Chipul ei. Partea III

La un moment dat în viață intrăm într-o stare pe care nu o mai putem controla. Starea drumului întors de unde am venit. Acel drum care șterge orice urmă de ignoranță. Eram copil și o observam pe mama cum este tot mai neliniștită de la o zi la alta. Să tot fi avut atunci în jur de zece ani și mama treizecișicinci. Nu mai era aceeași, se chinuia cu lucrurile simple. Era o femeie frumoasă. O frumusețe ieșită din comun. Foarte rare erau clipele în care mă lăsa să mă apropii de ea când era tristă. Însă odată cu instalarea stării amintite mai sus nu îi mai păsa. Dintr-o dată era cu ochii împăienjeniți ca și cum un plâns neomenesc i se urca din suflet și voia să o ia cu totul. Parcă se chinuia să stea acolo, lipită între noi, ca o carcasă. Ne făceam toți că nu observăm și ea se îndepărta cu un firesc calculat și se închidea în camera ei. Tensiunea era așa de mare că trebuia să ies afară din casă cu orice preț. Nu știam dacă există ceva ce aș fi putut face însă cu siguranță stările ei inexplicabile mă afectau, mă transformau.

*

La vremea respectivă locuiam în Timișoara în Piața Unirii. Maică-mea era ardeleancă din Cluj-Napoca. Moștenise apartamentul ăsta din Piața Unirii din Timișoara de la un unchi care lucrase la ambasada României în Libia. Nimeni din familie nu ținuse legăturile cu acest unchi, care era pentru noi mai mult un străin misterios decât membru al familiei. Nu văzusem nici o poză cu el. Pur și simplu era mai mult închipuire decât om. Maică-mea era însărcinată cu mine când a primit vestea. La patru luni după ce m-am născut s-a mutat în Timișoara. Era singură, mă avea numai și numai pe mine. Muncea ca grefier la tribunal. Pe mine mă lăsa în grija lui Siman, o țigancă bătrână din Topolovăț. Stătea în una din cele trei camere. Vineri seara pleca acasă la țară și rămâneam numai eu cu maică-mea. Nu o să uit niciodată plimbările nesfârșite alături de maică-mea pe malul Begăi, prin parcurile primăvăratice proaspăt înflorite. Asociez chipul mamei cu miresmele florilor de castan și trandafiri. Parcă trăiam un vis din care nu îmi doream să mă mai trezesc. Arareori părăseam centrul vechi. Am fost de câteva ori până la Buziaș, Lugoj și Arad cu un prieten de-al mamei din studenție. Venea în vizită cu o Dacie roșie break care mirosea puternic a benzină. Mă lăsa să stau pe locul din față și amândoi ne holbam la mama în oglinzile retrovizoare. Cred că o iubise cândva. Vorbeau despre tot felul de cărți, zeci de nume de autori înșiruiți pe firul subțire al gândiri mele necoapte. Nici nu îmi puteam închipui că există altceva mai bun decât ceea ce mi se întâmpla. Desigur, Augustin, așa îl chema, făcuse drumul tocmai de la Cluj cu fluturi în stomac. Era tot un zâmbet. Nu o lăsa pe mama să ridice nimic, să cumpere nimic. Mă bucura prezența lui și îl lăsam să știe că mi-e drag de el. Scăpase de singurătate pentru câteva zile și parcă întinerea cu fiecare clipă. Cine ne vedea cum ne țineam de mână sigur își zicea: “Ce familie fericită!”. Însă nu era deloc așa. Eram toți trei la marginea universului, eu fără să știu…
Mama ne făcea prăjituri și mâncăruri delicioase asemeni zâmbetului ei. Era felul ei de a se dărui. Doar o femeie frumoasă știe cu adevărat să fie castă. O castitate spirituală asemeni luminii soarelui la început de primăvară. Mama era pentru mine un muzeu al vieții.

