Leul

“În arcane de pădure vijelie ce spăimîntă,
Trăsnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop
Pentru ce e armonia o mânie fără scop,
(…)
În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă,
Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziş
Întunericul în cale i s-a pus în curmeziş”
(Alexandru Macedonski)

La Rogojel, ceva de la marginea drumului forestier invită intunericul dimineții să intre și mai adânc înapoi în pădure. Peste 15 minute soarele răsare ca o lamă de cazma pusă de-a dreptul în fața ta, rece, absolut și total, – un viscol metalic ce plesnește neîndurător mugurii din tine. Oglinda generală a naturii e cutremurătoare și te pătrunde direct în venirile secrete (ce se pare că mai păstrează încă ele ceva din revederea fiarelor) până când te paralizează. Clopotul răsăritului nu vrea să se sfârșească niciodată, mereu egal cu el însuși, de neclintit. Odată ce te-a copleșit, te simți cumva culcat la pământ și lași foamea de piele a luminii să te închidă, iremediabil distrus de propriile tale argumente, ca de o lovitură deavolna de trunchi mare, deschis la culoare, proaspăt scos din scoarță. Începe să-ți intre în piept “osia Planetei” și atunci pornește taful. Taful păzește strașnic sfârșitul Creatiei. Și străfundul pierzaniei. Taful nu e uzat moral niciodată. E ambiția lamei absolute de a stabili ordinea cea din urmă în natură. De aceea el cenzurează aproape instant orice derapaj care-l bruiază sau care amenință liniștea proteică a pădurii. Amputarea lui e și ea proteică deoarece el nu doar dă contur, dar are și sarcina esențială de a menține permanent contururile și mai ales, de a autoriza suprem schimbările de contururi. Cea mai importantă sarcină obligarorie. De “răsfățat”, se mai răsfață din când în când cu leșinuri. Doar cu leșinuri în fața lui îl mai poți “linguși” cât de cât. Muște mici și mari de rumeguș plutesc silențioase pe lângă el. De atacat, te atacă întordeauna drept în față cu catargul. Taful are foarte puțini prieteni şi nu îşi doreşte deloc mai mulţi. Tnu are dușmani pentru că el e Dușmanul. Încalecă dintr-o dată orice ecou, indiferent cât de voluminos, deoarece îl întărâtă destul de provocările și pentru că Leul nu cerșeste nicaieri, niciodată! În cuvintele lui Lucian Blaga, el rămâne practic tot timpul rece și nu se înroșește și nu se “iroseşte în încordări de arc; ci (…) lângă roţile mari de oţel, Striveşte între degete sânii materiei”. Pentru el “maşinile cântă (timide), mai frumos decât privighetorile”, neîndrăznind, sub o mie de astre, să-l provoace. Știind că, la o adică, nu-i ajung nici pe-o măsea.

