe buzele mele ce-i ademenește cu adevărat pe pești la pierzanie…Să gust un pic din cleveteala prăpădului lor, ha, ha !
Căpitanul își reveni oarecum din șoc și își realiză ca e îmbrăcat ca un vânzător de crime ieftine sau ca un programator de zor și de voie bună creponată prin scuturare, în stegulețele de 1 Mai de la Clujana. Costumul Naționalei României îl făcea să pară și o cabină de probă ambulantă.
Restul „rujului” de pe fața grasei nu se mai lăsa absorbit, din cauza peliculei de ulei, și protubera și se ghiftuia în excrescențe ca de pop-corn, fierbințeala hidrei făcându-l să și coacă puțin. Când se domoli și se nivelă, deveni un lut alunecos, nemărturisit, dar cu toate acestea secretat de apa ei molipsitoare, cu singuruil scop de a trage spre adâncuri.
– Rana deschisă e draguță și promite, dar pe mine nu mă prea interesează specialități și dichisuri simandicoase. Eu am venit să iau toată carnea.
– Sforar hapsân ce ești… ! Vrei să pari mare justițiar dar azi ești un simplu erou ce se lasă medaliat. Un lumânărar contrabandist.
Și nu chiar degeaba îi spunea toate aceste lucruri, deoarece Căpitanul începea să simtă pe bune cum pofta și aviditatea proteică a grasei vin în el de-a dreptul din ademenirile lepros-cărnoase ale „rujului” și îl transformă într-un scoborâtor, neam nu foarte îndepărtat al vidanjorilor, ce nu ezită, când nevoia și plăcerea ei melasată e la fel de mare cât ei, să guste atât cât trebuie din obiectul muncii lor…cu bucurie mânioasă !
– Deci vrei sufletul Porcului…, ai ? rânji ea ironic-provocator, arătându-i trei dinți cărnoși din colțul gurii, frumos rotunjiți în porțelanul lor de modă veche.
– Da…am observat și ce miros ciudat, fatal-dulceag s-a înglodat la tine în casă. Miroase mieros a coptură de moarte aici.
– Da, știu…zise ea luminată familiar și necontrolat recunoscătoare, roșind puțin de fericire. Ca la Crăciun după ce s-a tăiat Porcul megieș-bondoc de către Șarpele străjer.
– Porcul trebuie tăiat numai în curtea celui care l-a crescut. Te-ai ocupat de el așa cum se cuvenea ?
– Nu, nici vorbă (spuse ea surprinsă și contrariată de întrebare). Nu sunt o ființă spirituală. Cu Porcul nu-i voie să fii nici mamă, nici soră și Doamne-ferește! bocitoare. Porcul își trage adesea sufletul cum își suflecă bărbatul vânjos mâneca la cămașă și cum își desface femeia grasă sutienul. E bine să fie singur atunci, să-și fie lui însuși pavăză. De-l privești – îl nenorocești. Îl sabotezi de-i dai topor cu coadă scurtă. pe post de pieptene pentru iarba ce-i crește mișelește pe sub inimă, prin gușă și după urechi…și-ți descântă apoi la pieptene ca la Nefârtatul și Nepriitorul la nai.
– Da, știu că își dă duhul mult mai greu când e privit de o femeie miloasă. Cât despre un bărbat milos – aici e mult-mult mai rău: ăsta îi arată ce putea și ce i se cuvenea să fie cu adevărat : un prieten vrednic. Și astfel îi sparge soarele interior ca pe un fagure de ouă și-i varsă gălbenușurile în taina cataplasmelor după-amiezelor de duminică, pe care i le umple de carne macerată, fetidă…murată deja în moarte.
– Da, da…moartea într-o după-amiază de duminică miroase a lapte fiert, mai mult decât a fiere. Când coada de topor coboară de-și face adunare de griji înalte ca sulițele în inflorescențe, căpriorii nu mai clocesc grăsimea de pe burtă, pieptenele e de os și balerca de piatră. ..de încep sa te doară sucelile și (a)plecările din cauza de a nu mai fi încăput. Neîncăperea e cea mai grea și mai nedreaptă capcană pe ți-o lasă în față Destinul, să știi…
– Da, știu…zise Căpitanul ceva mai înțelegător cu ea. N-am zis chiar că ești tu vinovată pentru neîncaperea ta. Doar că ziceam așa…Că și pe mine mă dor păienjenii zâmbetelor și ai încurajătorilor.
– Împăienjenirile zâmbetelor și ale încurajărilor vrei cred să spui…da…știu foarte bine despre ce vorbești. Să știi că ți le pot face lună dacă vrei, ca pe mațele de porc. Știu bine a le curăța.
