Etajul

Sânge, sânge, sânge, dacă ar curge peste frunțile noastre ca un râu de foc, peste frunțile noastre încrustate de sare, ca un râu infernal ce se varsă în ocean, în mare, în fluviul larg, bătrân, mort de atâta timp, mort de atâta vreme scursă de la naștere până la uitare, arcuindu-se peste fluviul mort ca un armăsar, tânăr, crud, dus de timp din ieslea mamei lui, dus de timp ca de o adiere sticloasă de vânt în neștire. În patul urban al trotuarelor, animale crude, copiii, se acoperă de praf și de glorii prăfuite. În praful urban al trotuarelor se prelinge sudoarea unei vieți ce nu a avut timp să înceapă. În praful urban al trotuarelor, ce rost are, da!, ce rost are, copiii zbiară ca-n fiecare veac de viață, ca-n fiecare moment de singurătate în care te nașți năclăit în lume, în care te plimbi beat pe străzi, în care te scurgi ca o ură apoasă din pantecul nesătul al vieții. Vreau să-ți …

Pământul se repetă cu o viteză amețitoare. Luna-i sus. Se așează umbră. Se lasă somnul. Ce iute merg, ce iute pământul se repetă. Ce iute merg!

Vreau! Să uit cum mă privesc de dincolo de noapte, cu gânduri din acelea reci încleștate în carnea ta, în carnea nesănătoasă, fără vigoare, de bărbat care anunță că nu va mai fi. Să uit, vreau să-ți zic, să-mi uit ghearele înfipte în sufletul tău, ăla de care unii-alții spun că eșți tu, că e tuul tău, un tu poetic ce miroase a, mă cunoșți deja, nu?, ce miroase a bomboane cip. A moarte-am vrut să zic, dar încă-mi căutam metafora. Firezul, Amfora, Flora, Satârul. O șaibă ce miroase a fier transpirat, a sânge, a ulei de motor, a mecanic auto specializat pe mercedes bot de cal vernil. Și vocile din praf și cu sudoare ce urlă infernul meu, botul de cal parcat în mine, din corpul lui bătrân se scurge rugină, parcat în uitarea ta lirică, uitarea de mine, tu carne care miroși a bărbat și nu bărbat care miroase a carne. Numai singură? Cum ușile noastre se deschid sincron. Cum aluneci încet, aluneci pe scară ca soarele fierbinte pe piciorul promiscuu, pe coapsa necurată a asfințitului. Cum feliile caste de sticlă neînșurubate, virginie, cu sânge rece ca doi patinatori îndrăgostiți la asfințit pe lacul singur, arctic, alunecă. Cum ai mai putea să dormi atunci. Ați parcat lângă trotuar! N-am parcat, niciodată, de când m-am trezit în lumea asta. Eu nu parchez. Trotuarele sunt venele orașului. Un sânge mirosind a de toate curge în praful negru, unsuros. Trotuarele se prind cu disperare de roțile estetic primitive ale tricicletelor minore, ale bicicletelor de tată. Țâțele pline de praf, de sudoare, de lapte, sfârcuri de fiere deasupra trotuarelor. Gustul sângeriu al copilăriei.

Cât îi mai ia momentului ăstuia să se repete. Să se șteargă, ca un burete de trupul albit, ridat, rece și femeiesc al tablei.

– Umbra!?

I-am auzit vocea pentru a două oară azi. Va vorbesc din camera în care cel ce m-a zăvorât e mort și lichefiat, fără chei bune de altceva. Din camera din care vorbesc nu aud decât vocea, de șase ori. Viața e atât de scurtă încât se repetă în fiecare moment ca limba năclăită a unui bețiv în boarea de fiertură a nopții. Îmbătrânim și ne descompunem în încercarea de a-i scăpa. Nu vreau să spun nimic. Repet. Ce iute se învârte roata! Vieții. Morții.

– Umbra!?

Am devenit fără să vreau sihastrul. Catedrala nemuririi e un corp de carne ce refuză să se descompună odată cu sufletul otrăvit din-năuntru. Preoteasa văduvă a unui zeu oarecare. Nu trupul moare!

– Umbra, oprește-te!

Sunt cameleonul vieții mele. O imit cu precizia realității. O imit cu o patimă ce supurează infinit, infint ca rana înflorindă din genunchi. Rana nevindecată a copilăriei. De ce-am crescut, dacă nu că să te cunosc. De ce-am crescut că să descresc.

Umbra care se repetă anxios.

– Umbra, oprește-te!

A fost suficientă o smucitra scurtă, candelabrul se desprinse ca o pasere fără cioc din talpa calcaroasă a cerului artificial și o îmbrățișa cu totate cele trei brațe ale lui, o îmbrățișa. Dintîi i-au rămas perfecți, așa cum și-i dorise dintotdeauna. Nimeni nu știe ce făcea acolo, întinsă pe jos cu fața-n sus. I-a curs sânge, dar nu pe gură. Unii au zis că cineva a fost acolo. A fost, pământul nu a răbdat-o așa și s-a cutremurat.

