Protan

„Am încercat să schimb Lumea în care trăiesc…Nu am reușit să mă schimb nici măcar pe mine. Ființările umane sunt perfect egale cu inerția lor și nimic mai mult.” (Motto-ul Întreprinderii Protan, scris cu litere de metal deasupra porții, în locul clasicului „Trăiască România Socialistă”)

Epigraful de mai sus stătea plasat între doi muncitori reprezentați în metal, foarte vânjoși-primitori, ambii ținând fulgere de metal în toate cele patru mâini ridicate drept în sus, ca la luptă, când se arată armele adversarului.

*

Crescută și îngrijită în ţara flămândă, și cufundată tot mai greu în infernul verde al întinderilor Dejului, Dacia se comporta ca o viperă: își rodea, își săpa și își scobea cât putea bujiile, în timp ce își forța tabla să se strângă acordeon între încolăcirile-i și între zvârcolirile-i convulsive. Se arcuia apoi cu gâtul în sus, cât putea, așa greoaie și păcătoasă și pătrățoasă cum era, și sărea parcă să muște din stânga și din dreapta popândăii ce scoteau capul speriați, din iarbă, la marginea șoselei. Părea că poarta tocuri în sutienul farurilor din față și accelerații în evitări.

Cele două fese ale indolenței reculese sunt Alandala și Eschiva.

Dacia scurma aburind pe nări pietrele din marginea drumului, în căutare de reculegeri anchilozate, pe care să le ia și să le trântească de să le sară cu totul oasele și așa strâmb și strâmt înfipte în șoldurile lăsate și plimbate într-o parte ale alandalelor și ale eschivelor.

Tot la marginea drumului, liane mieroase începeau a se îți diabolice și adulmecau precum șerpoiacele tinere Îngerul de pază. Roțile mașinii deveaneau roțile sorții, apoi ale ceasului fioros al lui Chronos. Și se întorceau acum în Ultima soartă, în timp ce ora se prelingea pe parbriz.

Stăteam cu grasa lângă mine în masina timpului și eram amândoi două limbi de ceas încâlcite deja în Sâmbăta ierbii și apoi în Duminica adevărurilor împletite. Ea îmi transpira pe tapiserie sânge neplâns, cleios și cu un miros înțepător de urină de pisică de nu-mi mai puteam personifica, în întăriturile rastelului post-gândirii mele, „al vieţii trist tumult și dragostea-mi inoportună”. Totul devenea, din cauza prezenței ei incredibil de nepotrivite, o taină ascunsă revelată anost. Îmi zdrăngănea Caragiale în cap și asta mă enerva la culme. Nu-mi explicam de ce și doream să înceteze și Momulo să se ia și să plece din mintea mea.

Din cauza comportamentului mașinii, fugea iadul din noi. Refren de șine cerșind îndurare pentru ce-a mai rămas din noi după dezamorsarea regretelor sfâşietoare.

Simțeam cum jucăriile din spate ne privesc încordate, cu răutate și neobișnuit de provocatoare, făcând parcă copilaria să pară de fapt o mare gestare demonică, extrem de nemilos-însuflețită.

– Simt cum îmi înmugurește ceva la subraț. Și mă mănâncă (zise ea iritat-copilăroasă și copilăros-schimonosită). Să fie un ctitor de mănăstire-ceva care scâncește sfărâmicios și ronțăie supărăcios nuci și complicități cu diferențele de niveluri ? Ha ! ha ! ha !

– Ah, nu…Stai linistită, e doar o altă victimă a valurilor grele, negre de carne. (i-am spus eu râzând sardonic) Furtuna cumplită de pe Marea de Apoi a Cărnii e deja foarte aproape și multe încep să se agite peste măsură. Uită-te numai la Bătrâna Doamnă ce turbează aici de nu mai poate. Că așa o conduc de parcă aș călări un taur la Rodeo. Simte apropierea celeilalte mașini, mai mari și vrea să se înfigă în retina ei, ca să poată să sfâşie amândouă împreună colonul încă plin al animalelor malaxate – în care s-a ascuns, scofâlcită, urma lui Dumnezeu, complice și ea cu bestia din groapă.

– Când așteptările se sfârșesc începi să te gândești că de fapt ar trebui să te apuci să-ți construiești un munte. Doar pentru tine, doar prin tine, prin ceea ce reprezinți si prin ceea ce ipostaziezi tu.

– Așa este ! (i-am răspuns eu admirativ și de-a dreptul plăcut surprins de înțelegerea ei) Și să știi că nu toți munții se formează și arată la fel. Unii se ridică și sparg mările și pădurile. Alții, dimpotrivă, se prăbușesc și erup mătăhălos înspre subteran, ca o mare deversare de carne mâloasă, formându-și acolo, în geografii inverse, versanții și coamele de adăstare impunătoare și de îndestulare milenară.