– Dar chiar nu mă îndoiesc…zâmbi benevolent-trist Căpitanul, dar parcă mai mult îngrijorat.
– Îți trag mai întăi într-un lighean ascunzișurile firave, trecătorile și ploaia de gloanțe pământoase din răciturile pe care porți sub piele. Apoi, fără să le înțep cu andreaua, ca să nu miroasă așa cum miroase acum în casă (zise ea și zâmbi puțin jenată, atât cât se mai poate jena o planturoasă puturoasă), voi separa osânza dintre mațele și dintre tentaculele descântecelor tale, și o voi transforma în săpun de casă, cu care am să-ți spăl toate păcatele, ca Iisus. Fără clăbuci…fără prăpăstii adânci de rouă și fără ochi ce sticlesc brumați. Cu apă clocotită și cu o pastă cinstită grijile dispar. Se fac frumos aluat de lene ce dospește cuminte la caldură, sub cârpa de bucătărie, în intuneric – dospește însăși făina nemărturisită și neagră a gândului. Dospitură cerească și fermentare demonică într-aceeași untură. Untură din lătăreți și din dolofani de porc. Săpunul de untură e patiserie pură și te face mai apetisant decât ai fost până acum. Pui de babaduc ce ești! îi spuse ea deja drăgăstoasă, făcându-i ștrengărește cu ochiul. Mânca-ți-aș șoriceii să ți-i mănânc de scumpicel.
– Trăsnetul tău odios (pe care îl simt chiar și de aici ca pe o halenă vijelioasă venită din munții interiori ai organelor tale, când în tine plouă cu bucăți de umbră) și curcubeul meu negru mi s-au încâlcit în intestine. Totul e acum năclăit și rășinos acolo. Și îmi vine înapoi ca o mâncare rea și mi se ridică și mă gâdilă în gât ca o rădăcină monstruoasă pe terminațiile căreia și-au făcut cuib aripi țepoase de păsări, fără corp și fără cap, dar pline de ace transparente de viață, tăioase ca rupturile și ireversibile ca dezbrăcarile femeilor fatale. Aș vrea să-mi storci intestinele decuprinsuri, să mi le îndrepți și să mi le clătești de mai multe ori în apă rece. Urăsc apa ta clocotită. Miroase a moarte proaspăt opărită în venele feței.
– Nu ! ridică ea vocea. Cu apă clocotită ! Și îți garantez că violetul și movul din vene rămâne așa cum ți-l ști – atunci când roșești sau te îmbujorezi. Și abia apoi ți le voi răzui în lung cu dosul lamei, pentru a curăța grăsimea și eventualele pilozități intestinale. La final îți garantez bucăți transparente de intestine. Așa de curate vor fi, ca o farfurie ștearsă perfect cu pâine…care nici nu mai trebuie spălată.
– Și ce faci cu grăsimea ?
– Ha ! bubui ea într-un râs satisfăcut. Frișcă însiropată în sânge. Dacă am răbdare. Dacă nu, o ling direct de pe lamă și apoi iau cam două lingurițe de miere ca să-mi aluece mai ușor pe gât și ca să-i simt mai bine gustul.
– Așa mațe lună îți fac măi baiatu’ că putem să ne facem apoi caltaboș în ele…
– Alte mațe gata curățate n-ai ? Să facem acum un caltaboș.
– Am în congelator.
*
Și zicând asta scoase din compartimentul superior al frigiderului o pungă de hârtie cu mațe impecabil curățate și frecate conștiincios cu sare neiodată. Puse apoi într-o oală la fiert ficat, rinichi, splină și inimă de Porc, carne grasă de Porc, ceapă, orez, untură de Porc și alte condimente. Măruntaiele începeau să se pătrundă bine. Orezul devenea sticlos. Zeama în care fierbea carnea era nemaipomenită: lichid amniotic proaspăt secretat de uterul monstruos aflat simultan la ovulație – suculent, nutritiv și încălzit la radiația demonică a nucleelor interioare ale organelor, cu ale lor străluminări coclite de uragane in nuce, lipicios-amenințătoare în chihlimbarul lor greu-translucid.
Fiertura lăsă un strat generos de grăsime pe marginea oalei. Grasa îl adună circular cu degetul arătător și apoi și-l linse cât putu de adânc. Mai departe nu se putu stăpâni și începu chiar să și-l și sugă, astfel încât să nu piardă nicio undă…nici o aversă din deliciu sfârtecaturilor fierte întru spuză.