*

Căpitanul, în duminica lui liberă, își parcă Dacia în crucea de groază a dimineții, undeva la poalele Masivului Vlădeasa. Mergea la bureți, cu două plase mari de rafie. Pentru început însă, hotărî că e mai bine să lase plasele pe bancheta din spate a mașinii și să urce pe Dealul Domnului, între Săcuieu și Rogojel. Dorea să se adune puțin în prezența arborelui sequoia, să-l atingă cu palma-i sinceră, mare și acum cu adevărat goală și deschisă, să-l cuprindă cât poate cu brațele și să simtă în el ceva neașteptat din energia neobișnuitului uriaș. Știa prea bine că peste 5000 de ani tot acolo s-ar putea să mai fie și-și dădea efectiv seama că în momentele acestea, când totul părea demagnetizat, inexpresiv și gri ca nemurirea proliferată în pliantele religioase de pe stradă sau în filmele pentru adolescenți de la 11 dimineața, ar avea nevoie mai mult decât de orice altceva, de un firicel din forța de neînvins sau din esența binefăcătoare ce sălășluia discretă în Ineditul copac – în cel ce îmbătrânește atât de grandios și de stăpân pe sine și peste toate neamurile frumos liniștite și așezate apoi așa cum trebuie în jurul lui. O forță adevărată, dar rară, a guvernării materiei vii prin ea însăşi. Înainte vreme obișnuia să îmbrățiseze, în momente speciale de înduioșare, câte un mesteacăn ce i se părea lui mai blând în înclinarea-i firavă spre o tristețe brodată delicat cu sclipiri și cu alte luminozități fragede și atent- și nostalgic-aerisită printre acestea. Într-o adiere așa…aparte a înduioșării numai de ei doi știute, Căpitanul I se destăinuia frumosului și elegantului copac, știind că acesta și doar acesta poate lua de pe el toate supărarile și alina toate durerile, văzute și nevăzute, numai de el știute. Când făcu însă același lucru cu sequoia, din arbore răzbătea în ele ceva ce părea a veni cumva tot din taf. În momentul acela nu-i era foarte clar dacă taful poate inspira sau nu creaţii proprii, dar o tenacitate îndărătnicită răzbătea dârză și neîncovoiată peste tot prin și pe el. Coborî înapoi înspre mașină, puternic bulversat de ceea ce simțise când pusese mâna pe sequoia.
Undeva lângă Dacie era parcată o dubă Volkswagen Transporter, gri metalizat, cu număr de Sălaj. Aparținea unui grup de rromi, veniți și ei la bureți, probabil într-o “tură de recunoaștere” pre-prăduitoare în județele învecinate. Cauciucurile stânga, atât față cât și spate ale Daciei, era dezumflate complet, tăiate cu cuțitul. Se întrebă ce să facă în situația aceasta și cu un calm neașteptat (pe care-l simți cumva ca venind înspre el de la marele copac) se hotărî să-și vadă în continuare de treaba pentru care venise acolo inițial: luă cele două plase de rafie de pe bancheta din spate și se duse în pădure să culeagă ciuperci. Va vedea el ce e de făcut când se întoarce. Pe la 5 după-amiaza se întoarse și-și găsi mașina așa cum o lăsase. Duba însă, judecând după urmele destul de adânci lăsate în noroi, nu se întoarse înapoi în Sălaj, ci urcă mai sus pe forestier. Aseză cu grijă plasele pline cu ciuperci de tot flul pe bancheta din spate, închise portiera, și se rezemă de mașină, cu fața înspe drum, așteptând…nu știa nici el exact ce. Să vadă cine se va întâmpla să treacă pe drum. După o vreme apăru un bătrân oier, cu turma lui destul simpatică și de cuviincioasă de oi de toate vârstele, tunse în diverse feluri – probabil după diferite nevoi, încadrată de trei câini curioși, reticenți dar nu răi și reținut-primitori. Preocupați mai mult să vadă dacă e vreo problemă și dacă da, cum se poate rezolva cu cât mai puțin scandal sau deranj.