**

Când am mai crescut mă duceam destul de des cu bătrâna Siman în Topolovăț. Avea o duzină de nepoți. Iubeam sâmbetele în care alergam cu ei liberi ca păsările cerului pe câmpia fără sfârșit, desculți, cu zâmbetul mai larg decât cerul și soarele la un loc. Cu doi dintre ei mă înțelegeam cel mai bine, erau soră și frate, Tafrara și Yedder. Tafrara era de o vârstă cu mine. Avea ochii gri și părul negru, lung până la șezut. Yedder, mai mare cu un an, avea ochii negri ca tăciunii și părul creț. Purta în semn de vitejie un cuțit încins la brâu. Era ușor să observi că acești doi frați erau preferații bătrânei Siman.

Oricărui om cu experiență îi va fi de pe acum ușor să își dea seama că Tafrara a ocupat de la bun început un loc în inima și în sufletul meu de copil. Dragostea dintre doi copii este ușor de observat însă pe atât de greu de înțeles. Are în ea ceva din absolutul trecerii din lumea nenăscuților în lumea Pamântească. Și atunci mi-am dat seama că am pe cineva numai pentru mine și că ea îmi este sufletul pereche. Venită din depărtările sufletelor nenăscute sau pe cale să se nască, privirea noastră era realitatea în care ne adânceam zilele. Și zilele au trecut și sufletele noastre au început să își ceară partea pe tăcute. În mine totul era lumină și speranță. Și am văzut diferența cumplită de fiecare dată când mă întorceam acasă. Mama nu se putea uită în ochii mei cum se uita Tafrara. Pentru mine asta era o poartă închisă. Închisă pe veci în spatele unei porți de frumusețe. Și din fericirea de odinioară totul s-a topit într-o plângere insuportabilă. Frumusețea mamei și ochii Tafrarei se luptau în mine mutește. Tot ce mă făcuse să râd acum îmi strângea stomacul și eram la un pas să îmi dea lacrimile și icnetele de fiecare dată când rămâneam singur. Am înțeles că în lumea asta nimic nu îți aparține și la rându-ți nu aparții nimănui. Și un deșert care înghițea toată frumusețea mamei, a Tafrarei, a minții și zambetelor mele de copil m-a însoțit ca o umbră. Totul și-a pierdut repede înțelesul de odinioară. O gelozie cumplită s-a înstăpânit peste mine și orbirea sufletului se anunța implacabil. Îmi venea să urlu, dar ce să urlu? La cine să urlu? Sufletul urlă de felul lui. Vorba, o știu prea bine acum, este doar un ecou al acestor urlete care de fapt sunt unul și același urlet. Cu cât ochiul închide sufletul mai bine în spatele frumuseții cu atât lumea de aici se înstăpânește mai tare în deciziile noastre. Yedder o iubea și el pe Tafrara. Nu știu dacă ținea la mine sau era acolo să își păzească sora de mine, eu care nu aveam nimic al meu. Mă uităm la ei și știam că o să devină ca mama. Și atunci care îmi este folosul? De ce să asist la îndepărtarea mea de Tafrara? Doar de dragul unui prezent care devenea amintire chiar sub ochii noștri? Da, erau frumoase câmpiile înverzite, apusurile și răsăriturile și toate câte erau în jurul nostru, dar îndepărtarea de noi înșine era și ea acolo. Nu îmi aparține mama, nu îmi aparține Tafrara, nu îmi aparține Yedder, Siman și Topolovățul, și toți și toate o să fie un muzeu care se va cere vizitat. Ca o umilință a sufletului simțeam viitorul. Să asist la muzeul devenirii mele.