– Imi dai speranță, să știi. Și m-ai ajutat enorm. Dar să nu vorbim totuși până nu vedem ce are să-mi ofere malaxorul. Să ne ofere, vreau să spun…scuze. (adăugă ea cu o politețe bine-intenționată și chiar decentă)

– Plastic negru ca de interior de Volkswagen peste şoaptele de metal, și atunci nudul Bestiei se uită la tine iar cu poftă!

– Foarte bine, chiar să facă bine să e uite ! Eu măcar nu stau în capră de tăiat lemne ca altele. Eu stau cu butucul cioturos la vedere și în loc de țesături fine vreau să pun pe mine plastic negru și cauciuc. Acele flori de lacrimi, ca florile de gheață în Ianuarie pe geam, nu se prind niciodată de plastic și de cauciuc. Doar de sticlă, de zici că încep să le crească înapoi pene reptilelor…de la atâta fragilitate și de la atâta timiditate silfídă. În timp ce ei habar nu au ce bine se face coca-n cauciuc.

Și zicând ceea ce tocmai a zis, oprim mașina lângă un tractor dezafectat și îmbătrânit dincolo de orice reparații, și ea începu să se dezbrace la pielea goală. Când termină, începu să tragă de cauciucurile obositei dar acum împlinitei Dacii. Mașina încercă să riposteze și să o taie cu tabla laterală și cu jantele, la înțepeniri și la ricoșee, când smulgea de șuruburi și de alte îmbinări înțepenite, ruginite și „clasic„-strâmbate. Dar, pe deoparte Păduroaia era acum neobișnuit de puternică, deoarece era cu adevărat clară în gândire. Pe de altă parte, pielea ei era mult prea groasă pentru niște table de Dacie slăbite și subțiate de timp și de nevoi precare sfărâmițate în rugină. M-am uitat intrigat, consternat, vag trist – vag împăcat cu gândul, și am luat lucrurile așa cum erau. I-am făcut doar un semn discret înspre cauciucurile tractorului, a înțeles imediat și s-a dus și s-a răzbunat mai departe pe tractor, după ce mi-a semi-violat Dacia. Își trăsese toate cele patru cauciucuri pe ea pe post de haine, unul peste sâni, două peste burtă (roțile mari din spate) și unul peste zona inghinală. Am intrat așa costumați, umăr la umăr cu ea, pe poarta Intreprinderii: ea în cauciucuri, eu cu cagula și cu echipamentul Naționalei pe mine. Pășind înăuntru, sub irealul mott-o de deasupra porții și printre cei doi muncitori de metal ținând fulgere de metal în cele patru mâini, mi-am zis că, la urma urmei „de ce nu? ” și chiar am simțit nevoia să-mi fac o oarecare cruce de auto-încurajare și să adaug:

– Tot ce îți pot spune e că prima floare pe care am dat-o unei fete a fost o lalea galbenă de plastic, dată cu parfum. Chair nu am habar de ce, dar cred și acum că a fost cel mai romantic moment din viața mea. Vreau să zic, fără muște, viespii, urechelnițe și viermi. Toate astea trag numai la flori și la cadavre. A oferi o floare proapăt culeasă unei femei e a-i oferi un cadavru. Cred că ai dreptate cu plasticul. E poate mai bine așa.

**

După ce am trecut de gard, Protan răsărea în depărte, în lumina murdară a zorilor, ca o diademă întunecată. Majestuos, în ciuda faptului că era de fapt o fiară întărâtată, nemâncată cu adevărat de foarte multă vreme, disperată că a tot trebuit până acum să încerce să-și încropească o masă decentă din rămășițe și din alte demențe disparate.

Apropierea unui vânat atât de masiv și de generos în absolut tot ce trebuie (mușchi, cartilagii, tendoane, grăsime, urdă, gută, scursuri, viermi, limfă, sânge închegat și gros-lichid, umori și urdori …toate pulsând a viață tânăr-lacomă și toate gata să se ofere, dar și să li se ofere ceva), pe care îl simțise încă de la o depărtare foarte mare, o făcea să nu se mai poată controla și să frisoneze viperin din toate cuțitele. Să tresară și apoi să se zguduie anafilactic din roțile de sfârtecare, până la punctul în care începea deja să le îndoiae acestora axul și să le deregleze fusurile învălmășelilor și ale înfășurărilor.

Ajunsă deasupra tăietorului, Grasa îi făcu semn să se calmeze și Mașina o ascultă și-și separă cuminte, pe canale de scurgere diferite, nutrețul (făina de oase), cosmetica (săpunul) și ceea ce urma să devină fertilizator sau îngrăşământ în agicultură. Animalele fiind malaxate cu tot cu fecale în ele, toate aveau nuanțe apropiate, vii-vetuste și refractar-îmbătrânite și invalidate.