**
O lăsă să se termine, o rugă să se îndepărteze de chiuveta unde lăsase încă de dimineață un pește semi-curățat și aproape complet dez-măţărit, și o întrebă ce-l interesa de fapt în tot acest timp:
– Știi că ai avut odată o studentă de-o mândrețe capabilă sa-i dea șah-mat lui Dumnezeu. O fată care re-înțelegea alfabetul prin intuițiile timidităților provocatoare și falnice din ea.
– Degeaba, degeaba ! stigă ea. Efectiv nu a înțeles că Porcul e ambițios și că ambiția Lui e destinul blocarelor aspirante. Și ea nu avea cum să fie mai mult de atât…Era de o condiție socială cinstită, modest și cu suficient gust expusă. Convingător dusă din baghetă de tatăl care a crescut-o cu o decență menită a păstra în ea aroma tinereții lui dar, cum spuneam, totuși de o condiție modestă, care o aservea mai mult sau mai puțin, de peste tot, Porcului. În cel mai bun caz… ! adăuga ea cu un realism triumfător
– Porcul se uita permanent prin retrovizoare la ea, nu ?
– Porcul meu stăpânește o întindere de 666 de fălci.
În timp ce ea declamase acest lucru firișoare și pârâiașe de sânge de pește și de Porc se strecurau încă în viață în chiuvetă, ca niște limbrici roșii speriați, ce deja începeau să creadă tot mai tare că au reușit să se salveze și să scape neboservați. O limbă plictisită de căpcăună care nu mai avea chef decât să mai lingă o ultimă dâră de dulceață, i-a și șters în secunda imediat următoare de pe fonta chiuvetei și de pe fața pământului.
– O întrebare filosofică : Fata Porcului e Fata Mamii, Fata Tatii, Fata Bunicului, Fata Bunicii, Fata Unchiului sau Fata Mătușii ?
– Fata Porcului e în esență Fata Bunicii. Poate fi și Fata Mamei, dar prin alianță preacurvită între sutiene albe, jegos pătate cu gălbenuș de transpirație și cu zahăr fleoșcăit în mleșniță și nedemn de nici un hram, oricât ar fi el de încăpător cu jigăniile cu țâțe bosumflat-păroase. Sau, mai poate fi și fata mamei, dar indirect, prin forța datinii.
(după o pauză)
– Bunica a știut ca nimeni altcineva că pentru a supraviețui trebuie să stea zi lumină la oală, la cratiță și la lighean, să taie gâturi, să rupă piele, să dezlipească carne și tendoane de pe oase și să sfârtece organe. Să le fiarbă ca pe porumb până când obține de acolo esența cărnii : o spumoasă trandafirie mai dulce ca broderia de zmeură…un fel de caimac făcut din clăbuci de oase, din broboane de sudoare, din mustață îndesită de bucătăreasă grăsună și prin venin de vierme. Tras apoi ca prin glazură, prin făină de coarne și de răbdare și cu membrane seroase, frumos pliate, în învelituri zigomatice pe plămânii pierzaniei, ai proorocirilor și ai dezamăgirilor deopotrivă.
Copiii și verminele morții, toți hrănind marea fiică a Morții, pe Bunica, în aburul profetic de la oala grandioasă de bucătărie, care nu se oprește niciodată și pentru nimic în lume. Acolo și-a format bunica caracterul și acolo Porcul s-a transfigurat în oamă, cu gheba și cocoașa ei în loc de ceafă.
Când bunica frământa la oase, se smucea ceva năpraznic în strâmtorile, în strâmtorelile și în stângăciile ei…până-i ascuțea gura și dinții de-i făcea vijelie în ochii flămânzi de reptilă; și abia atunci se zbătea și se zbicea șuvoiul digestiei în ea, ca să aibă și să sugă șuvoiul din oală. Și atunci bunica gusta din spuma de carne…din mătasea morții…Într-o atmosferă perfect curată, fără gâlme de vânt, bunica privea prin întunericul cărnii ca prin noapte, înmlădierile morții, împresurările ei, trecuturile ei, luminile ei stinse de abuzuri. Apoi recita din Eminescu : „Din noaptea veșnicei eviscerări. / În care toate se mulg, / A vieții noastre dezmembrări. / Și lame din zălug”
Și spunând asta, Păduroaia Cărpănoasă își simți gura nu atât uscată sau deshidratată cât nemânjită și nemiruită suficient cu ulei, cu nămol de cloasmă sfrijită-n scrum de cașalot și cu zeamă de lanolină, așa că își cufundă ea însăși buza în spuma de carne, precum roata căruței în noroi, până la butuc. De îndată ce limba-i hapsână se plimbă puțin stânga-dreapta și simți zoaia aceea bronșică sfârâindu-i pe papile, parcă se și electriză în toată ființa și își recăpătă vioiciunea și plăcerea de a vorbi.