***

Într-o seară de primăvară am ieșit cu mama la plimbare în parcul Rozelor. Mireasma primăverii aducea cu ea uitarea unei ierni ploioase și cețoase. Oasele ni se dezmorțeau și o bucurie a corpului se simțea în fiecare trecător. Mergeam alături de mama fără să ne uităm unul către celălalt vorbind de fiecare dată când privirile ar fi trebuit să ni se întâlnească. După o oră nu mai știam unde suntem, rătăceam aiurea când am simțit un miros puternic de tămâie și ne-am îndreptat spre sursă. Ne aflam în fața Bisericii Millenium. Porțile de lemn sunt deschise și prin al doilea rând de porți, cele de gratii iese un fum gros de lumânări și tămâie, aproape înecăcios. Un cântec, parcă din altă lume, se aude de dincolo. Am stat așa o vreme, nu mai știu cât după care am luat-o spre Piața Traian. Aici am admirat palatul Bela Fiatska pe care trona ruginită și indiferentă statuia lui Mercur. Un suflu rece de iarnă s-a pornit pe strada Dacilor și am fost nevoiți să ne întoarcem acasă. Pe drum mama a cumpărat covrigi sărați și sana. Când am intrat în casă din frigul de afară am amețit și m-am dus direct în pat. Stăteam pe întuneric cu mâinile pe lângă corp și mă uităm în gol. Eram necăjit. Cum este posibil la o vârstă atât de fragedă? Și muzica de la biserica începu să îmi vuiască în urechi. Fumul de lumânare și tămâia îmi uscau gâtul și ochii. Cu cât îmi erau mai uscați ochii cu atât mai tare îmi țiuiau urechile de la muzică. Mă înec pe scările bisericii și ridic ochii spre turnul bisericii. Acolo, pe un steag de purpură imens scrie cu litere de argint: “Sic vita est”

Cad în genunchi la porțile bisericii și încep să plâng până mi se uscă ochii. Cineva închide porțile și pleacă. Nu îl văd, ochii îmi sunt uscați și împăienjeniți. Mă târăsc până la o bancă din fața bisericii. După o vreme mi se limpezește privirea și văd cerul înstelat. O undă de frig mă ridică de pe banca. Este sigurul lucru pe care îl știu. Frigul. Mă iau după el. Am ajuns în fața lui Mercur în din Piața Traian. S-a uitat spre mine și a sărit de pe globul ruginit în fața mea. Mi-a arătat cerul înstelat pe care mi-a scris: “Cum carnea iubește osul și osul iubește carnea”. Apoi mi-a șoptit: “Să nu închizi niciodată ochii și lumea va fi a ta”. Apoi, cu un salt lipsit de efort s-a înălțat înapoi pe globul ruginit și s-a înțepenit cu privirea spre cer. Strada era înghețată și de pe fațadele clădirilor din Piața Traian atârnau țurțuri de gheață cum nu mai văzusem în Timișoara.

Am deschis ochii. Mama era lângă pat în întuneric și se uita la mine. Apoi mi-a spus că mâine o să vină Șiman să mă ducă la Topolovăț la sfârșit de săptămână. S-a ridicat și ieșit fără sunet din cameră. Eram fericit că o să o văd pe Tafrara. Am adormit la loc cu chipul lui Mercur în minte.

****

Siman a bătut la ușă pe la amiază. Eram numai eu acasă. S-a așezat pe un scaun de lângă ușă și a început să cânte uitându-se în gol. Cânta ceva nemaiauzit de mine. Am început să mă înspăimânt și mi-a făcut semn să mă pregătesc de plecare. Când m-am întors din camera cântecul încetase și Siman plângea cu mâinile pe chip. S-a ridicat, m-a apucat de mâna și am ieșit amândoi din casa care rămăsese cu ușa larg deschisă. Tot drumul până la Topolovăț nu îmi puteam lua gândul de la ușa lăsată larg deschisă. O să iasă caldura…

Și cântecul lui Șiman se amesteca cu huruitul motorului de autobuz. Nu eram în autobuz decât eu, Siman și un bătrân care ducea o găină vie într-o plasă de rafie. Îl vedeam doar de la spate. Găina se tot holba când peste un umăr al bătrânului când peste celălat. Siman se uita pe geam tăcută. Oare ce o fi pățit?