Sfărma acum calmă simbolurile unul câte unul, ca pe niște macarale demiurgice, la porţile Soarelui.

Curcubeul veni și el acolo amenințător, plonjă cu trompa-i monstruos eclozatoare și se hrăni hulpav ca un balaur din bălțile de sânge atent selecționate ale Mașinăriei. Captain Romania își realiză ironia cruntă a situației – că de fapt Grasa l-a adus pe el la Protan și nu invers. Că de fapt s-a împăunat în mod nenecesar cu penele ei.

***

Era acum rândul Îngerului Păzitor. Mare cât toata încăperea roată-împrejur și crucificat deasupra tocătorului, cu pieptu-i imens cât al unui curcan alb scăpat din Jurasic. Cu mâini lungi, lemnos-fibrate și proeminent împletite, trase de sfori și de lanțuri de la peretele nordic la peretele sudic, prin cămașa-i albă sfâșiată pe alocuri.

Grasa, acum pe post de preoteasă îmbrăcată în cauciucuri de tractor – care o strângeau puternic și îi dădeau o alură militar-riguroasă – comandă nemiloasă dezmembrarea Îngerului.

– Fără milă ! Fără milă !! vui și mugi ea cu glasu-i de fiară, speriind și Curcubeul, care parcă se trase puțin și acum se uita împrejur ca un răpitor ușor contrariat și destul de nesigur pe el.

Cu disperarea tipică a inchizitorului care se teme că indiferent ce masacru și ce grozăvie s-ar putea întâmpla la comanda lui, aceasta nu va fi totuși de ajuns, Grasa adăugă în stil oratoric hitlerist :

– Aduce-ți-vă aminte de cuvintele lui D.H. Lawrence : „ N-am constatat niciodată ca unei creaturi sălbatice să-i fie milă de ea însăşi.” Dă-mi cârligul ! îi ordonă ea malaxorului și dintre roțile dințate îi și sări un cârlig pescăresc de pirat, direct în mână.

Și se apucă să agațe și să smulgă cu el carne și pene, de parcă scotea cioburi de măsea cariată dintr-o gingie, cu elevatorul :

– Vreau sa scot tot destinul din el !!!

Îngerul urlă ca o bestie septic încinsă și se zvârcoli cu ochii injectați, arătându-i și el colții, și mușcând în gol în direcția ei, în timp ce încerca să-și rupă brațele venal răvășitoare și nimicitor învârtoșate din funiile groase, împletite pe alocuri cu sârmă ghimpată și să se arunce asupra ei.

Se agățau de cămașa lui ecouri, ca ploșnițele de conopidă.

De fapt Ecourile în acea încăpere începeau să se comporte ca insectele.

****

De unde îl știi pe Înger?

– Ruptura asta… ? zise ea rânjind într-un larg zâmbet jecmănitor.

– Da…

– Mi-am făcut la un moment dat o cameră mică în casă – știi tu, genul ăla de cameră neînsemnată dintr-o casă, care nu are niciun sens pentru un vizitator neavizat…neinițiat în tainele întunecimilor ungherelor caselor românești, vreau să spun. Acolo am încercat să aciuez un spirit pentru bună-startea casei și i-am dat camera lui. Am cumpărat din Maieru un ou de la o găină neagră, fără un fulg alb în ea, călcată de un cocoș negru, fără un fulg alb în el, l-am clocit la subraț, în buric și în gușă vreo 40 de zile, pe la ore, în timp ce-i ascultam pe studenți la tablă. Am descântat apoi oul și i-am făcut jurăminte rușinoase la căderea nopților; l-am legănat la sân și l-am mutat o vreme din potir în cocotieră. Când clocitul Satanei s-a împlinit, pojghița subțire a oului s-a înnegrit, s-a elasticizat și s-a deschis de la sine și oul părea gol pe dinăuntru, de parcă n-ar fi fost niciodată nimic în el. Apoi, imediat după, coaja a redevenit albă, tare și sfărâmicioasă. Arătarea apăruse de fapt, ca un fum albastrui-închis foarte subțire, direct în spatele meu, și privea copilăresc-încântată și drăcest-satisfacută peste umărul meu, la coaja sfărâmițată a fostului ou, părând că vede încă fostul disc germinativ ca pe o roată zimțată de tăietor. Era chiar “drăgălașă“ pocitania: în ochi avea niște diamante albastre regești, corpul negru și chitinos ca al unei șopârle ce imită crengile copacilor noaptea și părea tot timpul că zâmbește de mulțumire. Avea o căldură aparte în ea, în mișcările și în fețele ce mi le arăta, mă simțeam mai sigură și mult mai puțin singură cu ea pe lângă mine în casă. Mi-a arătat, dibace și fâșneață cum era, încă dintr-a doua noapte, marea taină vrăjitorească a „închegatului apei” – a transformării apei în gelatină și apoi, de ce nu, chiar de-a dreptul în grăsime. Și folosind cu dibăcie această taină, ca o căutătoare ce eram de comori nu ascunse dar pe care să le ascund, am învățat să nu mai fiu o gazdă lacrimogenă și sa-mi aduc toată apăraia – toate mlaștinile și toate mocirlele de lacrimi – înapoi sub piele, ca grăsime. Dar comoara adevărată a venit ceva mai târziu: Porcul. Porcul abia mi-a sfințit și consfințit definitiv casa. Alături de Porc am răsărit și m-am împlinit în calele-mi grase și mănoase de carne…așa cum spune Paler, am reînvățat ce înseamnă sa fiu acasă în mine însumi: “Şi picăturile de sânge au aflat din nou ce înseamnă acasă. Altfel s-ar fi rătăcit prin corp şi-ar fi uitat să se întoarcă la inimă.”