– Nu poți scrie așa ceva la ziar.

– Pe naiba nu pot. Uite-i și pe morții ăștia. Ce repede s-au mișcat.

-Lasă-i dracu de necro. Eu zic să nu pui asta la ziar.

– S-o dau la gaborii ăștia, ha?

– La ăștia. Da-i în mor …ttt…

– Aveți loc de parcare, acol’la voi?!

– Din partea mea nu ai decât să parchezi direct în mormânt.

– Ce s-a-ntâmplat?

– Nu vrei să știi.

Tot ce poate poetul să facă este să lăcrimeze. În apă moartea privește oglinda care-mi ești chip. Chip de lut. Chip de apă. Curgător. Umbra cade acum pe o pernă de scaun, rece, tare, purtând urma rușinoasă o goliciunii ei. Umbra cade acum, acoperind partea cealaltă a camerei, devenindu-i pat. Picioarele ei reci, goale, rușinos de goale în goliciunea morții, în ochii lor oglindind, chip de apă, chip de lut. Pământul s-a cutremurat, meduzo!

– Am constatat decesul, bizar, încercare …

– … De sinucidere, intervine vecina.

Lătratul urcă în spirală. Scara blocului e în doliu. Miroase. Miroase. Au venit de la televiziune. Sau de la ziar. O mașină a blocat intrarea în parcare. Salvarea nu poate opri. De ea nici măcar nu e nevoie. Cum nici de lacrimi…

– Am cercetat zona.

Doi băieți luminează cu celularul. Umbra acoperă întreg pământul. Mi-e dor de noapte. Orb.

– …s-a certat cu prietenul ei, intervine vecina.

– Doamna, s-a desprins candelabrul, nici un prieten …

– S-au certat zgomotos, sunt zgomotoși, îi auzeam prin perete. Mereu. Eu cred că s-a sin…

– Sigur, cu candelabru’! Doamne!?!

– Eu cred …

Și câinele latră infinit în spirală. Scara blocului e neagră. Miroase. Au plecat cu toții. Numai perdeaua îi salută, zi și noapte, ca o batista amară și tristă. Amară, adio!

Am auzit cheia răsucindu-se în broască. Metal pe metal. Răsucindu-se corpul femeiesc sub spiritul dorinței. O fantezie murdară, general murdară ca apa după baie. În ea mucuri de țigară, lac de unghii decojit, un sânge uscat cu gust de migdale, părul meu frumos și negru, lung, ud șireag, picurând fiori reci ca de coșmar, ulei de motor, toate trupurile martirilor, toate victimele cu sutele pe zi ale istoriilor personificate în bărbați, în criminali, în violatori, plutesc. Cheia care te aduce acasă, neviu, cu picioarele înainte, cu cămașa pătată, cu, cu…

Cu sângele pulsând, tacit al tău, urlând al meu. Din ce război vii de vii așa târziu? De ce ți-a luat atât de mult? de ce-ai venit așa încet? Morții nu așteaptă.

Morții, iubito? Morții iute …

Morții, iubitule? Lasă-le-n mor…

Mă asepti?

Te aștept. Te-am …

Ai dormit?

În patul meu de apă, rece, murdară, apă care nu spală. În gândul meu. În gândul meu nu-i loc.

Cu cine-ai fost?

Cine-i al treilea care-i mereu cu tine?

Când număr suntem doar noi doi

Dar când privesc înainte pe-albul drumului

Mereu mai e-un al treilea mergând cu tine-n rând

Plutind, învăluit în brună mantie, faţa-i ascunsă

Nu ştiu bărbat de-i sau femeie

Ori umbră

Dar cine-i cel de dincolo de tine?

Reciți acum!?!

Ce altceva să fac? Acum când toate cuvintele mele s-au irosit. Acum. Acum. Acum. Fără de cuvinte.

Umbra se gudură ca o pisica neagră pe lângă ține. Picioarele de marmură. Alt parfum. Alte discuții. Alte repetiții. Alte. Alter. Ate. Ată. Altă fe…

Vântul bate-n ușa.

S-a clătinat azi candelabrul. Ușor. Ca o adiere. Cealaltă parte a lumii își numără morții. S-a clătinat și aici. Auzi ce-ți spun!?! Aaa, nu mai ai cuvinte…

Acum, acum, acum. Când toate cuvintele mele s-au irosit…

Umbra e lăfăintă-n toată camera, o panteră acum, cu colții în sânge. Patul e pregătit. Vântul s-a oprit. Patul e desfăcut de somn ca trupul unei femei vii. Umbra îmbracă patul în culoarea ei vidă, umbra acoperă lumea. Pământul s-a oprit, a deschis gura și a urlat. În cealaltă parte a lumii se numără morții.