Când am ajuns în stația de autobuz și am coborât, o femeie la vreo cincizeci de ani care trecea pe stradă a șoptit către Siman: “Doamne iartă și pomenește” și Siman i-a pus mâna pe umăr și a lăsat capul în pământ. Apoi am înaintat spre casă. Porțile erau larg deschise și pe un stâlp în fața casei era agățat steagul negru. Inima a încetat să îmi bată. Am uitat de Siman și am luat-o la fugă prin curte drept în casă. Camera cea mare dinspre stradă era plina cu rudele familiei. Am trecut printre picioarele lor și era să pun mâna pe sicriul din mijlocul încăperii când am simțit o mână caldă în mâna mea. Era Tafrara, era ea, cu privirea deschisă ca odinioară. M-a tras din mulțime și am fugit împreună în capătul grădinii. M-a apucat de după cap și m-a sărutat. Primul sărut. Nu m-am putut opri, am strâns-o la rândul meu de mijloc și am stat așa în strânsoare când am simțit o săgetătura în ceafă. Era Yedder, m-a lovit. De necaz, de gelozie, de sperietură. M-a adus cu picioarele pe pământul ăsta, pe pământul sicrielor. Și-a cerut scuze că a trebuit să mă lovească dar s-a întâmplat că o verișoara de numai cinci ani s-a înecat în Bega. Dispăruse de marti și au tot căutat-o până când apa a scos-o miercuri dimineața mai jos într-un vad, către Remetea Mare. Era foarte speriat. Verișoara fusese cu el și cu încă câțiva copii. M-a strâns în brațe, a luat-o și pe Tafrara și ne-a strâns pe amândoi. Apoi s-a îndepărtat doi pași și s-a uitat vinovat și învinovățitor la amândoi și a fugit. Ne-am întors în camera cu sicriul. Lumea plecase și moarta putea sta în liniștea binemeritată. Din sicriul mic atârnau flori cu parfum greu, dulceag. Tafrara mă ținea de mână și ne-am îndreptat spre sicriu. Mi-a luat mâna și mi-a așezat-o pe fruntea moartei: “Este ca o păpușă. Spune-i că o iubești!”

Mi-am tras mâna și am apucat-o pe Tafrata de mijloc: “Te iubesc numai pe tine!”

A râs și ochii gri i-au sclipit. M-a împins și mi-a zis: “Ești un prost! Yedder o să te omoare.”

Nu am înțeles nimic. Eram fascinat de ochii și părul ei. Era acolo numai pentru mine. Moarta era dovada. Un mort de decor mă făcea și pe mine să am ceva. “De ce să mă omoare?”

A zâmbit și s-a așezat pe un scaun într-un colț unde a început să își împletească o coadă.

“Hai să îl căutăm pe Yedder”

“Hai”

Ne-am pornit înspre râu. Tafrara era convinsă că Yedder era acolo pentru că se simțea vinovat de moartea verișoarei. “E și Yedder un prost mai mare ca ține. Râul l-ar fi înghiți și pe el”

“Nu înțeleg nimic. Eu de ce îs aici?”

“I-am zis eu bunicii să te cheme neapărat. Să fii aici pentru Yedder.”

“Deloc pentru tine?” Inima îmi bătea scurt și mi se făcea tot mai sete.

S-a uitat la mine din margine drumului unde s-a aplecat și a luat în mâna un pumn de nisip pe care l-a lăsat să se risipească în bătaia vântului.

“Și pentru tine…”

“Dar deloc pentru tine?”

A mai luat un pum de nisip, mi-a luat mâna și mi l-a pus în palmă și apoi mi-a strâns pumnul cu ambele mâini în timp ce mă săruta.