– Eee…(spuse ea ușurat-recunoscătoare, de parcă tocmai s-ar fi salvat de la înec) Spumă de canal colector ce adună rămășițele moleșelilor și ale lâncezelilor trupești și sufletești în drepta lumină a ochilor flămânzi și a lamei de satâr… rămășițele luptelor de clasă și dintre clase ale generațiilor complotiste.
– (Căpitanul zâmbind amăgitor…) Lasă-mă să ghicesc: un aluat ca un oracol. În mod normal abia bănuit, dar care știe exact unde să se plaseze pe veriga lipsă dintre specii și cum să îmbrace vertebrele acesteia în carnea neîntrebuințată și închisă până atunci a ricoșeurilor existențiale, a respirațiilor întretăiate cu vomă și fiere și îndulcite mai apoi cu o grasime proaspătă, incitantă. Prin ea stă drept muntele de carne, ce se deschide la soare sau la căldură și se închide la frig și la lună. Vorbesc de exact acea grăsime suplu-acomodabilă care face carnea să stea cu persistență pericardică pe femeia tânără, când aceasta își zbate ademeneala și dă cu ea pe unde apucă, și apoi hâtru-amenințător, la bătrânețe, pe cotoroanța satanică – la bifurcarea acestei grăsimi cu fluidele lemnoase și decăzut-metalice din ea, dez-electrificate, dar totuși cu un magnestism devastator și monstruos, ale cărui mlaștini au ceva din duhneala lăzii de zestre.
– (Păduroaia Cărpănoasă, dată de-a dreptul pe spate de dimensiunile ireale ale fenomenologizării rășinii vindecătoare de scorburi neînduplecat muscularizate, angajată de către Căpitan) Băiete, băiete…deci va să zică ști cât cântărește cu adevărat zeama de momâie când se încolăcesc alene șerpii prin cele patru ace ale spovedaniei umbroase…
– Da, știu. În neiertătorul stil matematic ce și-a amintit cum se mulge drujba de lapte de înger închis în icoană și de pete de ulei ascunse în oglinzi strâmbe. Și știu că te vrei alăptată iar cu moloz pe cât de păstos, pe atât de lesne crezător, prelins prin curmături și horsturi de irişi latenti.
(după o pauză reciprocă de auto-evaluare)
– Știu, știu…frumusețea ei era mai mult un berbec de război capabil să îndrepte vertebre și să înțepenească prin afabilități fundamentale șirele spinărilor…ca prin șocuri electrice cu antibiotic volițional. O asemenea frumusețe e o icoană a rătăcirilor, o icoană grea. Am încercat să-i mai mănânc și să-i mai sug câte ceva din acea greutate. Am vrut să o fac să se rușineze de mândreţea și de farmecul ei și să ajungă să și le urască. Am umilit-o în toate modurile în care m-am priceput: o scoteam la tablă și o puneam să recite în poziție de drepți lecția, în timp ce eu mă uitam la ea într-o greață provocatoare, stând aproape într-o rână cu brațul culcat de-a lungul catedrei, sugerându-i că mă apuca somnul monstuos al rațiunii de la turuiala ei bine chibzuită și timid-îndrazneață. Îi sugeram chiar că peștele în cauză, cu moliciunea lui răpitoare, îi va dizolva până la urmă umerii, abilitatea și psihologia inversă, ca pe niște arome subterane, acestea nefiind la urma urmei decât atât: dedesubt – miasme viitoare de lătrături năpârlite în groazele năclăite ale argilei; și deasupra – coji de rodii, de portocale și de banane încolăcite pe rizomii ugerelor coapsei. I-am spus: „Tu nu vezi că sar la tine florile să te muște de acolo de jos, de vara rece ?! / Dacă nu vorbiți mai frumos cu mine… / Dacă ?! Ce dacă ?! (urlând la ea de s-o mușc de cap cu ginghiile de excavator ale strămoșului ilegitim al somnului – Mosasaurus-ul ). Cu suficient de mulți de ‘dacă’ înveți o vacă să râgâie în greacă.” Și deja i se umpleau păhărelele ochilor de shot-uri egale și copilăresc-cuminți de lacrimi. Îmi venea să i le beau, sprintenele cu erau ele acolo în ochișorii aceia ai căror vibrații blând-rotunde îmi trimiteau gândul la genuncheii ei deja un pic grăsuni-dar exact atât cât trebuie – frumos rotunjiți și apetisanți. Mătase, carne și miere rămase goale în formele lor pure – de putere neîntinată vreau să zic, dureros de adevărate, netrucate pentru nimic în lume, precum pereții abisului unde s-au născut din