(pauză de nostalgie post-clitoriană)

(în timp ce Îngerului îi curgeau bale amestecate cu sânge din gură; în timp ce Îngerul se forța să-și lărgească în el inelele anilor ca într-un arbore; în timp ce stihiile fierbeau în surâsuri neplăcute și în infarcte premature)

Și drăcovenia asta mică m-a fericit și mi-a adus mult Porc în casă – de atunci și până acuma. În cele din urmă, când s-a arătat vrednic și s-a dovedit că merită a fi ferchezuit, am început a-l pieptăna, a-i da pielea cu uleiuri și i-am lipit și încondeiat fostul ou, în roşu țipător și în negru amenințător, cu scene de amputări de membre și de decapitări de la martirii, despărțite între ele de strâmbe și nervoase cruci întoarse negre, toate cu gesturi largi de mâini bolnăvicioase… de parcă l-ar fi pictat cu mâl de vânătăi și cu sânge vorbitor și zvârcolitor un curcan ce nu-și putea regăsi pacea decât dacă viola gospodărește-înfoiat, ca un măcelar ce-și suflecă mânecile înainte de tăietura de maestru, o bibilică frigidă si nemângâiată.

Toate gata și făcute dupa bună rânduială și cu multă și aleasă fireştenie a lucrurilor, i-am scos oul din cocotieră și l-am înălțat definitiv într-un potir negru-semeț, geometrizat triumfal, în mijlocul unei măsuțe. Stătea ca un bibelou într-un suport de lumânare…și eu îl priveam și îl primeam cu înfrigurare la mine în suflet și pe la mine prin carne: simțeam pentru ce a venit cu adevărat iar el dădea semne că știe cu adevărat de ce l-am chemat…că eram deja prea singură (și aici ochii i se împăienjeniră de o tristețe vehementă, dementă, și îi zvâcneau neputincioși, dintre razele unui „cândva” ce nu ar fi trebuit să ajungă cu întrezărirea până la nădejde).

Am decorat potirul cu mărgele negre și i-am închinat camera definitiv lui. I-am făcut și un mic geam, să aibă și el totuși o perspectivă înspre afară, înspre cer, deși legea la astfel de drăcovenii cere în mod explicit să le dai definitiv odăi fără ferestre. “Mă prefac în tine” i-am spus într-o zi, dar cu jumătate de gură, știind că nu fac totuși ceva bine acolo. Iar el mi-a spus “Ceeee?!” și camera parcă s-a apropiat de mine. În fine…a fost doar începutul abia ițit al unei mari mutări greșite de mai târziu. Dar atunci, chiar atunci!, îmi amintesc, imediat după ce am zis ce am zis, a început să ningă în seringa facsimilului – ninsoare dârză ce lipea timpul de macabrele machiaje ale supraviețuirii, iar căderea fulgilor de oftaturi sădea vibrații în coronare și eu culegeam antene de lăcuste ca pe niște flori de câmp. Se substituia acolo, în convulsiile febrile ale chipurilor noastre, o cantitate de Mare Neagră si de Mare Moartă unei cantitati de memorie îmblânzită.