Yedder era pe malul Begăi. Era la un vad în care arunca pietre. Când ne-a văzut s-a așezat pe mal și ne-a întors spatele. Ne-am așezat și noi în spatele lui. Ne uitam toți trei la apă. Apoi am început să aruncăm cu pietre. Yedder m-a provocat să arunc mai departe ca el, pe malul celălalt. Tafrara ne aducea pietre și noi aruncam care mai de care. Apoi Yedder s-a oprit și și-a dus mâna la cuțit. M-am dat în spate și am băgat și eu mâna dreapta în buzunar de parcă aș fi avut și eu un cuțit acolo. Aveam pumnul de nisip dăruit de Tafrara. M-am liniștit și am înaintat spre el. Mi-a prins mâna și m-a tăiat în palmă după care s-a tăiat pe el. Devenisem frați de cruce. Apoi a luat-o pe Tafrara de mână și ne-a strâns în brațe: “Dacă voi m-ați iertat că nu am avut grijă de Lunja va iert și eu”

Era fericit. Eu nu. Nu voiam să fiu frate cu Tafrara. O iubeam. Inima mi-a înghețat pe loc. Și spre surprinderea mea Tafrara l-a luat în brațe și l-a strâns cu putere. Apoi m-a luat și pe mine ca pe el și m-a strâns cu putere. Parcă eram în cușcă cu un șarpe care se încolăcise pe mine și acum mă strângea fără milă. Auzeam cum vadul bate cu putere în pietre, cum duce în noroiul lui totul pe apa sâmbetei. Când s-a desprins de mine m-am uitat în ochii ei și nu am văzut-o pe Tafrara cea de lângă sicriu. Tot ceea ce făceam avea acum un titlu: “Eram fericiți”. Nu pentru că eram ci pentru că trebuia. Eram frați de cruce. Am strâns din pumni și rana a început să sângereze puternic. Că să nu mă vadă noii mei frați am băgat mâna în buzunarul cu nisipul dăruit de Tafrara și mi l-am băgat în rană până când sângele s-a potolit. Am ajuns pe înserate la casă. Ne-am culcat toți trei în aceeași camera ca de obicei. Nimeni nu a zis nimic. Ne-am prefăcut că dormim. Poate că ei chiar dormeau.

*****

A doua zi a urmat înmormântarea. M-am trezit singur în cameră. Geamul era deschis și de afară intra răcoarea dimineții și o forfotă care nu putea fi decât pregătirea pentru înmormântare. Mi-am luat hainele pe mine și m-am dus în curte. Acolo, printre mulți cunoscuți am zărit-o pe mama care o consola pe Siman ținând-o cu compasiune de mâini. Apoi s-a îndreptat spre mine și mi-a spus să o urmez în camera de unde venisem: “Ți-am adus haine negre și pantofi negri. Du-te și te schimbă.”

Când am luat hainele din mâinile ei mi-a văzut tăietură din palmă. Rana se uscase cu nisip în ea. S-a uitat în altă parte și a zâmbit. Am luat-o în brațe și a început să mă mângâie pe creștet. “Hai, du-te și te schimbă.”

Tafara și Yedder erau alături de părinții și neamurile lor în curte lângă sicriu. Eu stăteam alături de mama și nu o pierdeam pe Tafrara din ochi. Cum era de așteptat, frații nu mi-au acordat nici o privire. Trebuiau să fie sobri și spirituali așa cum înțelegea lumea că trebuie să fii în cele mai spirituale momente. Când m-am uitat la chipul mamei am observat că nici ea nu îi slăbea din priviri pe cei doi frați. După înmormântare mama s-a întors în Timișoara. Mi-a mărturisit că Siman o rugase din tot sufletul să mă mai lase alături de Yedder și Tafrara, că prezența mea îi ajută să treacă peste clipele grele cu care se confruntă întreaga familie. “Vrei să mai rămâi?”