gheață și foc. Forme lipăite de-a lungul acelor lacrimi, ce-i puneau aripi fine de libelulă în ochii verzi; forme ce acum dădeau parcă deodată în floare, acolo, în fața mea, într-un un sens un pic prea mare pentru mine ca să-l pot cuprinde în fragilitatea lui. La aceasta din urmă nu aveam acces dar știam că nu sunt flori carnivore, ci flori firave care pot fi descărnate. Monstruoasa mea plantă carnivoră e imposibil de descărnat, ha…ha ! Și apoi, fără nici o legătură cu ce prezenta ea la tablă, îi spun cu glas de judecător care te întreabă dacă îți regreți fapta : „Tu crezi că ai să arăți tot timpul așa ? Citește-l pe Călinescu măi pepene roșu deshumat în nori de cărniță de călugăriță: ‘Felix, noi, femeile, nu trăim decât 5-6 ani.’ Dar acum, în timp ce stai să bocești, vei spune și tu, sărăcuța de ține, te pomenești, că decrețelul ăla scofâlcit și râcâit de găinile din curte de Otilia : ‘Am un temperament trist, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată.’ Ha…ha…ha !!! ”
– Viol cu sticla. Ca s-o umilești. Cel mai grav și mai oribil: viol de dragul violului. Până la urmă ai reușit să intri în ea atât cât trebuia, până la capăt, și să i-o și spargi în învingătoarea ei cea mare, nu-i așa?
– Violență de dragul violenței, artă de dragul artei, voință de dragul voinței, frumusețe de dragul frumuseții și ale astfel de viituri ale metalelor hidraulice. Cred, dragule, că mai simplu și mai corect s-ar putea spune carne de dragul cărnii. Carne bătrână mătăhăloasă împotriva cărnii tinere, în care știe să se lăfăie și din care știe să-și facă baiț. Cărnii bătrâne, coapte și puternice de monstroaică i se cuvine carnea tânără, tot așa cum României i se cuvine, în fiecare săptămână, un nou rondel tămâios al tristeții vehemente al cărneturilor învinse. Da… (se pleoști ea plenar împăcată) O contraziceam unde orice bun simț conceptual îi dă dădea dreptate, o întărâtam cu atâta mojicie să vrea să-și apere punctele de vedere și apoi nu o lăsam să răspundă, tăindu-i-o brusc și umilitor, așa cum ai face cu ultima slugă pricopsită în anomaliile exclusivităților. Doream să văd în ochii ei defetismul sincer al animalului în fața eclipsei.
– Când ai văzut-o că îi sclipeau ochii ca două omătuțe, nu ți-a fost totuși puțin milă de ea ?
– Da, poate că mi-a fost…dar, vezi tu, Porcul vrea cu totul altceva de la o femeie. Și mai apoi vrea ca și femeia să vrea cu totul altceva de la bărbatul parcat de ea.
(după o pauză, tot ea…)
– Femeile familiilor care au crescut Porc, dar și pe care le-a crescut Porcul, nu au de ce să fie suple, delicate, fine, misterioase și cu atât mai puțin sportive, într-un sens estetic, vizionar sau fantezist al sportului. Ele sunt eșapate dintr-o bucată din caltaboșul gros intestinat întru înjghebare, întotdeauna la fața locului, cu mișcări și grimase de șape sparte-n buza de sus…cu fețe povârnit-buhăite întru năvală…. Femeia Porcului, adevărat cap-de-mort de familie, e sfăditoare, sfădită și riguros mohorâtă tot timpul. Așa se organizează și se împământenește ea. Prin jurul casei și pe la grătarul făcut în portbagajul mașinii, la marginea șoselei, de 1 Mai, ea poartă pantaloni de trening scămoșați, ce stau într-o parte pe fundul diform, greu umflat și pleoștit în relief. Deși în mod dezagreabil lălâi, acest fund are un centru de greutate și de plodnicie bine învederat și înlesnicit atunci când vine vorba de mânuirea măturii și a fărașului, a ligheanului (care cu cât e mai mare, cu atât e mai bine pentru tot cotețul și pentru toată cohorta), a mașinii de tocat carne (în care ar putea îndesa lejer, dacă s-ar ambiționa, trei sferturi de abator într-o după-amiază), a butoiului de murături, a covorului și a cergilor la vâltoare, a harbuzului la paratrắsnet, sau a dezmembrării găinii sau a curcanului la oală. Și le duce și le apasă pe toate acestea până face lăsătură în linoleum, în ciment și în parchet. Știe să-ți facă, la nevoie, sarmale din moaște și policandru din carne grasă de miel.