 -No fecior, da’ ce s-o întâmplat aici?
 -Mi-au tăiat cauciucurile niște țigani din Sălaj. Nu știu ce să fac, unde să mă duc, de ce să mă apuc. Stau numai așa și mă gândesc. De fapt cred că mă gândesc…
 -Te gândești pe tine ca persoană, ce ai devenit, sau gândești altceva?
 -Încerc, foarte sincer vă spun, să nu mă gândesc la nimic. Vreau doar să admir natura așa cum e ea, aici. Pentru ce e ea. Nu pentru ce se crede că a fost sau pentru ce mi s-a mai spus că trebuie să fie. Și văd că nu s-a supus. Mă întreb care e secretul ei.
 -Ți-l-io spune poate odată. Sau mai bine ți-l arăt…
(Căpitanul tăcu, neștiind ce să răspundă, sau dacă să răspundă)
 -Hai bine să vedem cum reparăm necăjeala asta de aici. Unde s-au dus cei care ți-au făcut netrebnicia asta?
 -Mai în sus pe drum…(și zicând asta, arătă înspre urmele lăsate în noroi de Transporter)
 -No bun! (zise el puțin încruntat – cu o căutătura foarte rece-clară și perfect-tăioasă pe care Căpitanul nu-și amintea să o mai fi văzut înainte la oameni – și într-un fel hotărât ce-l îndreptă parcă brusc din coloană, făcându-l parcă deodată să pară mai tânăr și mai înalt) Știi ce? Hai cu mine până jos, în căsuța în care locuiesc eu, că acolo am și un telefon mai vechi, alb, din acela cu disc pentru format numărul. Eu nu port la mine mobil și alte din astea, că aici prin păduri, vezi și tu bine că nu ate niciun rost. Toată zona o știu ca în palmă și de-a fi să mă pierd în vreun fel, tot numai eu singur mă pot salva. Căpitanul își dădu seama că el este cel care controlează toate cele ce se surpă în acea zonă și că el este cel care decide dacă ceva trebuie să se surpe și de ce. Nu purta în el nicio glorie cunoscută, nicio reverenţă și absolut nimic de nătărău. Mai mult, părea a avea ceva dintr-o fiară ușor resemnată, dar care nu vrea neapărat să te prigonească. Știa cel mai bine prima lumină care apare după ce lucrurile se tot îngână între ele și stratul trainic al polenizării. Avea la degetul mare răspântia cea mai caldă şi mai dreaptă și bunătatea limpede-fierbinte a omului care chiar îți vrea binele – motiv penru care frigurile nu rătăceau nici prin el, nici în apropierea lui.
Arăta pe figura lui chemarea și promisiunea împăcată a drumului și mai părea că știe că nimeni altul să ia întotdeauna forma corectă a zilei și s-o ducă cu el atunci când vine să te întâmpine.
Căpitanul avu o încredere naturală în el și nu avea de ce să nu o aibă. Îl urmă și când ajunseră la locuința bătrânului, acesta îi telefonă nepotului, rugându-l să aducă taful, și apoi ginerelui, rugându-l pe copiii lui și pe prietenii lor – dacă se poate, cu 2-3 cai fudului și țanțoși după ei. În nici 45 de minute se adună tot alaiul în jurul Daciei Căpitanului, cu taful în mijloc, guvernând autoritar și asigurând un fel de protectorat absolut peste mica, dar hotărâta armată.
Traseră taful în mijlocul drumului forestier și se puseră se aștepte mașinile ce aveau să coboare pe acolo din deal. Trecură două Dacii și un Nisan și de fiecare dată îl întrebară pe Căpitan “Ăștia sunt?”. Când Căpitanul răspundea că “nu”, oamenii muntelui trăgeau taful din drum, lăsau mașina respectivă să treacă și apoi repuneau taful de-a curmezișul, așteptând “răbdători” să vină fatalii vinovați. Dup[ 25 de minute ap[ru Transporter-ul. Opri nervos-anevoios în fața tafului și deodată se și traseră în jos două geamuri și jumatăte de după care apărură mâini amenințătoare însoțíte de “Dă-te-bă din față-bă!!! Nu vezi că stai în drum?! Că ne grăbim să merem la Șânleu [nota autorului: Șimleul Silvaniei], că trebuie să vindem ciuperci!” Căpitanul încuviință și el că “da”, că ei sunt.

Bătrânul: – Toți cinci, cât văd că sunteți, dați-vă gios din mașină… dar acum! Și stați aici unde stau și eu, în fața voastră, să stăm de vorbă. Dacă nu vreți, vă bagăm lama de la taf în radiator!
Pasagerul din dreapta șoferului: – Has cai mij…! [nota autorului: Mânca-mi-ai păsărica!]
Șoferul: – Has mo car…!!! [nota autorului: Mânca-mi-ai pula] Dicta! Delbul! [nota autorului: Fii atent! / Ai grijă! Până nu ţi-o dau la buci!] Ja draq care! [nota autorului: Pleacă dracului acasă !]
Pasagerii din spate, pe rând:
– Socheres merundo ! [nota autorului: Ce mai sugi curvo!]
– Poraves ! [nota autorului: Să belești !]
– Ciupidema ! Va! Ja kere coliba! [nota autorului: Pupă-mă! Hai pleacă! Du-te acasă!]