Am dat din umeri și am zis că dacă fac mai mult bine stând o să stau și am dat să mă întorc când m-a prins de umeri și s-a uitat drept în ochii mei. I-am zâmbit și am strâns-o cu toată puterea în brațe și am fugit cu inima ușoară spre Tafrara și Yedder. Mă așteptau în cameră întinși pe spate în patul meu.

“Deseară vrem să îți arătăm ceva special.” Spuse Tafrara și chicoti cu subînteles.

“O să îți placă.” Întări Yedder.

“Despre ce este vorba?”

“Surpriză.” Spuseră frații într-un glas.

“Până una alta hai să mai mâncăm din coliva Lujiei.”

“Hai!”

“Hai!”

Lumea era la cina moartei și terminaseră demult discuțiile dspre morți și vii. Erau acum la împărțitul de pământuri. Nici nu ne-au băgat în seama când am trecut printre mese. Am luat o colivă mare de pe masă și ne-am îndreptat spre capătul ogrăzii. I-am dat jumătate lui Lăbuș’, câinele gospodăriei care era legat pe lanț cu sârmă să poată păzi tot obiectivul. S-a bucurat și el de gustul morții. După ce ne-am umplut burțile cu colivă Yedder a venit cu trei pahare de vin strânse din ce rămăsese pe fundul paharelor mesenilor. Am băut în amintirea răposatei și un somn adânc ne-a cuprins pe toți trei. Ne-am trezit cu puțin înainte de miezul nopții.

“Hai să mergem!” Șopti Yedder.

“Hai.”

“Hai.”

Am ieșit pe poartă în cea mai deplină liniște. Cerul era înstelat și aerul răcoros de primăvară ne înviora după vinul băut. Când am ieșit din sat mi-am dat seama că o să mergem la râu. Mergeam toți trei cu capul în sus cu privirea agățată de cer. Tafrara s-a apropiat de mine și mi-a băgat mâna în buzunar și și-a luat nisipul înapoi și l-a împrăștiat în aer. “Pentru Lujia!”

Am încercat să zic ceva dar vocea ei a continuat: ”Mama ta este foarte frumoasă!”

“Da, chiar am observat și eu azi.” Continuă Yedder.

Nici nu știam ce să răspund. Am tăcut și mi-am ferecat liniștea cu un zâmbet perfect.

Când am ajuns la râu ne-am descălțat și ne-am luat prin văd după Yedder. Apa era rece și zgomotoasă. După ce am trecut pe partea cealaltă am mers foarte mult fără să zicem nimic. Apoi Tafrara a arătat cu degetul într-o direcție. “Acolo este.”

Ne-am îndreptat acolo și am văzut că era un cort, destul de mare, făcut din piei de animale. În jurul lui erau torțe înfipte în pământ. Yedder le-a aprins și apoi am văzut că în cort sunt o droaie de unelte și alte piei răsucite și puse grămadă.

“Ce-i asta? A cu este?”

“Nu știm. E aici de vreo doi ani. Noi îl numim cortul mărturisirilor.”

“Cortul mărturisirilor?!”

“Da.”

“De ce? De ce mărturisiri?”

“Pentru că aici nu spunem altceva decât adevărul?”

“Adevărul? Ce adevăr?”

“Există numai un adevăr.”

“Da?”

“Absolut.”

“Absolut?”

“Da prostule. Absolut!” Era Tafrara.

“Și noi am venit aici să spunem adevărul? De ce nu putem să îl spunem oriunde?”

“Dacă suntem altundeva uităm că trebuie să spunem numai adevărul. Asta e un fel de simbol al aducerii aminte.”

“Un soi de biserică?”

“Da, un soi de biserică.”

“Păi, și unde este popa?”

“Nu ai nevoie de popaăcă să spui adevărul aici.”

“Așa o fi…”

“Așa este!”

“Bun, și acum ce facem?”

“Spunem adevărul!”

“Păi hai să spunem adevărul…”

“Începe tu Tafrara.” Ochii lui Yedder sclipeau în lumina torțelor.