– Da, știu, am văzut că îi plac strecurătorile mari de supă și de zer, pâlniile aproape industriale și furtunile sângelui în covată, covată pe care nu se sfiește să o folosească și pe post de leagăn pentru nou-născuți, imediat după ce a deversat Porcul în ea. Unde bărbații trag la fiare, ea trage adânc fiere fiartă în ea și se antrenează cu cada și cu chiuveta de fontă, pe care le ridică de o mie de ori pe zi în mintea și în spiritul cărnii ei vânjos îngrășate, la fiecare mătrășeală zdravănă de pocinoage ce necesită spălări și evacuări domestice semi-industriale, matrimonial-căscătorești. La bal însă, adevărul e că se simte surghiunită și se apară agățând mult aur de ea și pleoscăind în pantofi cât se poate de kitschoși. Știe că aurul le ia mințile oamenilor pentru că nu a venit de pe Pământ și încearcă să ademenească mișelește și grobian cu el.
– Să știi că de mică vrea să crească puternică și la nevoie (adică lăsată singură) poate imobiliza și tăia Porcul de una singură, dar și dormi cu capul pe damigeana de metal a Aro-ului. Pe oriunde se duce și în orice face, ea știe să amuţeaşcă în faptă. Nu în fițe, ca Edina.
– Edina nu amuțește în fițe ! strigă Căpitanul la ea, fără să vrea. Regretele plâng iar și iar și ca ea nu mai există alt dar, în lumea asta ce stă să cadă. Eu nu stau să vând noaptea la dughene tăcerile pietrelor de munte. Nu sunt un câine vagabond să merg în spate la abator și să mă hrănesc cu zgârciuri. La discotecă vreau să zic…Eu sunt lupul care vânează singur Căprioara suplă, speriată și sprintenă în pădure, oricât de mult trebuie.
– Păcat, pentru că eu sunt Abatorul însuși cu zgârciuri cu tot. Căprioara ta, Sfântă sau nu, tot un zgârci în spatele mutrei mele va ajunge.
– Mă rog la Leu să nu se întâmple asta…
– Leul nu cred că are obiceiul să facă concesii icrelor, oricât de simpatice și de drăguțe ar fi ele. Ce, ți-ai prins degetele în cleştii ei, ai? îl întrebă ea râzându-i în față cu pofta superiorității. Făcutul cu ochiul al sapei sau pânda măturii îi sunt străine și nu știe sau nu vrea să se hurducăie și să se burice pe hol cu îndârjirea marfarului. La ce bună la urma urmei…că citește și poate visează că într-o zi va scrie și ea ceva?! Fâsss…
– Măcar nu merge să-și cumpere „haine de la oraș” când are a merge la doctor sau la cafea. Măcar nu merge la ședința cu părinții… În vitrinele magazinului nu se uită chiorâş în prăpastia culorii, cu un ochi la purceluș și cu altul la găină. Știe să se îmbrace subtil în piele, și să-și dezgolească galeș umerii…atât cât trebuie ca să obțină ceva sigur și decent-acceptabil. Măcar nu-și auto-clocește pe piept carne de curcan groasă ca mămăliga. Măcar nu-i mai e dragă desaga ce a moștenit-o de la bunica, și îi este scârbă cât încape de pleoșnița aia imensă, capotată, cu ațele ei ca niște râme scărmănate cu scleroză cârpită și apoi cârtită de precupeaţă… mitraliată pestre tot cu derivări și cu derogări de feminitate. Își ascultă cu adevărat întotdeauna Îndemnul, și aproape deloc datoria. Dar partea interesantă legată de acel „deloc” e că, atunci când își oferă unui bărbat unisonul croielii, îi dăruiește de fapt acestuia toată frumuseatea sălbăticiei reptilei tinere, cuceritor-simpatice și niciodată veninoase. Femeia fatală: frigiditate fabulos prefăcută și fascinant dejucabilă. A fost feblețea mea și acum, din cauza ta, e chelneriță lăsată de facultate…Acum mai e puțin și o să aibă și ea incisivul stâng sau drept ciobit, ca al nevestelor tinere din cartierele muncitorești, care mușcă la felul doi cu prea multă poftă din furculiță, prin șnițel.