Îl hrăneam preponderent cu lapte și mămăliga nesărate. Nu suferea defel sarea și, de nu erai atentă și-i scăpai ceva ce semăna cu ea, numai ce se apuca a-ți trânti totul prin casă: oale, sarmale, tigăi, bibelouri, pahare și borcane zburau toate care încotro. O dată la trei zile îi dădeam ba să fumeze țigări fine, ba îi ardeam ierburi speciale și bețișoare aromate (majoritatea abătute din scorțișoară) să-i fac mofetă ca de tămâie…să-i vină și să-i treacă gărgăunii după bunul lui plac. Sau îi făceam mici cadouri simbolice, cu însemnătate periculos-intimă: stihuri, leagăne, monturi electrice nocturne, icoane capricioase din staniol colorat, cărți poștale transparente – să vadă și el cum arată alte meleaguri, mirodenii proaspăt fecundate și apoi adiacent supra-însămânţate neptunian, mici cutiuțe muzicale, buze, dinți de aur, mărţişoare (dar numai din acelea victorioase și intransigent sfidătoare), mărgăritar și cleștar, diverse pietricele semi-prețioase (era super interesat și încâtat de tot ce sticlea ca un ochi de prădător) și…până la urmă și ochi și unghii adevărate. La început ochi de la animale împăiate din laboratorul școlar și gheare de la morți. Apoi, așa cum era și normal, s-a ajuns la extirpări și la amputari pe bune. Devenea tot mai lacom…dar și casa mea devenea tot mai plină de darurile nucleare și de copleşirile neasemuite ale Porcului…de lâna lui de aur. Merinde emoționante și apăsătoare și vise de azot rece ce nu-mi mai trec răsăreau peste tot prin adâncurile cămărilor și alene de-a lungul planărilor rafturilor. Îl priveam cum se reazămă satisfăcut, ca un sfârc încordat, într-un cot, direct de flăcările negre ce creșteau ca porumbul jur-împrejurul lui.

Formula magică pe care i-o ziceam în fiecare zi înainte să-l hrănesc era “Tu ești al meu dar eu nu sunt a ta.” Și el înțelegea și stătea cumințel în fund și asculta cu interes. Dar într-o zi eram mai abătută și m-am grăbit și m-am pripit, ca în jocul cu “Capra neagră-n piatră calcă, / Cum o calcă-n patru crapă! / Crape capu caprii-n patru / Cum a crăpat piatra-n patru! ” Și i-am zis din greșeală “Eu sunt a ta dar tu nu ești al meu.” Ochii i s-au aprins deodată din albastru întunecat-arzător în roșu ca sângele închis, gâtul i s-a îngroșat ca la Cerb la rut, dinții au început să-i crească drepți în jos ca niște țepușe și umbra i s-a făcut neagră și zgrunțuroasă, ca de peșteră, peste toată camera, cât a unui copac satanic. Mi-am dar seama instant că vraci, vrăjitoare, mănăstire și duhovnic – nimic practic n-o să mă mai scape veci de nenorocirea neagră ce-am provocat-o. Urgiseală viforoasă în toată regula. Mă simțeam neputincioasă ca primul țăndărel care a încercat să facă sex cu mine pe la spate…ha ha!…îi era atât de mică încât dădea eroare în Windows.

– Știu prea bine despre ce vorbești. Nu aveai cum să te mai înțelegi cu el. Pentru că în momentul de dăruire la drac îți dai seama practic cu ce fel de demon ai de-a face. De unde vine el, vreau să spun…Sunt practic două categorii de demoni. Cei născuți și crescuți de Satana și cei dați de Dumnezeu. Cu primii te mai poți înțelege și sunt adesea chiar dornici să comunice cu tine. Sunt ființe ale Creativității, nu ale Creației. Te ajuta mult și îți dau inspirație dacă ești atent cu ei și dacă nu-i desconsideri. Alături de ei muzica sună mai bine și înseamnă mult mai multe lucruri decât în mod normal, literatura e și ea mai frumoasă și poezia e de-a dreptul mortală.

Ceilalți, demonii creați de Dumnezeu, sunt pe cât de spurcați, pe atât de puternici și de intransigenți. Nu negociază și nu stau deloc de vorbă cu tine și când le-ai greșit te nimicesc. Te pedepsesc drastic, scurt, rectiliniu și ireversibil. Diavolul are oarecare milă și înțelegere față de tine când te pune la punct…îți mai dă cumva o șansă. Dumnezeu e fără milă, e distrugător și total în pedeapsa Lui. Demonii Săi nu permit cu adevărat creativitatea și cu atât mai puțin greșeala. La fel ca și El, îți cer doar să participi prin iubire la Creație și nimic, dar absolut nimic, mai mult. Restul și orice altceva e deja început de pedeapsă și ranchiună logică, rece și înfiorătoare. Pedeapsa Satanei e creativitate demențială, pedeapsa lui Dumnezeu e rațiune cruntă, matematică pură, neiertătoare. Demonul tău se pare că a fost un demon trimis de Dumnezeu.

– Demonii lui Dumnezeu sunt mai puternici decât îngerii Lui?

– Chair greu de spus…Îngerii Lui sunt practic născuți prematur, în vreme ce demonii sunt născuți prea târziu, mult după plămădirea Omului. Îngeri – înfrângeri, demoni – constrângeri…ha! ha! Străjuitori – unii, complici – ceilalți.