“Mă gândesc numai la chipul mamei lui. Este atât de frumoasă. Aș vrea să fiu și eu ca și ea.”

“Tafrara, dar nu trebuia să te întrebăm noi? Yedder?”

“Nu. Vezi, asta nu știai tu, că adevărul e ăla care îți stă în minte, care te reprezintă și care devii. Că doar nu îi fi o amintire. Tafara o să devină că și mama ta. Pentru ea, chipul mamei tale este și voință și imagine și destin. Dar după cum te văd cred că ai înțeles deja…”

Se putea? Să fie adevărul așa de la îndemână? Și totuși nu era chiar așa la îndemână. Eram în mijlocul unui pustiu verde între două râuri în miez de noapte. Și cortul parca era rupt din poveștile pe care mi le citea mama să adorm.

“E rândul tău Yedder.” Chicoti Tafrara.

“El nu vrea să îmi fie frate!” Și arată spre mine. Apoi zâmbi în barbă.

“Eu o iubesc pe Tafrara și da, nu vreau să îți fiu frate, nici ție nici ei!”

“Hahahaha.” Yedder nu se putu stăpâni.

“De ce râzi?”

“Tocmai ți-a spus Tafara că vrea să fie ca și mama ta. Hahaha. Ce să iubești? O amintire?”

“Așa e?” Am întrebat-o pe Tafrara și am strâns-o cu putere de încheietură.

“Da, așa e! Pentru că numai adevărul e! Și mă apucă și ea de încheietură cu putere.” Zâmbea și ochii gri îi sticleau căutându-mi privirea.

“Și eu ce să fac acum? Dacă am zis că te iubesc chiar am zis adevărul!” Mă simțeam eliberat și i-am dat drumul dar ea mă strângea tot mai tare de încheietură.

“Prostule! Dacă există numai un adevăr și ăla e al tău, adică faptul că iubești doar o amintire, înseamnă că noi nu mai suntem deloc. Suntem morți ca și biata Lujia. Amețitule!” Și-a băgat ungiile în încheietura mea.

“Adevărul este ăla pentru care mori și omori.” Continuă Yedder.

“Uită-te la cer și uită-te la noi! Ce vezi?” Și îmi lăsă încheietura însângerată.

“Nici nu mai știu…”

“S-a înmuiat frățiorul de cruce…”

“Yedder, asta trăiește în închipuirile lui. A ascultat prea multe povești.”

“Așa e…” Am continuat eu tot mai uimit și mai intrigat de cortul adevărului. M-am ridicat și am plecat înspre rău, înspre casă. I-am auzit chicotind în spate, în întuneric. Nu am simțit răceala apei când am traversat vadul înapoi. M-au chemat acolo doar că să mă umilească? Voiau cu adevărat să mă ajute? Nu am știut niciodată. Când am trecut pe lângă autogară am văzut că șoferul echipat cu o găleată și un mop spăla autobuzul. I-am zis că m-am rătăcit, că sunt timișoarean și că dacă poate să mă ducă acasă. S-a uitat uimit la mine, probabil că mă bănuia că aș fi cerșetor. Apoi s-a apropiat și văzând hainele de pe mine și-a dat seama că spun adevărul. Ce ciudat. Într-adevăr, adevărul meu de acum nu este adevărul ăla de la cortul mărturisirilor. Mint că să îmi fac drum în viață. De parcă nu ar fi deja un drum în viață și la ăla toți îi zicem destin. Chiar și atunci când zicem că nu există, tot destin îl numim. Acum, când mă uit înapoi, și mă închipui, în momentul ăla cu autobuzul, cred că aveam în cap un haos, dar nu era deloc așa. La șase dimineața i-am văzut de pe geamul autobuzului pe Yedder și pe Tafrara întorcându-se acasă. Nu mă vedeau. Am plecat înspre Timișoara lăsând în urmă pentru totdeauna o lume a iubirii, frăției și adevărului.