– Mi-e oarecum milă de tine, pe bune! Stai aici neputincios (recunoaște!), măsurând curgerea și cotele Nopții ca pe cotele Dunării. Și faci asta de multă vreme…de când te-ai apucat de justițiarism și probabil și de mai devreme (îi spuse ea râzând cu subînțeles, arătându-i că știe). Și faci asta în timp ce vânătorii bătrâni moșmăndesc harnici printre vidre, controlând echilibrele apelor mlaștinii.
(tăcere)
Căpitanul : Ce te-a făcut cu adevărat să devii ce ești acum?
– Încă de mic copil, când eram totusi inocentă, mi-am dorit un fel aparte de prăjituri: bunătăți care să aducă cu ele și să păstreze în ele ceva din Mlădierile neatenuate ale cărnii, ogoarele mănoase ale cărnii, buchete de flori de carne. Apoi am ajuns să cred cu tot mai multă convingere că Zeul Morții e de fapt Zeul Cărnii. Nicăieri nu se exprimă mai bine Viața Morții decât în carne. Au fost și trei episoade în copilărie, toate trei cu băieți. Fetele nu mă primeau niciodată printre ele și mă afuriseau cum și pe oriunde mă prindeau. Băieții mă acceptau, mai închizând din ochii, rece și gri înțelegători…sau mai bine zis încruntați-îngăduitori, uitându-se în mod ascuțit pe furiș în altă parte când veneam bălăngănindu-mi diformitățile sufletești după ei și spre ei. Nu era niciunul dintre ei sufletist sau „pozitiv în gândire”, cum se zice azi. Toți își asumau Răul încă de pe atunci, cu o responsabilitate chiar admirabilă. Nu creau dezechilibre și nu lăsau Răul să se acumuleze necontrolat și neasumat în locuri îngrozitoare, de unde Nimeni să nu-l mai poată controla vreodată. Și la un moment dat, începusem să facem raiduri de cercetare prin peisajele mistic post-industriale ale centrului minier dezafectat. Cinematograful și farmacia construite de Ceaușescu pentru camarazi au fost lăsate în paragină să-și macine și să-și ruginească inima de mortar, de tije și de bca. Exista totuși printre ruinele acelea un refuz macabru al materiei de a se preda. De la zi la zi, Fierul parcă ruginea și mai tare, mai plin de speranță și mai viguros-purulent.
– Rugina e sângele Fierului și viitoarea lui vârstă.
– Încearcă te rog să nu mă întrerupi acum. E un moment ceva mai special pentru mine. Totul a început în spatele Farmaciei, pe care au abandonat-o cu tot cu medicamente. Multe erau scormonite și ferfenițate deja de mult, aruncate în toate cotloanele încăperii, printre ruine și pe sub bucăți desprinse din pereți. Ce a mai fost bun, probabil că fusese luat și vândut de mult de către localnici. Dar mai erau acolo tone de alte chestii expirate de ceva ani, unele poate chair experimentale, altele interzise de lege și scoase din uz de ceva vreme. Băieții le-au adunat conștiincioși pe toate și m-au pus să-i ajut. Toate pastile și pilulele alea le-am pus într-o oală mare, până la ultima. Am pus lemne pe foc, am potrivit două-trei bare din dărâmături pe post de rotisoare, am agățat oala de ele deasupra focului, am turnat apă peste bulinele alea de toate culorile și le-am fiert la un loc, într-o supă înspăimântătoare, cu o chimie cataclismică. Mirosea trei sate mai încolo a sulf direct din stârvul negrul al apelor ce se căţăra atunci în adânc, speriat oarecum și el de această chemare bruscă la teroare. Când fiertura a fost gata unul dintre băieți a tras lichid din oală într-o seringă și s-a dus și a injectat o găină cu el. Găina s-a urcat pe coteț, a deschis ciocul că pe o strâmtoare între stânci, ochii mari de să-i crape i s-au ascuțit în lugul ciocului, a întins aripile și a rămas fulgerată ca o statuie în poziție semi-defensivă, de parcă stătea să se prăvălească peste ea un munte. Rigor Mortis instantaneu. Se lipise parcă și cu picioarele de tabla acoperișului cotețului. A fost prima privire directă, abruptă, în Fața Morții, neîntrecută de atunci. Un fel de bouche bée făcut din buze de săruturi de dincolo, suprapuse și combinate între ele ca melcii negrii fără cochilie, din viața de apoi, unde Diavolul înțelege Întunecările Neiertătoare