Lumina călăuzitoare a Satanei în schimb, trebuie dedusă din sensul interjecțiilor aberante și din frumusețea neasemuită a martorilor. Oasele disperării umplute cu măduva urletului. De aici vine puterea. Îngerii Domnului guvernează începuturile de orice fel și depun plângeri (ha! ha!), în vreme ce demonii Satanei ne administrează sfârșiturile și adună resturile umane ce persistă după îndeplinirea profețiilor și a proorocirilor. Nenorocirilor le sunt sanitari și mai salvează și ei ce pot din ce mai rămâne din oameni. Sunt puțin neînțeleși dar nu neapărat răi. Sincer nu am avut de-a face niciodată cu creaturile Domnului. Nu spun ca m-a învățat Antechristul, ci că am învățat de la Antechrist să mă rog la mine însumi și mi se pare a fi cea mai incredibilă rugăciune de pe lumea asta.

– De ce?

E puțin greu de spus dacă n-ai avut încă o experiență sau o inițiativă de genul acesta. Dacă ne uităm puțin peste Ioan 5:43, găsim poate acolo, în vorbele lui Iisus, cheia întregii povești: “Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi.” E o chestiune de cum și cu cine vrei să comunici, cred eu la urma urmei. Când Iisus vine pe Pământ, El vorbește în numele Tatălui. Când Antechristul vine printre noi, acesta vorbește în numele lui. Depinde de fiecare cu cine vrea să stea de vorbă: cu cineva care vorbește în numele Altuia, sau cu cineva care vorbește în numele său, propriu. Altfel nu știu și nici nu cred că trebuie să explic… Eu tot timpul am preferat să discut cât-de-cât de la egal la egal cu Antechristul.Și chiar nu a strâmbat din nas niciodată.

Dar în fine, cum l-ai prins pe Înger?

– Ohoo…când m-am prostit de i-am zis lui Michiduță ăla ca sunt a lui și ca el nu e al meu, a început Atacul Demonului…

– Atacul Demonic!

– Da, exact! În nici a doua secundă a sărit Îngerul din oglindă să mă apere. Mi-a zis ” repede – Acum !” să mă folosesc de taina închegatului apei și să transform totul în grăsime. Începeam să mă usuc aproape complet. Și am făcut chestia asta în timp ce el l-a alungat pe târâtor, peste dealuri, ca pe un câine vagabond și schilod. Dar, la întoarcere, nu știu nici acum cu adevărat de ce, căci el îmi zâmbea prietenos și înțelegător, l-am prins de mână și i-am spus “Acum ești al meu !” – după ce înainte dădusem bine oglinda cu grăsime de Porc, peste tot și într-un strat gros, ca sa nu mai poată intra. Dacă stau bine să mă gândesc, trebuie să fiu sinceră și să recunosc că Porcul a fost singurul și adevăratul meu demon dintotdeauna. Porcul m-a vindecat până la urmă complet și m-a făcut robustă spiritual și fizic, la fel ca El, dar am rămas totuși și în primul rând un om atins definitiv și ireparabil de demonul lui Dumnezeu…cum îl numești tu.

(pauză telepatică, dureroasă și rece-revelatorie – ca prima despărţire)

– Acum mi-e clar că forța cu care l-am prins de mână mi-a venit cadou de la Porc. A fost întoarcerea triumfală și revanșa irefutabilă a Porcului. Când demonul a plecat, Porcul a și sărit imediat și i-a luat locul sau…mai bine zis, și-a luat locul înapoi (zise Păduroaia zâmbind cu adevărat satisfăcută). Și ce bucurie a regăsirii a mai fost acolo…ronțăiam împreună seara la apus, până potrivit de adânc în noapte, cărneturi și coceni și rumegatul ăla perfect sincronizat era sunetul împlinirii. Nu există un sunet mai frumos al fericirii pe lumea asta decât mâncatul ăsta pofticios potolit, ce adună și menține în el astâmpărul clarviziunii și al împământenirii perfect acordate la nevoi, direct prin viscere. Și mâncasem cu o zi înainte, pregătind parcă inconștient terenul pentru ce avea să se întâmple, costiță de Porc cu miere la cuptor. Acum îmi aduc aminte că m-a bulversat puternic, de aia am greșit formula cu demonul, dar mi-a și dat o forță spirituală nebănuita. Porcul vroia înapoi ! Porcul triumfă întotdeauna, indiferent de ce se întâmplă.