Bătrânul se uită cu o privire de fier, parcă de-a dreptul în metalul lanțurilor utilajului. În următoarea secundă se și aprinse lampa tafului, din spatele palsei din pătrățele de sârmă ce o încadra. De acum începea cu adevărat catastrofa! Nu mai era nicio cale de întoarcere: din lateral Leul se învârti pe loc, în jurul propriului ax, drept înspre pradă. Fixă perfect stăpân pe sine pământul de sub el și din fața sa și porni înspre Transporter, pe ultima venă a Terorii ce domnea în aceste momente acolo, doar Ea și nimeni altcineva. O Teroare ce putea să treacă prin zid. Începu să-și agite de sus în jos colți de mastodont înspre dubă, iar motorul îi răcnea ca viscolul turbat. Scurma îndrăcit pământul pietros al forestierului, devenit acum o arenă a giganților. Avea o poftă proaspătă și parcă nemaivăzută de ură în el, norii de deasupra scenei se înfiorară iar Timpul era și el scos puțin din lumea lui și făcut să se simtă confuz și atacabil. Lama se-înfruptă surescitată, cu învolburare, din radiatorul Transporterului. Atroce, intra adânc și tot mai adânc în dubă, până ce o penetră îndeajuns de tare cât să le intre rromilor în suflet șoapta ucigașă din ” noaptea bunicului”. Atunci Taful se opri trimfător cu piciorul pe gumazul victimei întinsă la pământ, tronând autoritar peste prada pe care o imobilizase fără scăpare și gata să o împartă și cu restul haitei. Rromii se dădură speriați jos din duba acum sfârtecată pe mai bine de jumătare, încolonați lângă ea, unul lângă altul, cu mâinile la spate, ca în clasa întâi, la școală.
Bătrânul (calm, imperturbabil, cu o severitate totuși seninăși bine-intenționată în natura ei nepieritoare): – În mod normal trebuia să ne întrebați dacă vă lăsăm să culegeți ciuperci din pădure. Că toate astea câte le vedeți că se întunecă pe aici sunt pădurile noastre. Că lăsăm noi lumea așa…să culeagă și nu zicem nimic nimănui e altă treabă. Dar să-i tăiați cauciucurile băiatului ăsta ca să nu puteți culege decât voi și să vă faceți voi stăpâni pe ceea ce nu-i al vostru și nu are cum să fie al vostru vreodată, asta n-o s-o răbdăm. Pentru că nu înțelegeți Muntele. Aici Muntele e Stăpânul: el contolează vremea și toate cele câte mai sunt și vor să fie și dacă vrea să te lase să-l urci și să te bucuri de fructele lui, te lasă. Și atunci, cât stai aici să faci bine să-i dai răgaz și mulțumire cinstită. Dreaptă, așa cum trebuie să fie viața. Dacă nu vrea să te lase ori simți din vreun motiv că nu te potrivești, atunci pleacă cât vezi cu ochii – departe. Și încearcă să nu te uiți prea mult înapoi. El ne acceptă pe noi, într-un fel, și taful îl păzește starșnic în numele nostru dar și al lui [nota autorului: al tafului, ca atare], independent.

Deodată însă își schimbă fața îndepărtat-înțelegătoare cu care tocmai îşi rosti vorbele, se înăspri și se albi năpraznic la față ca o statuie de piatră realizată prin despicături excesive, ameninţător ricoşate sau la limită împlântate, făcute parcă în timpul unei prime figurări a creatului de către Increat. Ceva sculptat direct de gheare şi de colţi de fiară în timp ce mânâncă şi jumulesc o protuberanţă amorfă de carne (obrăznicită provocator în relief – ca să-şi arate fecunitatea), ca să-i dea o primă faţă capabilă să exprime bucuria rea a neospitalităţii. Intimidantă şi periculos de intimă, precum negrul zvârcolit din revărsările tentaclare ale sângelui metalic-neiertător al Increatului.