și rescrie hărțile Întunericului. Apoi am mers cu băieții acasă, la magazia celui mai mare dintre ei – vărul mare al unuia dintre ceilalți trei, care erau toți colegi de clasă. O construcție din bârne căptușită cu reviste Popcorn, Pop Star și mai ales Porno. S-au pus toți patru în genunchi, fiecare cu paginile lui preferate din reviste în față și, sub conducerea vărului cel mare, au început toți patru să-și facă laba. Aveau și ceva baloane colorate deasupra și prin jurul lor. „Cu sânge de campion, suflecati și înşfăcați! Vreau să văd cum țâșnește și sparge baloanele. Vreau să aud bubuituri când se sparg. Ha !ha ! Cu speranță, cu speranță, că toți puteți.” Îi învăța practic adevăratul salt cu prăjina. Nu a spart niciunul vreun balon dar toți au făcut o mizerie, o stropșeală și o împroșcătură sănătoasă nu glumă, pigmentată cu râsete, chiuituri și râgâituri victorioase. Mai puțin cel mai pipenicit dintre ei, Săndel. Zis tocilarul. Un slăbănog dezgustător, dar foarte diabolic. Lui nu-i ieșea nimic. Îi venea să turbeze de mânie și rușine. Intra deja într-un soi de turtbulențe interioare nemaivăzute. Vărului i s-a făcut milă de el, a șters ceva spermă de pe balonul lui și de unde a mai putut de pe dosul palmei și i-a pus și lui în fața organului, să aibă și el. Să fie în rând cu restul. I-a pus și o mâna părintească, consolatoare, pe umăr. Săndel s-a simțit ușurat, i-a zâmbit cu mulțumire umedă în ochi și ar fi dorit, dacă s-ar fi putut, să fie și îmbrățișat și protejat puțin sub aripă. O primă scuturare violentă, delirant-înghețată, de homosexualism recunoscător, neclarificat cu adevărat nici până azi. Apoi petrecerea a continuat în apartamentul de la blocul de care aparținea magazia, când părinții aceluiași văr plecaseră de acasă, la o nuntă. Au luat ce mâncare au găsit în frigider și s-au gândit cum s-o încălzească, aragazul fiind cam defect… Au făcut foc în soba de teracotă, au pus pe ea, pe măsură ce se încălzea, feliile de pâine cu salam și cas. Când s-a încălzit mai tare au început să-și facă iar laba și să spermeze pe sobă în grup, peste mâncarea pusă la încălzit pe dalele de teracotă. Îi distra și îi fascina sfârâitul spermei pe soba încinsă. Deja era altceva aici : lupi privind jerpelitura retractilă și stângace cum sare înspre viață fâșneț…Vioi…neastâmpărat-
– Cunosc un loc care te-ar putea împlini iar…îngrăşa, dezvolta și executa în același timp. Care te-ar putea îndeplini și asculta. Vezi că nu spun „satisface”… (adaugă Căpitanul, rîzând ușor, mai mult ca pentru el)
– Seriooos ?! (i-o întoarse ea batjocoritoare, cu rânjeala nesimțit-hulpavă de grasă)
– Da…(își înțepeni tacticos vorba Căpitanul, diabolic-meticulous în exigențele sale revanșarde, simțind poate pentru prima dată că o poate depăși în înțelepciunea cinismului). E vorba de Protan! Un Templu al Morții care îți va lungi zilele și îți va tămădui durerile de oase și de asemănări pe care știu că le ai atunci cînd te odihnești și prosperi în mod hidos, încorporând. La Protan e un portal care deschide adâncul tuturor uterelor și al camuflajelor de carne. Nu e jale de toamnă, e teroare de vară. Mânia adâncului : totul acolo e parcă învârtoşat într-o singură, mare zvârcolire. În acel loc carnea închide toate zările și deschide toate scufundăturile și toate scofâlciturile…până atunci nemișcate, netresărite, că niște râcâituri în așteptare. Vuietele ușoare și rău-prevestitor încruntate din bucătărie acolo devin puhoaie anevoioase. Suc de cadavre cu stele de argilă și de rășină scăldate în lapte de carne.
– Hai să mergem.
– După tine… Și ușa apartamentului grasei rămase deschisă, parcă într-o părăsire lipsită de speranță.
Și nu peste mult timp Dacia 1300 galbenă a Căpitanului porni spre Dej, în timp ce câinii ornamentali de pe tivul superior al banchetei din spate dădeau din cap la hopuri, parcă aprobând și incitând necruțători, ritmic și constant, sacrificiul ce avea să se petreacă la Protan.
Comenteaza