(o nouă pauză, de data aceasta de țigară BT bulgărească)

Își trage puțin suflul după primele fumuri și continuă, cu mâna cu țigara în șold, ca un măcelar care face o pauză la jumătatea trebii și lasă foarte grijuliu și satârul să se odihnească, ținându-l oarecum gentil de coadă, cu doar două degete, cu aceeași mână pusă gospodărește în laterala pântecoasă, în timp ce explică ceva…

– Acuma cu Îngerul…cum forța Porcului era proaspăt regasită, am avut o putere nebănuită în mine, venită din entuziasm și din bucuria regăsirii, și l-am ținut mai mult decât trebuia, decât îi pria lui și decât putea el sta, în otrava și în clima abrazivă a Realității noastre. Știi… (spuse ea puțin rușinată, așa…mai mult iîn șoaptă, ca pe un secret pe care nu dorea să îl pronunțe chiar de față cu vechiul ei camarad, Îngerul) el nu prea are voie să stea mult în Realitatea noastră că încep a-l lăsa forțele și rămâne, pe măsura ce trece timpul, numai cu pornirile umane în el, doar că exacerbate, mult mai mari și mai vorace-întunecate decât ale noastre. La un moment dat i-am dat chiar și drumul dar cumva mi-a sugerat că nu trebuia să îl țin strâns și legat, că poate totuși nu ar fi plecat nici el…Oricum! Și într-adevăr n-a mai plecat deși îi dădusem drumul, nu știu sigur dacă pentru că dorea, în ciuda a toate, să rămână alături de mine, sau pentru că slăbise deja prea tare în lumea noastră ca să se mai poată întoarce și suporta bine duritatea atmosferei lumii lui. Toate astea s-au petrecut cam în 3 zile, timp în care nu mi-am slabit deloc strânsoarea, până i-am albit și subțiat bine-de-tot încheietura. El nu mi-a spus propriu-zis niciodată nimic (asta și pentru că nu vorbește sau poate nu vrea să ne vorbească limba…) dar comunica intens cu mine prin privirile-i speriate, pline de un albastru, de o limpeziciune și o umiditate adâncă și blând-unduitoare a bunătății inexorabile.

Am încercat să am grijă de el și să-l hrănesc, desigur cu preparatele și cu specialitățile casei ha ! ha !: de la caltaboș, cârnați afumați și tochitură – la chestii mai fanteziste, precum chiftele cu parmezan și tarhon la cuptor, sau papricaș de porc cu păstăi. Dar astea erau simple “scobitori” pentru el, ca sa zic asa…

*****

Și Păduroaia știa foarte bine ce vorbește. Matahala din el nu se juca de fapt deloc: nu intra noaptea în casă prin gaura cheii şi nu întreţinea raporturi sexuale prin pereţi; el cerea carne de mărimea feselor unui tanc, cu elongatele sale fibre metalice capabile să răsfețe căile ferate cu gust de sinucidere. Halucinații violente, metalice, de urzici, ale scaieților stăpâni peste dealurile și peste pădurile de beton ale Clujului, dar…mai ales, halucinațiile violente ale Atât-ului, care era și El deja acolo și care vorbea în locul Diferenței și a lui Dumnezeu – vorbea cu pistoanele și cu dinții lui de tăiere și de tocare, printre zâmbetele expirate adunate ca mizerii sub unghii, pietruind în acelasi timp foarte conștiincios ecourile, adunate ca bureții, în traista morţii. Ori de câte ori își băga colții în hălcile de carne, se hrănea ca o bestie astrală, cu mugete și racnete mega-metalice.

Într-o primă instanță Păduroia îl ducea în spatele Abatorului noaptea și acesta se hrănea cu toate leșurile și zgârciurile muscoase și viermanoase și pline de vitamine de acolo dar…parcă tot nu era de ajuns. Lipsea din acele ospățuri masivitatea…inexorabilitatea devastarilor totale.

Numai cadavrele de la Protan i-au putut oferi Îngerului aceast întinzător pietros dintre Rai și Iad pe care el avea nevoie să meargă, pentru a-și acorda, prin presopuncturi, precum pe corzile unui instrument muzical fatal, afinitatea, acuitatea și timpii de reacție la duritățile și la elongările ferme ale fibrelor ce leagă rigor mortis-urile de pliabilitățile fragede ale cărnurilor servite printre înghețate cu căpșuni.

Învățată deja de la demon cu formule de îngenunchere și aservire, Păduroia perpetuă obiceiul și cu Îngerul, încercând să-i poruncească permanent și astfel să facă să-i fie foarte clar că el e al ei și ca ea nu-i aparține. În aceste momente îi recita din Eminescu, ordonându-i, somându-l și amenințându-l: “Orice noroc. Şi-întinde-aripile. Gonit de clipele. Stării pe loc. Până nu mor. Pleacă-te îngere. La trista-mi plângere. Plină de-amor.”