– Care dintre voi a tăiat cauciucurile? Arătațí-mi-l numai pe el. Atât vă cer.
Toți cu deznădejde: Ce… că nu noi am fost șefule! De unde să știm acuma ?!
Ginerele: Gura!!! Către munteni: Porniți drujbele!
Cinci drujbe începură să se apropie de ei în cerc închis, masându-i cu spatele la Transporter. Nu după multe momente câteva degete acuzatoare înflorire timide, ca niște ghiocei, arătând, cu părere de rău, înspre vinovat.
Bătrânul: No’ acuma fiecare băgați degetele cu care arătați în gura și întoarceți-vă cu spatele. Rămâne cu fața la noi doar cel cu cuțitul, restul nu priviți înapoi până nu vă dăm noi voie.
Rromul mai bătrân: Haidețiii…domnuuu….vă rugăm frumos! Că eu i-am zis să nu le taie dar asta e.. ce pot să-i fac?
Nici nu apucă să-și termine fraza cu un băiat mai tânăr îl și apucă de ceafă și-l băgă cu fruntea în Transporter: – Ți s-a zis să taci și să stai cu fața în mașină! Până nu-ți dăm noi voie nu te uiți înapoi!

Ginerele își dădu jos de pe umăr hamfăul și începu să tatueze și să ardă cu “fierul roșu”al curelei și al zalelor căpăstrului carne nouă pe corpul tâlharului. Sub lovituri peste lovituri plesnite în rafale, carnea lui întinerea – înflorea și îmbobocea fraged-roșie peste tot, până când cifra de 25 a zilei se desprinse și sări de tot din calendar, lăsând acolo un nemaivăzut și total incredibil loc alb. În timp ce îl lovea cu o sete mereu proaspătă, ce parcă strălucea de o vitalitate nouă după fiecare lovitură, ginerele fredona necontenit același refren: “Parcă-ar fi un colţ de rai / Ce te-ndeamnă să mai stai… Azi nu mă las până ce nu-ți dau Premiul I” Harnic nevoie-mare, fagul se puse pe treabă spre a-i îngemăna și a-i coace omului vinetele: îi încălzii bine iepurașii – ce păreau acum abia ieşiţi din ou; iar șerpii din oase răsăreau disperați și strigau ca din gură de șarpe. O dăruire nemaipomenită a cărnii pulsa și mustea până când îî aburi năpăstuitului smalțul. Urmă un strigăt victorios al Ginerelui – “Mumia vie, stăpână să fie!!!” – iar următoare plesnitură îî pușcă fostului cuțitar ochiul în aer, ca pe un dop de șampanie. Când terminară îl luară toți cinci pe brațe și îl aruncară în șanț-ul rupt de taf de de liziera pădurii.
Unul dintre munteni se duse și scoase din cabina Tafului o oală mare cu un fel de „smoală” amestecată cu motorină. Le spuseră celorlalți rromi că acum se pot întoarce, și privi dar să stea cu mâinile perfect drepte pe lângă corp. Oala fu pusă în fața lor și cu o bidinea începură să îi ungă și să-i stropească din creștet până în picioare cu îndrăzneală neagră rănită, ce duhnea a osândă, spânzurată peste toate cele din jur.

Bătrânul: – Băgați bine de seamă: dacă vămai prindem vreodată pe aici, vă dăm foc!

*

Căpitanului îi reparară ei roțile de la Dacie și îi dădură două anvelope noi-nouțe, fără să-i ceară un ban, doar la schimb pe cele taiate de rromi. Taful termină de dezmembrat Transporterul și el fu reciclat frumos, cu bună-conștiință și credință direct în ciclopii circulari pe care localnicii îi foloseau pe dealurile de acolo ca pe un fel de ATW-uri, la nevoie motorul lor putând fi decuplat și re-adaptat la drujbă sau la motocositoare. Până dimineață dispăru nu-se-știe-cum și omul de vinete tocate și de marmeladă din sanț, viu-bine – din câte se știe, tovarășii ducându-l înapoi în Sălaj, așa cum au putut…