Și Îngerul Păzitor a făcut și el la rândul-i tot ce i-a stat în putință să-i fie alături cu sufletul greului din el la greul ei, să n-o părăsească și s-o ajute să măsluiască împreună kilograme de viaţă și litri de moarte. Dar trupul a fost cel care l-a forțat să-și greșească eroic renumele și prenumele, făcându-l să nu se poată controla nici el prea bine: într-o zi, când Păduroia nu era acasă – ba chair mai și plecase la ore cu un presentiment foarte rău pe care nu putea sau nu vroia să și-l explice – a atacat, a sfârtecat și a mâncat Porcul, lăsând acolo o cruntă și sfidătoare de-a dreptul mizerie a victoriei – o batjocură și o desconsiderare care nu puteau fi iertate sau lăsate să rămână așa… Când veni acasă știu pe dată, în secunda în care deschise ușa, după lumina becului din bucătărie, că Soarele (Porcul) îi fusese mușcat de cometa captivă a indigo-ului. Îi spuse:

„Știu foarte bine ce e ceea ce văd…Mizeria Victoriei, ai? Tu-ți grijania ta…”

Apoi se duse profund mâhnită în sufragerie, printre bibelourile satanice – porțelanuri ce acolo țineau loc de icoane – toate cu priviri degradat-înguindurate și toate cu expresii lepros-iremediabile ale întârzierii pe față, să se gândească cum să facă ceea ce avea de făcut.

Îl ducea seară de seară la hrănit la Protan, cu lanțuri, deoarece când intra în frenezia sfârtecării devenea nesățios de-a dreptul și destul de înfricoșător, de incontrolabil și de periculos pentru cei care s-ar fi putut afla, dintr-o întâmplare nefericită acolo. Îi fu pe loc cât se poate de clar că lanțurile respective chiar puteau să-l țină. Se duse în bucătărie, se făcu că i-a trecut supărarea pentru ce i-a făcut Porcului și îi prepară niște adidași de Porc la cuptor de îi declanșă Îngerului pâraie instante de salivă cu mucus păstos de bale. Dar în sos i-a turnat antigel roz ca sote-ul de zmeuriș. Și Îngerul mâncă pofticios în aburii aceia descântați și vrăjiți, dar antigelul îi veni rapid de hac și-i trimise cuțite neiertătoare în stomac și îl puse în genunchi, ca la Judecata de Apoi, în fața lui Dumnezeu. Păduroaia îl urcă degrabă în remorca camionului Roman a vecinului de la parter, pe care îl conduse chiar ea, cu râvnă muncitorească, până la Protan, unde îl crucifică cu sârmă ghimpată , cearșafuri, prosoape albe și lanțuri, de pereții încăperii ce găzduia malaxorul, deasupra devastatoarei mașinării…deasupra gurii cu dinți de fier a Resentimentului.

În cuvintele ei, e adevărat că delicatesurile de Porc erau simple “scobitori” pentru el, „dar de Porc nu avea niciun drept și nicio metodă sa se atingă”:

– L-am ales pe demon pentru că mă simțeam extrem de singură. Da…și e adevărat, demonul a adus mult Porc în casă, dar i-a și cam luat locul Porcului. Și Porcul și cu demonul nu s-au înțeles defel și Porcul a început să-l saboteze cu untura lui pe oglindă și cu bunătățile lui inegalabile în stomacul meu. Costița aceea de porc cu miere la cuptor pe care ți-am spus că am mâncat-o înainte să pun mâna pe Înger, m-a pus practic cu adevărat înapoi și definitiv pe picioare. Îngerul a venit apoi și m-a apărat dar în nici măcar o secundă petrecută alături de el nu am mai pus Porcul pe locul doi. Și Îngerul mi-a decimat Porcul, fără pic de respect pentru ce înseamnă Acesta în viețile noastre; s-a zborsit pur și simplu în bunătățile lui de pulpe cărnoase și tânăr-însângerate cum se mocicoșește și se mocirlește pe față cu cremă, cu frișcă, cu budincă și cu înghețată un copil răzgâiat.

– Da…știu, nu te poți pune cu Porcul și să scapi cu fața curată, asta e clar!

– N-a înțeles din păcate pentru el nimic, mi l-a omorât de-o manieră inacceptabila si pentru așa ceva chiar nu există pedeapsă suficient de mare. Trebuie să plăteasca și o va face. Aici nu există  “discount” !

– Înțeleg…Porcul e un fel de Corpus Christi. Spre deosebire de Înger și de demon ne hrăneste din carnea lui divină și ne infuzează și ne umectează adânc spiritualitatea. Toate Marile Sărbatori practic gravitează în jurul Lui și se organizează în functie de El și în cinstea Lui.

– Da, de Crăciun sărbătorim Porcul și pe noi înșine prin El. Ăsta e adevărul. Da aceea sacrificarea și gătitul Lui sunt răbdare si răbdat în tăcerea “palidului și voluptuosului joc de icoane“ și tot restul e o blasfemie!!! urlă ea atât de strident încit aprinsese tot metalul încăperii, care acum țiuia ca traversat de gheață electrificată. Tot oțelul neînduplecat al stinsului ei himen și al dispozitivelor de acolo și tot aluminiul nevândut se adunară parcă, de frică, într-o singură putinţă și deplinătate tăietoare și făceau ca viaţa să fie deja mult prea scumpă.

Și ceremonia imolării Îngerului continuă. (va urma)